Alexandru cel Bun, voievodul care a pus Moldova pe harta Europei

INTRODUCERE

„Alexandru Vodă cel Bun... multe lucruri bune a făcut în ţară” , scria Grigore Ureche în Letopisețul Țării Moldovei, dar cel care a punctat cel mai bine importanța domniei acestui voievod a fost istoricul P.P. Panaintecu, în opinia căruia „meritul cel mare al lui Alexandru cel Bun a fost cel sub scutul sau s-a așezat Țara” .
Nu este deloc o exagerare: acest voievod a fost un deschizător de drumuri atât în ceea ce privește organizarea administrativ-teritorială, împărțind teritoriul Moldovei în 24 de ținuturi, cât și în ceea ce s-ar numi în ziua de azi „reforma sistemului de justiție”: pe lângă dreptul cutumiar existent în epocă (numit „obiceiul pământului” sau „legea țării”), Alexandru cel Bun (1400 – 1432) a creat un cod de legi scrise de inspirație bizantină, așa-numitul Zacon . Contribuția sa a fost importantă și sub aspect instituțional: voievodul a creat dregătorii similare celor existente la acea dată în Țara Românească .
Istoricii Bisericii Românești îi pomenesc numele cu respect, pentru că Alexandru cel Bun a fost și ctitor de lăcașuri de închinăciune: Mănăstirea Bistrița cu hramul Adormirea Maicii Domnului (unde mai târziu a fost înmormântat) și mănăstirea Moldovița, iar la mănăstirea Neamț a ridicat turnul-clopotniță. De asemenea, în voievodul a adus de la Cetatea Albă la Suceava moaştele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou (în anul 1402 sau, după alți istorici, în 1415) .
Deși domnia sa a fost una pașnică, bunicul lui Ștefan cel Mare preocupându-se îndeosebi de dezvoltarea economică și culturală a Moldovei, în calitate de vasal al regelui Poloniei, Vladislav al II-lea Jagello (cca. 1362 – 1434), aflat în conflict cu Ordinul Cavalerilor Teutoni, Alexandru cel Bun a trimis contingente moldovenești care s-au remarcat în bătăliile de la Grunwald (Tannenberg), care a avut loc în anul 1410 și în bătălia de la Marienburg, care a avut loc în 1422 . Tot în epoca lui Alexandru cel Bun – mai exact, în anul 1420 – a avut loc primul conflict militar cu Imperiul Otoman, pentru controlul Cliliei și a cetății Albe. Otomanii au fost respinși .
Politician prudent și administrator remarcabil, Alexandru cel Bun a consolidat principatul Moldovei atât pe plan intern cât și pe plan extern. Puțin cunoscută în Europa înainte de urcarea sa pe tron, țara dintre Carpații Orientali și Nistru a ajunsese se să se bucure de prestigiu în plan internațional. „Alexandru I,  zis cel Bun... este cel care a făcut cunoscut străinătăţii numele până atunci aproape neştiut al Moldovei” și care „prin apărarea dârză a dreptei credinţe a meritat ca Ioan Paleologul, împaratul bizantin, să-l cinstească nu numai cu titlul de despot, dar şi cu o coroană crăiască”, scria Dimitrie Cantemir  în Descrierea Moldovei.

AL 11-LEA VOIEVOD AL MOLDOVEI
Conform lui Dimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldovei a început numărătoarea cu Dragoș Vodă, Alexandru cel Bun a fost cel de-al 11-lea voievod al țării dintre Carpații orientali și Nistru . Mai multe detalii pe această temă găsim la P.P. Panaitescu:
„Cel dintâiu domn al țării libere, descălecator din Maramureș, Bogdan, n'a avut decât un singur urmaș in scaunul domnesc, după care neamul sau s'a stins după spița bărbătească. Bogdan avea insă o fiică Margareta sau Mușata, căsătorită cu un boier Costea și fiul lor a luat domnia la 1374, numindu-se Petre Mușatin, adica al Mușatei, căci după mamă avea drept la domnie. Cu el incepe un lung șir de voevozi din acest neam domnesc, care a zămislit slava țării Moldovei. Dupa moartea lui Petre Mușatin, domnul care cel dintâiu jurase credință ca vasal regelui Vladislav al Poloniei, a urmat în scaunul dela Suceava fratele sau, Roman Vodă (1391-1394), acesta a fost părintele lui Alexandru cel Bun.”
Din lista întocmită de Vodă Cantemir rezultă că la moartea lui Roman I (1391-1394), „al şaselea voievod socotit de la descălecare”, nu fiul său Alexandru cel Bun i-a urmat la tron, din cauza vârstei sale „necoapte”, ci Ștefan I (1394-1399), acel „uzurpator viteaz” pomenit de P.P. Panaitescu , pentru că „boierii au chibzuit că e mai bine să se aleagă un domn destoinic şi un oştean priceput, decât să aducă la cârma ţării un copil şi să se arunce în cele mai mari primejdii din pricina nepriceperii lui” . După Ștefan I au domnit fii săi Petru al II-lea și Ștefan al II-lea, acesta fiind alungat din scaun de către „Iuga zis Ologul, fiu al lui Petre (Petru I – n.r.) și văr cu Alexandru) . Dar „nici acesta nu şi-a păstrat multă vreme domnia luată cu strâmbătate, căci încă înainte de a se scurge un an... Alexandru I, zis cel Bun, un fiu al lui Roman I, l-a izgonit din scaunul pe care îl luase pe nedrept”, scrie mai departe Vodă Cantemir . După cum explică același P.P Panaitescu,
„El veni cu ajutor dela Mircea (cel Bătrân – n.r.), asa dar cu ajutor românesc, nechemând limbi straine în țară; iar vestitul domn al Țării Românești «luă la sine», cum zice cronica cea mai veche, pe Iuga Ologul, adica îl luă prins, ca să nu mai turbure domnia lui Alexandru. Celelalte rude ale lui rămase în Polonia nu mai încercară să-1 clintească din scaunul domniei, așa că el se așeză trainic și domni 32 de ani, lucru ne mai văzut până la dânsul în Moldova.”

BISERICA, MĂNĂSTIRILE ȘI CULTURA MĂNĂSTIREASCĂ
Pentru că „în Evul Mediu, temelia pe care stătea țara era credința... prima grije a lui Alexandru a fost biserica, întărirea, înzestrarea și cinstirea ei” . După cum stă scris în cronica lui Grigore Ureche,
„ ...deaca se vădzu luminat în cinstea domnii, în 2 ai a domnii lui, fiind mai intreg și mai cu minte decât cei trecuți înaintea domnii lui și multu trăgând și râvnind spre folosul sufletului său, adus-au cu mare cheltuiala sa, den țară păgână, sfintele moștii a marelui mucenic Ioan Novii și li-au pus într-a sa svântă cetaate, ce este în orașul Sucévii, cu mare cinste și pohvală, de a ferirea domnii sale și paza scaunului său.”
După cum se vede, cronicarul afirmă că aducerea moaștelor Sfântului Ioan cel Nou a avut loc „în al doilea an al domniei sale”, adică în 1402.
O altă problemă care a trebuit rezolvată a fost aceea a conducerii Bisericii Ortodoxe a Moldovei care, din punctul de vedere al patriarhiei constantinopolitane, era necanonică. Primul mitropolit al Sucevei a fost, după cum afirmă  P.P. Panaitescu, un anume Iosif, „de neam moldovean”, care își primise investitura cel mai probabil de la mitropolitul Antonie al Haliciului în timpul lui Roman Vodă Mușat, dacă nu chiar mai devreme. Cum asupra ierarhului astfel investit fusese aruncată anatema, Alexandru cel Bun a trebuit să negocieze „intrarea în legalitate” a mitropolitului Iosif (și, implicit, a Bisericii din Moldova) cu patriarhia din Constantinopol. După ce o „comisie de control” condusă de „bulgarul Grigore Țamblac” (care va sfârși prin a deveni o figură de seamă a Bisericii din Moldova, aducându-și o însemnată contribuție în plan cultural) și-a dat avizul favorabil, patriarhul, care știa că „moldovenii nu vor primi un grec de mitropolit” (se pare că acesta a fost motivul real al nerecunoașterii investiturii – n.r.), a sfârșit prin a accepta situația, astfel încât „izbânda rămase de partea țării și anatema fu ridicată” .
„Mai făcut-au și al doilea episcop... și al treilea”, scrie cronicarul . Într-adevăr, Alexandru cel Bun a creat două episcopii: „cea dela Roman sau Cetatea Nouă (Novo-grad), oraș infiintat de tatal sau, Roman-Vodă, și a doua la Rădăuți. Astfel erarhia bisericeasca în Moldova era desavarșită și recunoscută și în afară la celelalte popoare ortodoxe”. Încă de la începutul domniei sale, Alexandru cel Bun „a pus să se zidească în Bucovina de azi mănăstirea Moldovița”, iar apoi și mănăstirea Bistrița, sfintele lăcașuri fiind înzestrate cu numeroase danii. Doamnele lui Alexandru cel Bun s-au îngrijit și ele de mănăstiri – să menționăm în acest sens mănăstirea Căpriana din Moldova, patronată de Marena Doamna .  În timpul domniei bunicului lui Ștefan cel Mare „a înflorit și viața mănăstirească” și, datorită acesteiea, și cultura, a cărei păstrător a fost, în epoca medievală, clerul .
„Dintre cărturarii cunoscători ai limbii slavone dela mănăstiri alegea domnul pe diaci sau pe grămătici care scriau hrisoavele și alte acte din cancelaria domnească. Hrisoavele, adica privilegiile emanate dela domn, erau în vremea lui Alexandru cel Bun scrise pe pergament, piele de vițel” , explică mai departe P.P. Panaitescu.
Trebuiesc neapărat menționați în acest context și zugravii de biserici, „care nu erau aduși de peste graniță”, după cum reiese dintr-un hrisov al lui Alexandru cel Bun, care le-a dăruit meșterilor Nichita și Dobre satele Crăinicești și Leucușești.
Viața religioasă a altor comunități a fost, de asemenea, ocrotită în încurajată de marele voievod care, pe data de 30 aprilie 1401, autoriza printr-un hrisov înscăunarea unui episcop armean la Suceava, cetatea de scaun a Moldovei, „document ce poate fi socotit un adevărat «certificat de naştere» pentru armenii aşezaţi în spaţiul românesc” .
COMERȚUL INTERNAȚIONAL ȘI PROSPERITATEA MOLDOVEI
Ridicarea de mănăstiri cerea bani, care în Evul Mediu proveneau în principal din vămi. Or, pentru ca vămile să furnizeze bani visteriei, trebuia să existe comerț – și încă unul înfloritor. Nu este deci de mirare că Alexandru cel Bun s-a preocupat de acest aspect încă de la începutul domniei sale. Din fericire, prin Moldova trecea foarte importantul drum comercial care lega porturile de la Dunăre și de la Marea Neagră, unde acostau corăbii genoveze și venețiene, cu țările nord-europene, via Polonia. Unul dintre cele mai importante centre comerciale din regatul polonez era Liovul (Lemberg, în sursele germane; azi Lviv, în Ucraina) . Încă de la începutul domniei sale, Alexandru cel Bun stabilise relații comerciale cu negustorii din acest important centru comercial galițian, de unde se cumpărau, pe lângă „trufandale din orient” precum smochinele, postavuri orientale sau de Ypres, moruni, ba chiar și chiar arme de de asediu  – mai exact, baliste, („patru pentru Alexandru Vodă, una pentru boierul Mihail de la Dorohoi și alta pentru vornicul de la Baia”) executate în anul 1408 de către „fabricantul de arcuri din Liov, Haberman” .
În același an – mai exact, pe data de 8 octombrie 1408 – s-a semnat tratatul comercial cu negustorii din Liov, „negociatori pentru Moldova fiind cei mai pricepuți dregători: starostele de Cernăuți, pârcălabii de Siretiu și Dorohoiu, pe lângă doi boieri, iar pentru lioveni patru negustori din toate națiile și pisarul”, tratatul fiind „vădit decalchiat după acelea pe care Liovenii le avusese cu principii tătari, în calea lor spre Caffa, ori chiar cu Genovesii de acolo cari păstraseră sistemul Hanilor”. Existau „vămi mari”, „vămi mici” și  „vămi la fiecare oraș”, „vămi de strajă” și „vămi de hotar” – iar toate acestea aduceau bani visteriei  . „Vama cea mare” era la Suceava, alte vămi menționate în documentele vremii fiind cele de la Iași, de la Tighina, de la Cetatea Albă, de la Bacău, de la Brăila și de la Bârlad, ultimele trei fiind destinate comerțului cu Țara Românească .
Nu trebuiesc uitate nici vămile de la Baia și de la Moldovița, așezate pe drumul nordic care „trecea spre cetatea negustorilor sași, Bistrița”, și cea de la Târgul Trotuș, așezată pe drumul sudic, care venea dinspre Brașov, pe valea Trotușului .
Trebuie menționat faptul că tratatul cu negustorii lioveni fusese precedat de un
hrisov domnesc, întocmit pe data de 8 octombrie 1407, prin care Alexandru cel Bun chema negustorii armeni din Polonia să contribuie la prosperitatea oraşelor moldave, promiţându-le scutiri de taxe vamale şi de biruri .
Așa cum am precizat ceva mai sus, veniturile provenite din aceste vămi erau însemnate. Plata se făcea în groși, „căci Moldova primise, daca nu de la început, cel puțin de la mutarea Capitalei în Siretiu, apoi in Suceava, sistemul monetar polon” .
De fapt, piața monetară moldovenească era mai diversificată, pe lângă groșii polonezi circulând și „zloții tătărești” (în realitate, genovezi, aceste monezi fiind bătute la Caffa) și „zloții venetici” (adică venețieni). Astfel a pătruns în limba română termenul peiorativ de „venetic” (cu sensul de „străin exploatator”) – italienii din acea vreme erau „capitaliștii Europei” care închiriau vămile și salinele regale din Polonia și făceau comerț în stil mare.
Pe scurt, se poate afirma că Moldova acelor vremuri, străbătută fiind de unul dintre cele mai importante drumuri comerciale ale Europei și ale lumii, avea bogăție. Iar odată cu bogăția venea și puterea  – inclusiv cea militară. Dar să nu anticipăm... Așa se explică de ce și cum regii Poloniei au ajuns datornicii voievozilor moldoveni: mai întâi ai lui Petru Mușat, de la care Vladislav Jagello s-a împrumutat de 3000 de ruble, sumă imensă pentru acele vremuri, iar apoi la Alexandru cel Bun. Drept garanție pentru împrumut a servit Pocuția , care, pentru că datoria nu fusese plătită nici în timpul domniei sale, a rămas sub stăpânirea sa. Mai târziu această regiune populată de ruteni avea să fie revendicată de Ștefan cel Mare – pentru că nici atunci datoria nu fusese plătită – și cucerită cu forța armelor .

   ORGANIZAREA APARATULUI DE STAT ȘI A TERITORIULUI
Pentru buna desfășurare a comerțului, era nevoie și de autorități care să-l reglementeze și, nu în ultimul rând, să-l protejeze. Pe scurt, de ceea ce se numește astăzi „aparat de stat” și de funcționari publici, care în epoca lui Alexandru cel Bun erau numiți dregători. Cronica lui Grigore Ureche îi atribuie acestui mare voievod crearea Sfatului Domnesc „pentru chevernisala țării ș-a pământului” și a tuturor dregătoriilor: ,logofăt mare și alesătoriu de ocine”, vornici, hatman, spătar, ispravnici, pârcălabi, „vistiernic mare, ispravnic pre socotelile ce se fac”. Pe lângă acești dregători care aveau atribuții administrative existau și alții care aveau atribuții legate de persoana voievodului și de protocolul Curții Domnești: postelnici, stolnici, paharnici, medelniceri, slugeri, pitari și comiși , care aceau în grijă caii voievodului. Este însă greu de crezut că Alexandru cel Bun a creat chiar toate aceste dregătorii – cel mai probabil, el a finalizat un proces instituțional început de strămoșii săi chiar la întemeierea principatului .
Tot în ceea ce privește aspectul instituțional, trebuie neapărat menționată şi organizarea administrativă a ţării. În timpul domniei lui Alexandru cel Bun, Moldova a fost împărțită în ținuturi, la moartea marelui voievod existând 24 de astfel de unități administrativ-teritoriale .
„Deși multe sate și târguri erau mai vechi decât întemeierea Moldovei”, în principatul erau încă multe „locuri pustii”, iar populația românească era concentrată mai ales în mediul rural. Doar în „părțile de sub munte era populația mai deasă și satele mai vechi”. Chiar și boierii locuiau în sate. Orașele erau puține, fiind locuite mai ales de germani, polonezi și armeni, care se ocupau cu comerțul și meșteșugurile. Cetățile erau și ele puține: Suceava (cetate de scaun), Neamț, Țețina, Hotin și Cetatea Albă. Pentru a crește randamentul agricol al Moldovei, Alexandru cel Bun a dat „locuri pustii boierilor ca să-și așeze sate”. În epocă, sintagma de „locuri pustii” desemna acele zone unde nu existau sate și locuințe. „Locurile pustii” erau proprietatea Domniei .
Dimitrie Cantemir îi atribuie „celui dintâi despot al Moldovei” și introducerea unui cod de legi bazat pe „legile grecești cuprinse în Codicele Bazilicalelor” pe care Alexandru cel Bun le-ar fi primit „de la împărații bizantini” . Trebuie însă precizat faptul că, în Istoria Românilor din Dacia Traiană, A.D. Xenopol și-a exprimat scepticismul în acest sens .  

UN VOIEVOD PAȘNIC... CARE NU S-A TEMUT ÎNSĂ DE RĂZBOI
Deși istoriografia românească îl consideră pe Alexandru cel Bun drept unul dintre cei mai pașnici voievozi, pentru că în 32 de ani de domnie a evitat de câte ori a putut conflictele militare, în palmaresul său figurează și destule victorii pe câmpul de luptă, care i-au consolidat prestigiul politic în plan internațional .
La început, acest lucru a fost consecința statutului de vasali ai Coroanei Poloniei pe care îl aveau voievozii moldoveni începând cu Petru Mușat, unchiul lui Alexandru cel Bun. La rândul său, acesta i-a prestat și el jurământ de vasalitate lui Vladislav Jagello pe data de 12 martie 1402 , jurământ pe care l-a repetat în toamna anului 1407 la Liov . „Legătura între vasal și suzeran era o legătura personală, ținea de omagiu, adică așezarea cuiva sub protecția altuia mai mare și de aceea trebuia înnoit fie la schimbarea în scaun a suzeranului, fie a vasalului”, explică P.P. Panaitescu în lucrarea mai sus citată. Iar în Evul Mediu, un vasal îi era dator seniorului sau suzeranului său cu consilium et auxilium, adică sfaturi bune pe timp de pace și ajutor militar la vreme de război .
Relațiile dintre ordinul militaro-religios și Coroana Poloniei deveniseră, în timp, din ce în ce mai reci, sfârșind prin a degenera în câteva conflicte armate. Ostilitățile au fost reluate în anul 1409, iar voievodul moldovean și-a onorat jurământul de vasalitate trimitându-i suzeranului său un detaşament de ostaşi în ajutor, a cărui prezență pe Vistula a fost semnalată de documentele vremii. Se pare că oștenii moldoveni nu s-au mai întors acasă în timpul iernii, astfel încât, în vara anului următor (1410) au întărit – împreună cu contingente de lituanieni, ruşi, boemi, silezieni și chiar tătari – armata regelui Poloniei , care avea un efectiv impresionant: 10.000 – 20.000 de infanteriști și 40.000 de cavaleriști. La acea dată, teutonii dispuneau de numai 6000 de infanteriști și 21.000 de cavaleriști, dar experiența acestora pe câmpul de luptă îi făcea redutabili .
Vladislav Jagello avea mare nevoie de o armată atât de impresionantă, întrucât ostilitățile cu Ordinul fuseseră reluate, iar teutonii se bucurau de sprijinul lui Sigismund de Luxemburg , rege al Ungariei, și, începând din acel an, și al Germaniei (avea să fie încoronat împărat pe data de 8 noiembrie 1414 la Aachen ), care era aliatul teutonilor şi încheiase cu Marele Magistru Ulrich von Jungingen un tratat de alianţă îndreptat împotriva Poloniei pe data de 31 martie 1410 .
În luna iulie a acelui an, Jagello și trupele sale au intrat pe teritoriul controlat de teutoni, cele două armate întâlnindu-se la Grünwald (Tannenberg) în ziua de 15 iulie. Bătălia finală, care a avut loc „pe un teren de forma unei farfurii de supă cu diametrul de 3 km.” s-a terminat cu un adevărat dezastru pentru teutoni. Pe cîmpul de luptă de la Grünwald a murit însuşi marele magistru, Ulrich von Jungingen, iar 14.000 de cavaleri și soldați teutoni au fost făcuți prizonieri.  După bătălie a urmat asedierea castelului din Malbork (Marienburg), sediul ordinului Cavalerilor Teutoni care era, la acea dată, cea mai mare clădire construită exclusiv din cărămidă din întreaga lume şi totodată cel mai mare edificiu cu caracter militar .
Asediul, care a început pe data de 18 iulie 1410, s-a sfârșit pe 19 septembrie 1410 cu un eșec, printre altele și pentru că regele polonez făcuse greșeala de a le acorda teutonilor un armistițiu de trei zile pentru a-și îngropa morții . Un an mai târziu – mai exact, pe data de 25 mai 1411 – Vladislav Jagello încheia cu Alexandru cel Bun un tratat de asistență mutuală și ajutor reciproc de care avea nevoie nu doar Polonia, ci și Moldova, pentru că Sigismund de Luxemburg plănuia să-și asigure controlul gurilor Dunării, ocupând cetatea Chiliei (intenție nerealizată din cauza îmbolnăvirii voievodului Transilvaniei, Știbor de Știboricz). Tratatul era însoțit de un act adițional, prin care regele Poloniei recunoştea că a mai rămas dator din suma împrumutată de la Petru I Mușat cu o mie de ruble de „argint frîncesc”, pentru care îi oferea în gaj lui Alexandru cel Bun cetăţile Sniatyn şi Colomeea cu întreaga Pocuţie. În cazul neachitării datoriei, aceasta urma să fie anexată la Moldova şi stăpînită de domnul ei pînă la returnarea sumei .
Dar, așa cum arată Xenopol, „cu toata această purtare atat de îndatoritoare catre regele polon, acesta găsește de cuviinta a călca el îndatoririle de credință pe care, după dreptul feodal, erà dator nu numai vasalul să le păstreze care suzeran ci și acesta către vasal. Anume în 1411 se face o împacare între Ungaria și Polonia, urmată de un tratat încheiat la Lublau, lângă granițele Ungariei, în 15 Mart 1412”, tratat în care era vorba nici mai mult, nici mai puțin, decât de o împărțire a Moldovei între cele două (pe atunci) mari puteri .
Cu toate acestea, Alexandru și-a respectat cu strictețe îndatoririle ce-i reveneau ca vasal atunci când regele Poloniei s-a văzut din nou în stare de război cu teutonii, în special pe cea de auxilium, trimițându-i în anul 1422 lui Vladislav Jagello un contingent de 400 de moldoveni, comandați de spătarul Coman. Ca și în 1410, instigatorul conflictului fusese Sigismund de Luxemburg, „ supărat pe polono-lituanieni pentru faptul că acceptaseră ca un cneaz de-al lor să devină rege al Boemiei, râvnită de el ”.
Noul război al Poloniei cu Ordinul Cavalerilor teutoni a culminat cu Bătălia de la Marienburg (Malbork), în care moldovenii comandați de spătarul Coman s-au acoperit de glorie . Să-i dăm cuvântul cronicarului polonez Jan Dlugosz:
„În a cea vreme, oştenii voievodului din Moldova, trimişi în ajutorul regelui Vladislav, numărând vreo 400 de oameni, au coborît până aproape de Marienburg, prădînd şi pustiind. Cruciaţii, care formau garnizoana cetăţii Marienburg, i-au atacat năvălind asupra lor cu o oaste puternică. Moldovenii, cântărind numărul şi puterea duşmanilor, faţă de puţinătatea forţelor lor, au căzut în desnădejde şi au lăsat pe seama soartei să hotărască. S-au apucat atunci, după ce nu le mi rămăsese nimic altceva de făcut, să intre într-o p ădure vecină şi au descălecat ca să lupte pedeştri, apăraţi de frunziş şi de arbori, după cum este obiceiul de luptă şi firea acelui popor. Cruciaţii, convinşi că moldovenii nu simulaseră fuga, ci străbătuseră pădurea în toată lăţimea ei, s-au îndreptat cu toată repeziciunea spre pădure, socotind că vor prinde cu uşurinţă pe moldoveni, mai ales că mulţi descălecaseră. Însă moldovenii, aruncînd cu săgeţile asupra duşmanilor, ei fiind la adăpost de săgeţile acestora le trimet ca o ploaie deasă. După aceea năvălesc asupra cruciaţilor şi pe cei dintîi îi ucid sau îi iau prizonieri, pe ceilalţi îi pun pe fugă. Astfel, într-un chip minunat, moldovenii cu o ceată de oameni, au înfrânt oastea mare a duşmanilor şi apoi s-au întors în tabăra regelui învingători şi încărcaţi de prăzi.”
Adevăratul beneficiar al păcii încheiate peste puţin timp la Melny a fost însă nu Polonia, ci Lituania, căreia i-a revenit Samogiția .
În Țara Românească însă, atacată de otomani în 1419 și 1420, Alexandru cel Bun a intervenit nu ca urmare a vreunui jurământ de credință, ci în calitate de aliat. Cu ajutor moldovenesc, Mihail, fiul și urmașul la tron al lui Mircea cel Bătrân, a încercat să reziste invaziei.  Dacă primul atac s-a terminat „fără nicio ispravă” și „cu pagubă” pentru otomani, după cum relatează cronicarul bizantin Sphrantzes, cel de-al doilea și-a atins însă scopul, Mihail Vodă murind cu sabia în mână . Tot în 1420, otomanii au asediat Chilia şi Cetatea Albă, dar Alexandru cel Bun le-a apărat cu succes .
În anul 1422, nemulțumit de faptul că voievodul muntean Radu Praznaglava acceptase să se supună Înaltei Porți, Alexandru cel Bun a mai intervenit în Țara Românească în sprijinul lui Dan al II-lea, fiul lui Dan I. Dar cum protejatul său a devenit vasalul preasupus al lui Sigismund de Luxemburg (care voievodului Moldovei numai prieten nu-i era – printre altele, îl acuza în mod calomnios că ar fi gata să accepte un compromis cu otomanii), și, pe deasupra, mai vroia și cetatea Chiliei, Alexandru cel Bun a ajuns în cele din urmă să-l prefere pe Praznaglava ca fiind „răul cel mai mic”. Mai ales că Dan al II-lea a atacat în două rânduri Moldova: în 1429 și în 1430. Așa se face că, la moartea acestuia, survenită în 1431, Alexandru cel Bun l-a pus pe tronul Țării Românești pe Alexandru Aldea .
O schimbare de paradigmă în relația cu Polonia a intervenit în ultimii doi ani ai domniei lui Alexandru cel Bun, voievodul aliindu-se cu nou mare Duce al Lituaniei, Swidrigaillo (un frate al lui Vladislav Jagello) împotriva Poloniei. De teama unei înțelegeri între Sigismund de Luxemburg și Vladislav Jagello, Alexandru cel Bun s-a aliat cu Swidrigaillo, care își dorea o Lituanie independentă, și a atacat Polonia, invadând Pocuţia şi Podolia, unde au cucerit oraşele Sniatyn, Colomeia, Halici, Liov şi Kameniţa .
În cele din urmă însă, Alexandru cel Bun a revenit la vechea sa alianță cu Polonia, împăcându-se cu Vladislav Jagello, „care iartă domnului Moldovei toate daunele pricinuite” .

DOAMNELE LUI ALEXANDRU CEL BUN
Voievodul a fost căsătorit de patru ori. „Cea dintâi soție, pe care o avea înca înainte de a urca treptele tronului, se chema Margareta si era catolică, fiica palatinului Ștefan din Losontz, din Transilvania. Ea facu biserica papistașă de la Baia, unde și fu îngropată”, scrie Constantin Gane în Trecute vieți de doamne și domnițe . Margareta de Losontz a murit în 1410, iar mormântul ei, astăzi dispărut, a fost văzut și descris de către legatul papal Bandini, care a vizitat Moldova în anul 1646 . 
Nu după mult timp, Alexandru cel Bun s-a recăsătorit „cu o românca de data aceasta, Neacșa, sau, cum îi zic autorii straini, nu se știe de ce, Ana. N. lorga ne spune că această Doamnă pare a fi fost fata lui Mircea cel Batrân. Ceea ce este sigur, e ca ea muri, scurtă vreme dupa cununie, și că Alexandru cel Bun, căruia nu-i plăcea văduvia, se însură a treia oara, luând de soție iar pe o catolică, însă de neam mare de tot” . Este vorba de Ringala (sau Rimgaille) Anna Elisabeta, fiica lui Kestutis, Mare Duce al Lituaniei și a Birutei de Palanga . Birute era o fostă preoteasă păgână a cărei frumusețe l-a impresionat pe prințul din dinastia Gedimizilor , care era unchiul lui Vladislav Jagello și tatăl Marelui Duce Vytautas (adică Vitold, predecesorul lui Svidrigaillo – n.r.) . Prin această căsătorie cu verișoara lui Vladislav Jagello (care era la acea dată văduva ducelui Henryk de Mazovia), Alexandru cel Bun s-a înrudit cu dinastia ai cărei membri domneau în Polonia și Lituania. Este de menționat faptul că Alexandru cel Bun a avut cu doamna Ringala o fată, Vasilisa Maria, cunoscută și sub numele de Cneajna, care s-a măritat cu Vlad Dracul și a fost mama lui Vlad Țepeș .
Deși fiică a unei preotese păgâne, Ringala Anna Elisabeta era o catolică excesiv de zeloasă care a încercat într-una să-și convertească soțul. În anul 1421 – adică după zece ani de „conviețuire cuviincioasă” care au urmat unei nunți făcute „cu mare alai” și cu un an înainte de bătălia de la Marienburg – căsătoria s-a desfăcut. „Cronicele polone arată lămurit că «Ringala s-a despărţit de soţul ei Alexandru din pricină că acesta nu voia în ruptul capului să devie catolic». Aşadar, a plecat ea de bunăvoie; n-a fost alungată”, explică același Constantin Gane. Divorțul l-a costat destul pe voievodul Moldovei care, „pentru a nu se strica cu puternicul său vecin, regele Poloniei, dete fostei soţii, după despărţire, venitul a două oraşe din Moldova, Siretul şi Volohăvăţul, precum şi 600 de zloţi pe an”, precizează în continuare autorul .
La puțin timp după divorțul de Ringala, Alexandru cel Bun s-a recăsătorit cu Marina, care făcea parte dintr-o familie boierească din Moldova şi era ortodoxă. Din această căsnicie, care a durat un deceniu, au rezultat mai mulți copii, printre care și Petru Aron cel înlăturat de pe tronul Moldovei de către Ștefan cel Mare, cu ajutorul vărului său primar Vlad Țepeș .

CONCLUZII
Alexandru cel Bun s-a stins din viață în anul 1432 și a fost „îngropat cu cinste în Mănăstirea Bistriței, clădită chiar de dânsul” . Însemnătatea îndelungatei sale domnii este prea mare pentru a putea fi corespunzător subliniată în câteva rânduri. „Poporul i-a zis «cel Bun», poreclă care înseamnă o slavă de care puțini s-au bucurat în vremuri turburi de învrăjbire ale trecutului nostru. Și istoria, care cunoaște azi în amănunte faptele lui, nu poate decât să întarească pe vecie judecata poporului asupra lui: a fost un bun păzitor al dreptății și neclintit aparator al credinței, cârmuitor pa,nic, întemeietor de sate și orașe și mănănastiri. ” La această frumoasă caracterizare făcută de P.P. Panaitescu, vom adăuga faptul că, deși vasal al Coroanei Poloniei, Alexandru cel Bun s-a bucurat de un prestigiu în plan internațional pentru care mulți șefi de state din ziua de azi ar avea motive să-l invidieze.
Din păcate, luptele pentru tron purtate de urmașii săi au fost pe punctul de a distruge opera sa de creator de insitituții – sau „dătător de legi și datini”, cum i-ar spune Eminescu. Din fericire, nepotul său, Ștefan cel Mare, a pus capăt anarhiei feudale care a durat un sfert de secol și i-a continuat opera.

*   *   *

BIBLIOGRAFIE

SURSE PRIMARE

Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei (format pdf, accesat pe data de 20.03.2022.) https://www.bibliotecapemobil.ro/content/scoala/pdf/Descrierea_Moldovei_-_Dimitrie_Cantemir.pdf

Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2003, ISBN 9737916336.

LUCRĂRI DE SPECIALITATE

Cihodaru, Constantin, Alexandru cel Bun, Editura Junimea, Iași, 1984, fragment (Cap. VII, fără paginația originală) digitalizat de Biblioteca Județeană Mureș, http://bjmures.ro/bdPublicatii/CarteStudenti/C/Cihodaru-Alexandru_Cel_Bun.pdf, accesat în format pdf. pe data de 20.03.2022.

Dougherty, Martin J., (coordonator), 100 Battles – Decisive Conflicts that Shaped the World, editura Parragon, Bath, United Kingdom, 2012.

Engel, Pál, The realm of St. Stephen. A History of Medieval Hungary, 895-1526, traducere în limba engleză de Tamás Pálosfalvi, editura I.B. Tauris Publishers, Londra, 2001.

Gane, Constantin, Trecute vieți de doamne și domnițe, Editura ziarului „Universul” S.A., str. Brezoianu 23-25, București, 1932

Iorga, Nicolae, Istoria Comerțului Românesc, Vol. 1 – Epoca veche, Tipografia „Tiparul Românesc”, București, 1925.

Panaitescu, Petre P.,  Alexandru cel Bun la cinci sute de ani de la moartea lui, Carte de Amintire tipărită de Ministerul Instrucției, Culturii și Artelor, București, 1932

Xenopol, Alexandru Dimitrie, Istoria românilor din Dacia Traiană, Editura Cartea Românească, București, 1925, vol. III, p. 133.

ARTICOLE DE PRESĂ ȘI RESURSE WEB

- Cu autor

Avădanei Constantin, Col.(r) dr. ing., Domnitorul Alexandru cel Bun, un mare diplomat și strateg al românilor, articol postat pe portalul infoEST la data de 20 Februarie 2018, https://www.infoest.ro/stiri/atitudini/domnitor-Alexandru-cel-bun-diplomat-strateg-romani-autor-avadanei.htm
Emery, Anthony, Malbork Castle – Poland, în numărul 21 al revistei „The Castle Studies Group” (2007–2008),  https://www.yumpu.com/en/document/read/24578541/malbork-castle-poland-anthony-emery-castle-studies-group, accesat pe data de 24.03.2022.

Rochwert-Zuili, Patricia, Auxilium et consilium dans la Chronica regum Castellae, articol postat pe data de 27.03. 2008. pe portalul e-Spania, accesat pe data de 25.04.2022. http://journals.openedition.org/e-spania/281

Zuzeac, Dănuț, Cum au făcut față soldații lui Alexandru cel Bun puternicilor cavaleri teutoni?, articol apărut în revista Historia (f.d., f.p.), accesat pe data de 22.03.2022, https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-au-facut-fata-soldatii-lui-alexandru-cel-bun-puternicilor-cavaleri-teutoni.

      - Fără autor

Alexandru cel Bun (1400 – 1432), https://ro.orthodoxwiki.org/Alexandru_cel_Bun, articol apărut pe portalul Orthodox.Wiki, (f.p., f.a., f.d.), accesat pe data de 20.03.2022.

Alexandru cel Bun (1400 – 1432), http://istoria.md/articol/36/Alexandru_cel_Bun, articol apărut pe portalul Istoria.md., (f.p., f.a., f.d.), accesat pe data de 20.03.2022.

„Certificatul de naștere” pentru armenii din spațiul românesc, articol apărut pe data de 30 iulie 2021 în revista culturală „Leviathan”.

Kestutis, Grand Duke of Lithuania, articol postat pe portalul „Geni”, accesat pe data de 25.03.2022,
https://www.geni.com/people/Kestutis-Grand-Duke-of-Lithuania/6000000000671790465

Legend of priestess Birutė, articol postat pe data de 30.05.2015. pe portalul Tripadvisor, https://www.tripadvisor.com/ShowUserReviews-g274950-d7946019-r275715980-Birute_s_Hill-Palanga_Klaipeda_County.html, accesat pe data de 25.03.2022.

Rimgaile Anna Elizabeth Princess of Moldavia (Gediminids), articol postat pe portalul „Geni”, https://www.geni.com/people/Rimgaile-Anna-Elizabeth-Princess-of-Moldavia/6000000024569508745, accesat pe data de 25.03.2022.

Vasilisa Maria Mușat (Cneajna), princess of Moldavia, articol postat pe portalul „Geni”, https://www.geni.com/people/Vasilisa-Musat-Cneajna-Princess-of-Moldavia/6000000003932208195, accesat pe data de 25.03.2022.

=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=