Utilizare
Cursuri: 0
Publicare RED: 0
Publicare articole în reviste: 80
Servicii AI: 0
Immanuel Kant și apariția eticii deontologice
Publicat în 22. 05. 2021 de Ovidiu George NicuțCategorie: abordări teoretice
Sistemul filosofic kantian, poate prima construcție care își merită în sens riguros un astfel de nume în istoria filosofiei occidentale, este clădit pe trei piloni fundamentali – problema cunoașterii, problema libertății și problema esteticii . În jurul acestor probleme au fost scrise cele trei Critici kantiene – Critica rațiunii pure, Critica rațiunii practice și
Critica facultății de judecare -, care își propun să delimiteze cu exactitate domeniile în care putem folosi cu sens judecăți de cunoaștere, judecăți etice și, respectiv, judecăți estetice. Domeniul eticii este domeniul rațiunii practice, prin intermediul căreia ne putem constrânge în mod liber pe noi înșine să ne comportăm etic, acum ne vom referi doar la conceptele fundamentale ale rațiunii practice relevante pentru teoria morală kantiană.
În primul rând, trebuie să ne amintim că domeniul rațiunii practice se referă nu la ceea ce este, ci la ceea ce ar trebui să fie. Acest „a trebui” (sollen) trimite însă către un anumit tip de „obligație morală” de a te comporta într-un anumit fel sau către ceea ce Kant numește datorie morală. De aceea, ideea de datorie este fundamentală gândirii kantiene, ea dând și numele acestei teorii, anume deontologie . Pentru a înțelege ideea de datorie la Kant, trebuie însă mai întâi să vorbim despre voința bună.
În debutul primei secțiuni a Întemeierii metafizicii moravurilor, scriere în care filosoful german prezintă principiile priori ale eticii, se spune că „din tot ce poate fi gândit oriunde în lume, și chiar în afara ei, nu există nimic care să poată fi socotit mai bun decât numai o voință bună” . De aici se vede că, în viziunea lui Kant, consecințele faptelor nu contează atât de mult din punct de vedere etic, precum contează intențiile – o poziție care este opusă utilitarismului, teorie etică pe care o vom trata în paragraful următor. Cu alte cuvinte, voința bună este temeiul eticii kantiene și, în același timp, idealul spre care orice rațiune practică trebuie să se îndrepte.
Dar ce este, mai exact, „voința bună”? Este actul volitiv îndreptat spre valoarea binelui, fără raportare la consecințe sau la scopuri. Prin raportare la voința bună, spune Kant, consecințele și scopurile sunt ca montura unui diamant pe un inel : doar piatra prețioasă (adică voința bună, în cazul nostru) dă cu adevărat valoare inelului (adică caracterului uman), montura (adică consecințele, scopurile, circumstanțele etc.) nu este decât accidentală, ea „ne permite să o mânuim mai bine în comerțul obișnuit sau să atragem atenția asupra ei celor ce nu sunt îndeajuns de cunoscători” . Chiar dacă consecințele acțiunilor noastre ne pot face demni de stimă în ochii semenilor noștri, adevărata valoare de caracter constă doar în voința bună, adică în intenții.
Problema principală este însă că noi nu suntem înzestrați cu o voință bună de la natură. Oameni fiind, căutăm în mod natural fericirea, iar această goană după fericire ne face adesea să înfăptuim lucruri reprobabile din punct de vedere moral, justificându-le ulterior în diverse moduri . Cu alte cuvinte, noi ne naștem cu o voință slabă, care nu poate urmări binele în mod necondiționat, motiv pentru care adevărata menire a rațiunii practice nu trebuie să fie alta decât „aceea de a da naștere unei voințe bune în sine iar nu ca mijloc pentru un alt țel”81.
În vederea acestui lucru, rațiunea practică, sugerează Kant, trebuie să suspende căutarea naturală a fericirii cu ajutorul conceptului de datorie morală și de imperativ categoric. Noi trebuie sa ne comportăm etic, chiar și dacă un astfel de comportament ar putea veni uneori împotriva împlinirii dorințelor noastre și a căutării fericirii cu orice preț. Mai mult decât atât, trebuie să ne comportăm moral chiar dacă nimic nu ne constrânge la acest lucru, în afara propriei noastre rațiuni practice. Întrucât voința bună nu ar trebui să țină cont de elemente exterioare ei (consecințe, scopuri, urmărirea fericirii etc.), datoria este gândită de Kant ca un fel de auto-constrângere a rațiunii practice care se constituie ca „sursă a valorii morale” . Tocmai de aceea, conceptul de datorie „îl conține pe cel al unei voințe bune chiar dacă supus anumitor limitări și obstacole subiective, care însă nu pot nici pe departe să-l ascundă și nici nu îl pot face de nerecunoscut, ci, dimpotrivă, îl înalță prin contrast, și îl fac să strălucească cu atât mai puternic” . Cu alte cuvinte, datoria este voința bună, supusă anumitor constrângeri subiective ce vin dinspre conștiința noastră morală. Când „vocea conștiinței” ne șoptește în ureche, noi resimțim în mod concret această constrângere de a ne comporta moral și, atâta timp cât o simțim, în sufletul nostru se duce o luptă între impulsurile și dorințele noastre de moment și rațiunea practică ce își dă sieși norme de comportament.
Tocmai de aceea, pentru Kant există două tipuri de acțiune sub constrângerea datoriei: acțiunea conformă datoriei și acțiunea din datorie . Diferența principală dintre acestea două este aceea că cea din urmă se face fără un scop subiectiv-egoist, pe când prima, deși este conformă imperativelor rațiunii practice, are în spate un scop egoist. Spre exemplu, dacă un vânzător practică comerțul în mod corect, fără a-și înșela clienții la cântar, doar din convingerea că „așa trebuie” să acționeze, el acționează din datorie. Dacă un negustor nu fură la cântar de frica controalelor instituțiilor de protecție a consumatorului sau de frica PR-ului negativ pe care o astfel de practică i l-ar aduce, atunci el acționează doar conform datoriei, nu și din datorie.
În acest context, trebuie însă să subliniem faptul că numai acțiunea din datorie coincide la Kant cu dobândirea unei voințe bune, adică a unei conștiințe morale mature. Acesta este semnul interiorizării valorilor morale și al urmării lor fără a resimți îngrădirea legii morale ca un fel de constrângere. Acțiunile conforme datoriei, pe de altă parte, sunt motivate doar de scopuri egoiste exterioare eticii. În cadrul discuției noastre despre etica academică, acțiunea din datorie vizează latura de integritate, pe când acțiunea conformă datoriei vizează respectarea codurilor deontologice ale instituțiilor universitare din motive subiectiv-egoiste (cum ar fi evitarea penalizărilor sau a mustrărilor).
Mai simplu spus, ceea ce Kant pretinde de la noi este ca, chiar și în lipsa unor constrângeri exterioare (cum ar fi frica de oprobiul public), să acționăm din datorie. Acțiunea etică, cea care aproximează cel mai bine la oameni conceptul unei voințe bune absolute (cu care este dotat, după Kant, doar Dumnezeu), este acțiunea din datorie.
Dar orice datorie se enunță în conștiința noastră printr-un imperativ. Cu alte cuvinte, „voința unui om trebuie făcută să depășească tentațiile dorințelor și, în acest sens, voința sa, dacă este morală, îi apare ca datorie, i. e. ca o constrângere impusă de un «trebuie» interior, nu de un «trebuie» străin ei, cum ar fi cel impus prin pedepse de instituțiile statului” . Noi „trebuie” să ne comportăm moral – acesta este un imperativ care funcționează ca un fel de „lege” a rațiunii practice și ia forma a ceea ce Kant numește imperativ categoric86.
Imperativ categoric, deși unic, este însă susceptibil la patru formulări distincte în
funcție de modul în care ne raportăm la o situație de alegere morală, după cum urmează : 1) Formula legii universale: „acționează doar după acea maximă prin care poți voi totodată ca ea să devină lege universală”88.
Această formulă este prima și cea mai fundamentală formulare a imperativului categoric. Ea spune că acțiunile noastre, dacă este să fie bune, trebuie gândite ca universalizabile. Cu alte cuvinte, noi acționăm moral dacă și numai dacă putem pretinde fiecărui om să acționeze la fel și, totodată, dacă noi înșine ne-am dori să acționăm la fel în situații similare, fără a încălca demnitatea umană a nimănui. Să luăm exemplul minciunii. Putem găsi diverse argumente pentru care a minți în anumite situații poate fi scuzabil. Pentru Kant însă, acest comportament este, indiferent de situația concretă, imoral deoarece nu este în conformitate cu imperativul categoric. Minciuna nu poate fi privită ca o „lege universală” deoarece, dacă toată lumea ar minți, orice concept de adevăr și-ar pierde sensul, iar noi nu am mai putea niciodată dobândi nici măcar cea mai elementară cunoaștere.
2) Formula inteligibilă a legii universale: „O voință absolut bună este aceea a
cărei maximă se poate conține întotdeauna pe sine considerată ca lege universală”89
Deși această formulare o repetă în mare parte pe cea din urmă, comentatorii consideră că există o diferență subtilă între ele. Dacă prima este formula unei voințe bune umane, cea de-a doua este expresia unei voințe bune absolute . Întrucât această distincție este una de grad și nu vizează direct problematica acestui curs, nu vom intra în mai multe detalii.
3) Formula scopului în sine: „Toate ființele raționale stau sub legea conform căreia fiecare dintre ele nu trebuie să se trateze pe sine și nu trebuie să-i trateze pe toți ceilalți niciodată numai ca mijloc, ci de fiecare dată totodată ca scop în sine” .
Într-un limbaj colocvial, această lege morală se poate traduce prin imperativul de „a nu te folosi de oameni”. Interesant este însă că tratarea semenilor ca scop în sine este întemeiată pe Kant pe respectul pentru umanitate în genere și, de fapt, explicitează formula legii universale. În viziunea lui Kant, orice tratare a omului ca mijloc în vederea atingerii unui scop nu este universalizabilă deoarece nu poate exista o lege morală care să oblige la ignorarea demnității umane și a respectului pentru umanitate. Să luăm, din nou, exemplul minciunii. A minți pe cineva înseamnă a-l folosi ca mijloc deoarece el este privit ca un instrument, ca o ființare manipulabilă. Chiar și în situațiile în care considerăm că minciunea este „spre binele său”, noi considerăm, implicit, că respectiva persoană nu are capacitatea de a aborda rațional o situație, oricât ar fi ea de dificilă. Prin urmare, făcând astfel, desconsiderăm umanitatea sa, umanitate care, la Kant, este definită în mare măsură prin ideea de „raționalitate”.
4) Formula autonomiei voinței: „Să nu alegi decât astfel încât maximele alegerii tale să fie totodată cuprinse în același act volitiv ca lege universală.”
Deși conținutul acestei formulări pare a fi identic primelor două, Kant face aici o distincție subtilă. Ideea de lege universală a apărut anterior legată de voința bună finită (umană) și de voința bună absolută, care depășește puterile omului individual, însă constituie un fel de ideal spre care trebuie țintit. Acum, Kant privește acea idee a legii universale din perspectiva autonomiei voinței. Prin urmare, după cum arată comentatorii, avem de-a face cu o sinteză a principiilor 1 și 3, deoarece ele se bazează pe autonomia rațiunii, fără de care noi nu am putea să ne dăm nouă înșine legi de comportament. Această idee de autonomie a rațiunii trebuie pusă în legătură cu ideea de libertate umană și se referă la faptul că un comportament moral nu poate fi considerat astfel până la capăt dacă este impus din exterior. El trebuie să vină ca o lege universală, însă o lege pe care ne-o impunem noi înșine prin imperativul categoric și respectarea datoriei morale, nu o lege dată de o autoritate exterioară.
Cu siguranță, în această prezentare a eticii kantiene este loc de multe nuanțe subtile și dezvoltări tehnice. Pentru scopurile noastre însă, este suficient să amintim că – așa cum am arătat și în cazul eticii virtuții – și deontologia este susceptibilă de a fi transpusă în cadrele eticii academice cu cele două laturi ale sale. La Kant însă, nu găsim nici o urmă a eticii vocației deoarece o astfel de etică contrazice asumpția fundamentală a filosofului german, anume aceea că acțiunea morală nu trebuie întreprinsă cu un scop egoist, ci din datorie. Or, etica vocațională are în chiar centrul său ideea urmării a unui scop – anume a dezvoltării talentului artistic și a împlinirii profesionale.
BIBLIOGRAFIE:
1. Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, traducere de Filotheia Bogoiu, Valentin Mureșan, Miki Ota, Radu Gabriel Pârvu, Coordonare și note de Valentin Mureșan, Comentariu de Valentin Mureșan, București, Humanitas, 2007
2. Aristotel. Etica Nicomahică (traducere de Stella Petecel). București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1988;
3. Julian Baggini; Peter Fosl. A Compendium of Ethical Concepts and Methods. London: Blackwell Publishing, 2014;
Foarte bine punctat! MUlt succes pe mai departe!
Alexandra Naghi acum 1947 zile
Ministerul Educaţiei