Un roman ce trebuie citit

Publicat în 21. 02. 2026 de Mirela Dumitru-Savin

Romanul Tatăl meu, pomanagiul. Roman epistolar îl conturează pe omul Mircea Lungu drept un narator reflexiv, critic, ironic, uneori cinic, dar care se arată înfiorat de semnele degradării lumii, omul contemporan uitând a mai trăi sub cerul albastru, fiind mereu atras de marile probleme ale omenirii – timp, moarte, iubire, identitate, creație, creator, familie, bani și, mai nou, război – în detrimentul căutării de sine, ,,Dar poți interoga pe altcineva în afară de tine însuți, prin sunet?” .
Tatăl meu, pomanagiul. Roman epistolar, scris de Mircea Lungu este un text epistolary cu accente lirice, dramatice, în care se exprimă, idei, trăiri, sentimente despre aspecte din realitatea cotidiană, dar și din trecutul autorului în legătură cu sinele, societatea, familia și nu numai, generate de cuvântul cheie al textului, pomanagiul. Tema epistolelor este cea socială, iar subtemele trimit la natură, iubirea împlinită, iubirea comodă, iubirea neîmplinită, timpul, trecutul, trecerea timpului, creația, marea, banii etc. așa cum reiese din prezența elementelor din câmpul lexical al societății (pensii, superstiții, câini, salarii, serviciu militar etc.). Sentimentele care se degajă din text sunt atât de nostalgie, regret, melancolie, veselie, exuberanță, euforie, admirație, revoltă, cât și de neliniște, detașare, ironie, cinism etc.), naratorul aflându-se în ipostaza observatorului cu accente de comentator.
Titlul acestui volum, ca de altfel, al oricărei opere literare constituie punctul de plecare în receptarea acesteia, fiind o punte de legătură între scriitor si cititor, un prim element de contact intre realitatea lectorului (cititorului) și universul ficțional al operei. Și în acest caz, are un caracter anticipativ, facilitând interpretarea semnificațiilor operei de către cititor. Din punct de vedere structural, este un titlu analitic, opac, fiind alcătuit la nivel morfologic din trei substantive comune, ,,tatăl”, ,,pomanagiul” și ,,roman”, un adjectiv pronominal posesiv, ,,meu” și un adjectiv ,,epistolar”. Asocierea acestor termeni reprezintă un indice contextual, anticipând descrierea indirectă a tatălui și încadrarea într-o taxonomie a tipului de scriitură. Din punct de vedere stilistic, este un titlu conotativ, indicând o referire ce pare a fi răutăcioasă despre propriul tată ca fiind o ,,persoană care umblă după pomană, care trăiește din pomana altora, care așteaptă să i se ofere cât mai multe avantaje materiale (nemeritate)”. În jurul acestui lexem se construiește întregul text aidoma unei pânze de paianjăn ce construiește întregul discurs narativ. Titlul ales de către narator este adecvat conținutului textual și susținut de relația dintre titlu și textul în sine, conturând ideea că are caracter rezumativ și contribuie la receptarea mai ușoară a mesajului epistolelor de către cititor.
Cartea se deschide cu un simplu, dar sugestiv titlu, unu, care trădează, prin notele de subsol, estetica autorului: ,,generația însumând rock colo, rock dincolo”, anunțând prin ,,Mi-e lehamite de-alde ca tine.” o totală libertate de exprimare, ,,să-nvețe, naibii, că dreptul de a fi pensionar și pensia în sine sunt drepturi sociale fundamentale”. Explicitarea cuvântului pomană ,,ca rădăcină a cuvântului pomanagiu” ne amintește că avem de-a face cu un narator cizelat, care caută să vadă ambele fețe dintr-o situație și nu se mulțumește cu explicații simple, ci caută substanța, ,,Pentru simplul motiv că alfabetizații deprind obiceiul de a prinde în întregime, dintr-o singură privire, imaginea.” Lumea descrisă în doi este una a bârfelor, a știrilor cu bârfe și ironii, una în plină mișcare și pentru că ,,observația și experimental au fost motorul filosofiei antice, făcând din ea nu numai doar un simplu mijloc de comunicare, ci și unul de eliberare”, iar în trei cuvintele devin ușoare, fluide, simple, cuvintele dor, te ceartă și cântă, cuvintele transgresează trăirile, detestă ceea ce deja stăpânește ,,Pentru a exista libertate, trebuie să cunoști și interdicția …”. patru trebuie parcurs drept o refacere a unei realități, ,,Nu devin pictorul din spatele oglinzii fascinate de anotimpuri nemaivăzute, sclave, precum hoțul de apă”, iar odată cu această epistolă cartea devine un spectacol în sine, o trecere prin trecutul imediat și îndepărtat, şi, în același timp, presupune o trimitere la un ideal, la faptul că acea ,,abolire a timpului nu e o nesinchisire față de viitor”. ,,Aș fi putut începe epistola de față salutându-te regulamentar, ca la armată.” – cuvintele cu care cinci se deschide anunță o întoarcere spre eșec, frică, muncă, mântuire, permisie, dorințe, mese, sacrificii, decodificare și, de ce nu, trăire a libertății căci ,,Stăteam cu creionul în aer, înțepându-l până cee ram luat la rost cu un accent părintesc, spre a înțelege că trebuia să fac puncta și nu să le fugăresc, sub forma unor prietenoase măzgălituri.”. șase reprezintă o lume în care gândirea negativă capătă teren, dar cu toate acestea îşi afirmă existenţa ,,fragmente melodice”, aspect ce atrage atenția asupra faptului că lumea ajunge la punctul din care a plecat, folosind o sintaxă fără reguli, dar care nu prea mai are valoare într-o societate în care ,,distincția dintre adevăr și legendă” dispare. șapte favorizează întâlnirea cu bunătatea, necunoscutul și cu constrângerile, ,,natura noastră conține tot necesarul pentru contrazicerea din fiecare zi”. Această epistolă este una a subtilității și a aroganței de a avea zero așteptării de la oricine, dar este o ironie fină, pentru avizați: ,,auzi armoniile muzicuței cum te fac dintr-odată să te simți mai măreț!”. opt devine epistola sporovăielilor vesele, a soarelui și a morții în care ,,răul va câștiga dacă oamenii buni nu vor interveni.” nouă devine locul efemerului, al transferului, naratorul făcând apel la ,,deprinderile fundamentale ale memoriei”, iar zece face trimitere la România educată care lipsește cu desăvârșire, unsprezece ne amintește de găinăriile copilăriei, de jocul între vizibil și invizibil, ,,Amintește-ți că doar ce trăim e real.”. doisprezece, treisprezece și paisprezece presupun a întoarce spatele lumii, ,,Această invenție democratică numită vot a fost pervertită într-una a ipocriziei.” cincisprezece semnifică întâlnirea cu sine însuși și cu metamorfozele în timp ale propriei personae, neghiobia, dezumanizarea, eroicul și mentalitarul apar ca forme ale salvării. șaisprezece stă sub semnul lipsei de armonie a lumii și al timpului, șaptesprezece aduce cu sine entuziasmarea în fața spectacolului vieții, Ce profesie inofensivă și cititul ăsta?, iar cu optisprezece se accentuează o stare de fapt cheie în societatea românească: nimic nu se pierde, pentru ca în nouăsprezece să se puncteze ideea că ,,știința e păscută de o anumită inevitabilitate”. douăzeci, douăzeci și unu, douăzeci și doi, douăzeci și trei și douăzeci și patru prezintă microuniversuri complexe, fixate în liniaritatea discursului marca Mircea Lungu, ,,Închei, și nu pentru că nu mi-aș găsi cuvintele, ci pentru că cele scrise de mine doresc să te-ndemne la reflecție, sigur, una de felul celei făcute de Annie Ernaux în descrierea unei povești precum teatrul din trecut, un trecut încorporat în înamorare.”. Totul devine o deformare a trăirilor în fața complexității concretului. douăzeci și cinci, douăzeci și șase, douăzeci și șapte, douăzeci și opt și douăzeci și nouă transformă trăirea concretului prin raportarea la închiderea ființei prin scris, ,,Dar poți interoga pe altcineva în afară de tine însuți, prin sunet?”. treizeci aduce la lumina detașarea, treizeci și unu benzile desenate și zâmbetul neglijent ca formă de salvare, epistola finală sau discursul pentru cititor devine oglinda textului, o reflectare a propriei ființe ce nu se mai regăsește într-o societate moartă inteletual, emoțional și cultural: ,,Copilăria rămâne acel teatru al timpului de care mi-am amintit patetic, cu precizie, cu plăcere și nicidecum speculativ.”
Acest roman cultivă principiului unor trăiri contradictorii, iar ambiguitatea limbajului reiese din utilizarea unor asocieri surprinzătoare cu rol de a transfigura realitatea concretă într-o versiune artistică, a cărei interpretare critică implică reflectoarea profundă asupra ideii că copilăria fiecărui individ este o meditație ce reflectă iubire, timp, istorie etc. În plus, emoția este intelectualizată, iar toate epistolele reprezintă o chintesenţă a mesajului narativ, astfel, textul transmite sentimente contradictorii care se află în deplin acord cu stările interioare. Acest roman epistolar propune o multiplă dimensiune a ideii de conştiinţă și pentru că naratorul problematizează totul prin propria conştiinţă, apelând la diferite procedee de exprimare a gândurilor, dar având şi conştiinţa de sine a lumii care-i conţine şi a statutului de intermediar între text şi lector.
Finalul acestui roman epistolar reprezintǎ rezolvarea unei simple ecuaţii: împăcarea cu propriul eu, cu propria copilărie și acceptarea a ceea ce părea de neconceput. Totuși, finalul lui Tatăl meu, pomanagiul. Roman epistolar, de Mircea Lungu, mai pǎstreazǎ o necunoscutǎ ce se găsește între semnificat şi semnificant, simbol şi construct, formă şi conținut, etic şi estetic identitatea constitutivă a creației lirice – epice – epistolare și gazeterești a lui Mircea Lungu. Acest aspect presupune decelarea interiorului lumilor posibile construite în ale sale texte și reintegrate în lirica sa astfel încât puzzelul să fie rezolvat.