Comunicarea- funcțiile comunicării

Publicat în 16. 12. 2022 de Mihaela-Ramona Sîrba
Categorie: abordări teoretice

COMUNICAREA- FUNCȚIILE COMUNICĂRII

Se poate spune, că „a comunica este sinonim cu a spune, a explica, a convinge, deoarece comunicarea este un mecanism al societăţii şi o formă fundamentală de interacţiune. Ea este considerată vehiculul interacţiunii sociale şi procedeul de negociere al acesteia. În fapt, omul ca fiinţă socială se construieşte în procesele de socializare şi de interacţiune.
Comunicarea umană este un fenomen psiho-social complex care are la bază procese psiho-sociale complexe: pe de o parte, procesele psihice (gândirea, afectul, reprezentarea), iar, pe de altă parte, procesele sociale (coduri, semnificaţii, norme şi reguli care folosesc semne).
Comunicarea, este, așadar un proces prin care se emit și se recepționează mesajele transmise într-o anumită limbă, pe cale orală sau scrisă, prin intermediul textului. Actul lingvistic concret, după K.Buhler, produce trei funcții ale limbii: expresivă, apelativă și reprezentativă. Roman Jakobson identifică șase funcții: referențială( corespunzătoare funcției de reprezentare din teoria lui Buhler), expresivă sau emotivă, conativă (corespunzătoare funcției de apelare din teoria anterior menționată), fatică, metalingvistică și poetică.1 (Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Polirom, Iași, 1999,p. 30). Dell Hymes, în studiul Etnografia vorbirii stabilește șapte funcții ale comunicării: 1. Expresivă( Emotivă); 2. Directivă (conativă, pragmatică, retorică, persuasivă); 3.Poetică; 4. De contact; 5. Metalingvistică; 6. Referențială; 7.Contextuală (situațională). Autorul exemplifică funcția directivă prin imperative, funcția de contact prin Mă auzi?, funcția metalingvistică prin ghilimele- când se indică citarea- Caută în dicționar!, funcția referențială- Despre ce vei vorbi? 2 ( Dell Hymes, Etnografia vorbirii….,p.60) Prin prisma comunicării, observăm că funcția referențială vizează contextul, funcția conativă este orientată asupra receptorului pentru a-l dirija, a-i influența comportamentul,funcția emotivă reprezintă atitudinea emițătorului față de propriul mesaj, funcția fatică are rolul de a păstra contactul emițătorului cu receptorul prin elemente de natură verbală și extraverbală, funcția metalingvistică vizează intervenții asupra unui cod comun între partenerii comunicării, explicitând, iar funcția poetică se concentrează asupra mesajului. T. Herseni consideră că limba are două categorii de funcții, din care unele derivă din ea și sunt funcții lingvistice ale limbii , altele care derivă din societate si, deci, sunt funcții sociale ale limbii. 3( Traian Herseni, Sociologia limbii, Editura Științifică, București, 1975, p.130 ). Cele două categorii de funcții sunt inseparabile, căci susține sociologul, se pot separa doar mental, din nevoi metodologice. Din perspectiva sa, funcțiile lingvistice: sunt funcția expresivă, funcția conativă, funcția denotativă, funcția fatică, funcția poetică și funcția metalingvistică. Funcțiile sociale ale limbii, care le întregesc pe cele lingvistice sunt: funcția comunicativă, funcția cumulativă, funcția noologică. În cele ce urmează, mă voi referi la comunicarea de tip didactic și la funcțiile care o particularizează: funcția fatică, funcția conativă, funcția metalingvistică, funcția expresivă, funcția referențială și funcția poetică. Reținem teoria conform căreia nu se poate vorbi despre mesaje purtătoare ale unei singure funcții, ci despre mesaje în care domină o funcție sau alta, prezența celorlalte fiind temporar estompată.3 (Georgeta Ghica, Elemente fatice ale comunicării în româna vorbită, Editura Alcris-M94, București, 1999, p.140). Diferențieri vor apărea în cazul acestor funcții în funcție de forma de comunicare orală sau scrisă, însă funcțiile enumerate se manifestă pronunțat în componenta orală a comunicării. Funcția fatică poate fi definită doar în contextual funcțiilor limbii. Etimologic, termenul provine din grecescul phatos, care înseamnă vorbit. În lingvistică, termenul a fost utilizat inițial de B. Malinowski, în expresia phatic communion (comuniune fatică), în opinia autorului aceasta fiind modalitatea de a păstra relațiile sociale, prin intermediul limbajului. Există un întreg repertoriu de mărci ale comuniunii fatice, care constituie dovezi explicite ale atenției pe care colocutării și-o acordă unul celuilalt, însumând elemente ale comunicării mixte: verbale, nonverbal și paraverbale. Cercetând elementele fatice din limba română, G. Ghica subliniază că preia disocierile propuse de R. Jakobson și grupează elementele fatice în trei categorii: elemente de declanșare, de prelungire și de întrerupere a comunicării. Se poate considera că în situația de context formal, elementele care declanșează comunicarea sunt elemente de atenționare vizuală și auditivă:

- Interjecții uite, iată, ssst (interjecția uite înseamnă funcțional două dintre aspectele comunicării; a) apare ca element care atrage atenția interlocutorului asupra comunicării; b) contribuie la prelungirea comunicării; ; - substantive și adjective substantivizate la vocativ. Se poate face observația că aici există două categorii, în funcție de emițător. Astfel, când emițătorul va fi un elev care se adresează în cadrul formal, fie va folosi unul din termenii doamnă, domnișoară, domnule, fie construcții de tipul pronume de politețe+ titlu profesional/nume (domnule profesor), cu varianta argotică. În situația în care emițătorul este profesor se vor folosi enunțarea particularizată: prenume Dan nume +prenume/ prenume+nume, Dan Popescu/ Popescu Dan. Elementele de prelungire a comunicării se suprapun parțial cu prima categorie de elemente, iar diferența dintre ele se realizează contextual. Semnalăm în această categorie situații în care cei doi parteneri de conversație contribuie în mod diferit la restabilirea contactului în urma unor perturbații asupra canalului sau circuitului : a ) ascultătorul apelează, în mod obișnuit, la întrebări de tipul: Mm?, Ce?, Poftim?, Ce-ai spus?; (…) b) iar vorbitorul recurge la reluări (…). Elementele de prelungire a contactului, în cazul comunicării didactice sunt emise alternativ de participanții la actul de comunicare. Prelungirea comunicării poate fi susținută de către: a) locator, prin elemente interogative (da?, nu?, așa?, nu-i așa?, care creează interlocutorului ocazii favorabile preluării replicii; b) ascultător, prin semnele verbale (m-mh, da, da-da, sigur, exact, păi cum) sau gestuale care încurajează vorbitorul să continue comunicarea. G. Ghica semnalează existența unor întrebări ce obligă pe partener să preia informația emisă anterior, care, datorită perturbațiilor din mediul ambiant sau neatenției interlocutorului, a fost recepționată fragmentar sau deloc: ce?, cum? Poftim?, ce-ai spus?. Profesorul, în calitate de emițător, folosește termeni care precizează reluarea, reiau, explic din nou, și , cum v-am spus. Elevii, în cazul în care profesorul are un discurs expozitiv pe care îl notează, folosesc ca procedeu de prelungire a contactului repetarea/îngânarea ultimului cuvânt notat. La rândul său, când elevul este emițător și susține un discurs exploziv, prelungirea este realizată de profesor prin formule de tipul: continuă!, mai departe!, insistă, înțeleg! ești sigur? Așa e? La aceste modalități de comunicare verbală se adaugă elemente de comunicare nonverbală: înclinarea/răsucirea capului prin da /nu, înclinarea capului pe laterale-semn al dubiului: semnul negației realizat prin gestul mâinii strînse și cu degetul arătător întins flexat în laterale, semnul liniștii ( apropierea, în poziție perpendicular, de buze a degetului arătător sau ridicarea ambelor mâini la nivelul pieptului cu palmele deschise în jos), rotirea unei mâini din încheietură alternativ în ambele sensuri-echivalent al dubiului, semn al indicării unui obiect sau persoane –cu degetul arătător, cu toată mina având palma deschisă în sus, sau ținând în mână un obiect: creion, riglă, arătător; semn al indicării participării la comunicare-ridicarea mâinii cu palma deschisă spre receptor sau ridicarea a două degete( de unde și expresia a ridica două degete ca la școală); mișcări ale ochilor ( privirea fixă sau alternativă, mărirea/micșorarea ochilor, închiderea pleoapelor), mimica feței (încruntatul frunții, strîngerea buzelor, zîmbetul, mobilitatea sprîncenelor-ridicarea uneia sau chiar a ambelor sprâncene), reacții biologice ale organismului: paloarea, tremurul, acțiunile de a tresări sau a te înroși la față; ticuri: răsucirea unei șuvițe de păr, frecarea bărbiei sau a frunții, rosul unghiilor sau creionului, aranjarea materialelor sau hainelor/ochelarilor, bătaia ritmică a piciorului în aer sau sprijinit, rotirea unui obiect mic aflat în mână /asamblarea-dezasamblarea /închiderea-deschiderea lui atingerea nasului sau urechii, frecatul mâinii/palmei. O importanță deosebită o are mesajul transmis de privire care amprentează, în general, și atitudinea corporală: evitarea privirii indică teamă, timiditate, privirea în gol indică neatenție sau neștiință, există, de asemenea, o privire hotărâtă, sfidătoare, dominatoare sau, dimpotrivă, una eschivatoare. Leathers a identificat, după modalitatea de a privi, șase funcții ale privirii: - funcția atenției (privirea fixă); - funcția regulatoare (începerea și terminarea unei conversații); - funcția puterii (un lider privește cu insistență publicul); - funcția afectivă (exteriorizarea emoțiilor pozitive sau negative); - formarea unei expresii (comunică imaginea de învingător a cuiva sau absența stimei de sine; - funcție persuasivă ( prin menținerea contactului vizual interlocutorul poate fi persuadat, cei ce evită privirea nu doresc să fie convinși). Elementele care provoacă întreruperea fatică sunt emise, cel mai adesea, de către profesor prin folosirea unor cuvinte și expresii de tipul : mulțumesc; în fine; în concluzie; dacă mai ai ceva de spus/completat; așa; bine; suficient; mergi la loc; ai nota X; vom mai discuta pe această temă; am înțeles. Î În situația de context informal (relația de rol profesor-elev, elev-profesor, distanță intimă), toate aceste categorii de elemente fatice sunt prezente, diminuându-se însă numărul lor, datorită atitudinii aproape familiare ce se instalează. Funcția conativă este orientată spre receptor, prin urmare vom spune că reprezentări ale acestei funcții le constituie apelativele (enumerate anterior la funcția fatică). Vom trage concluzia că funcția fatică-funcția conativă formează un cuplu indestructibil în cadrul comunicării didactice. De altfel, acest aspect, al relaționării celor două funcții este semnalat în literatura de specialitate. G. Ghica vorbește doar de cupluri de funcții: funcția fatică-funcția emotivă, funcția fatică-funcția conativă, funcția fatică- funcția metalinguală. St. Dumistrăcel consideră funcția denotativă comună tuturor speciilor de discurs public și privat- incluzând aici limbajul instrucției școlare, subliniind că acestuia i se adaugă funcțiile apelativă fatică, conativă. Se observă, de asemenea, relația pe verticală a emițătorului și a destinatarului, relație specific raporturilor inegale stabilite între parteneri (elev-profesor).5 (Stelian Dumitrăcel, Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcționale, Editura Institutul European, Iași, 2006, p.49). Funcția expresivă se manifestă la nivelul comunicării didactice prin intonație-coborârea și ridicarea vocii- și tăcere. Mărcile lingvistice sunt interjecții, unele forme verbale, expresii, adjective cu valoare de epitet, mijloace stilistice. Funcția aferentă mesajului este cea poetică, prin care limbajul se orientează spre sine, spre propria organizare. Limbajul poetic pune accentual pe modul cum se spune, cum se vorbește, spre deosebire de limbajul științific, care pune accentual pe ce spune. Anumite reclame fac apel la acest tip de mesaj, în special reclamele turistice. Funcția poetică presupune modul în care este concentrate mesajul poetic de la emițător la receptor și constituie funcția esențială a artei verbale. Funcția limbajului corespunzătoare contextului este cea referențială. Aceasta ilustrează modul de folosire a limbajului pentru a exprima o realitate, o interpretare personală, o imagine, o idée, așa cum o percepe emițătorul. Funcția referențială transmite informații despre lumea reală sau imaginară, trimite la context și stabilește referentul. Ea poate fi denotativă sau cognitivă, având în vedere informarea, contextual lingvistic și extralingvistic al comunicării. Funcția metalingvistică este utilizată pentru verificarea înțelegerii codului și explicarea acestuia prin întrebări (înțelegi?) și enunțuri complementare (propoziție simplă, adică format din subiect și predicat). Andra Șerbănescu asociază întrebările fatice cu întrebările metalingvistice, considerându-le întrebări integrate în discurs: Întrebările fatice au funcția de a verifica funcționarea canalului de comunicare între participanții la schimbul verbal. Întrebările metalingvistice au funcția de a semnala dificultăți de comunicare cauzate de neînțelegerea codului folosit de emițătorul mesajului anterior. Întrebările fatice și metalingvistice sunt dezambiguizate la nivel lexical organizarea lexicală este idiomatică în diferite grade: - întrebări fatice: Auzi? Alo? (folosit și în alte împrejurări decât la telefon); Știi? Înțelegi? (întrebări golite de sens), ticuri verbale: E clar?; Bine?; Ce zici?; Cum ai zis?; Poftim/ Poftiți?; Ce?; Cum?; Ce face?...Hm? Cum să-ți spun eu ție să înțelegi?; Ce anume?; Ce spuneai?; - întrebări metalingvistice: Ce înseamnă?;...Aaa, cum se zice…?; Spuneee…ăăăă….!; Ce anume?; Ce spuneai tu?; Cum ai zis?; Cum, cum?6. ( Andra Șerbănescu, Întrebarea. Teorie și practică, Editura Polirom, Iași, 2002, p.134). Autoarea evidențiază și asemănările dintre cele două tipuri de întrebări: sinonimia ce?=cum?, apariția unor opoziții de tipul formal/informal marcat/neutru neutralizarea opoziției interogativ/imperativ marcarea explicită, la nivel lexical, a relației discursive dintre participanți prin opoziția lexicală eu/tu. Consider că toate funcțiile invocate, indiferent de clasificare, se pot actualiza în vorbirea didactică, profesorul având posibilitatea ca, în raport cu obiectivele propuse, să se centreze pe o funcție sau alta, primordial însă rămânând finalitatea comunicativ-instructivă.

Bibliografie

1. Dumitrăcel, Stelian, 2006, Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor
funcționale, Editura Institutul European, Iași; 2. Ghica, Georgeta , 1999, Elemente fatice ale conversării în româna vorbită, Editura Alcris-M94, București;
3. Herseni, Traian, 1999, Sociologia limbii, Editura Științifică, București ;
4. Hymes, Dell, 1975, Etnografia vorbirii, în Liliana Ionescu-Ruxăndoiu,
Dumitru Chițoran, Sociolingvistica, Orientări actuale,
Editura Didactică și Pedagogică, București; 5. Irimia, Dumitru, 1999, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iași ;
6. Șerbănescu, Andra, 2002, Întrebarea. Teorie și practică, Editura Polirom, Iași;