„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.” (Ieșirea 20, 12)

Respectul și cinstirea părinților și a vârstnicilor, poruncă divină

Anunțarea temei
Azi, dragii mei, vom vorbi despre importanța și obligația noastră de a ne cinsti părinții, bunicii și pe toți vârstnicii în general.
Tratarea
Iubirea specială pentru părinți deschide drumul către cinstirea – adică, duioșie și respect în același timp – destinată vârstei bătrâne.
Nu este vorba numai de propriul tată și de propria mamă. Este vorba de generația actuală și de generațiile care o preced. Îngrijirea bătrânilor implică un timp și un spațiu de conviețuire în care pot să apară conflicte între generații; sunt necesare îngăduința, răbdarea și dragostea pentru a depăși aceste situații speciale.
,,Cinstire” este un cuvânt bun pentru a încadra acest domeniu de restituire a iubirii către persoanele aflate la vârstă înaintată. Adică, noi am primit iubirea părinților, a bunicilor și acum noi le restituim această iubire lor, bătrânilor, bunicilor. Astăzi, noi am redescoperit termenul „demnitate”, pentru a indica valoarea respectului și a îngrijirii vieții oricui. Aici, demnitate echivalează substanțial cu cinstire: a cinsti pe tatăl și pe mama, a cinsti pe bătrâni înseamnă a recunoaște demnitatea pe care o au. Obligația respectului față de părinți este o condiție pentru care noi, cei tineri, putem trăi fericiți ani mulți pe pământ așa cum ne-a poruncit Dumnezeu prin Revelația directă supranaturală atunci, când Moise a primit Tablele Legii. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.” (Ieșirea 20, 12)
Să ne gândim bine la această frumoasă formă a iubirii care este cinstirea. Însăși îngrijirea bolnavului, sprijinirea celui care nu este autosuficient, garanția întreținerii, pot să fie lipsite de cinstire. Cinstirea ajunge să lipsească atunci, când grija față de cel neputincios este percepută ca o obligație, în loc să se fie însoțită de delicatețe, afecțiune, duioșie și respect. Nu se poate vorbi de iubire sau cinstire când slăbiciunea este reproșată, și chiar pedepsită, ca și cum ar fi o vină, sau atunci, când devine un motiv pentru derâdere și agresivitate. Se poate întâmpla în familie, în casele de îngrijire, precum și în birouri sau în spații și locuri diverse. Atitudinea de suficiență – și chiar de disprețuire – față de vârsta bătrână, față de slăbiciunile sale și de precaritățile sale, produce lucruri oribile. Această disprețuire, care-l necinstește pe bătrân, în realitate ne necinstește pe noi toți și dacă eu îl necinstesc pe bătrân mă necinstesc pe mine însumi.
   Relaţia cu părinţii noştri după trup este una cu totul specială. Prin ei, Dumnezeu ne-a dăruit viaţă şi ne-a adus pe pământ. Dumnezeu Însuşi se numeşte cu numele de Tată. Paternitatea divină merge până într-acolo încât covârşeşte pe cea biologică: „Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri” (Matei 23, 9). Acesta nu este un îndemn la a ne lepăda, a ne rupe cu totul de tată sau de mamă. Chiar şi cuvântul spus după crearea femeii, întărit apoi de Hristos Domnul (Cf. Matei 19, 5 şi Marcu 10, 7), cum că „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facerea 2, 24), nu e o instigare la ruperea relaţiilor cu părinţii, ci o evocare a unităţii la care sunt chemaţi bărbatul şi femeia (o unire pe care numai Dumnezeu o poate pecetlui, bineînţeles). O dovadă e că între poruncile Decalogului se află şi aceasta, cea de a cincea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie” (Ieşirea 10, 12). 
În familie, copiii trebuie să aibă respect atât față de părinți, cât și față de cei mai mari. Să simtă respectul, supunerea și recunoștința față de cel mai mare ca pe o necesitate. Iar cei mai mari să aibă dragoste față de cei mai mici, să-i ajute și să-i ocrotească. Atunci când cel mai mic îl respectă pe cel mai mare, iar cel mai mare îl iubește pe cel mai mic, se creează o frumoasă atmosferă familială. 
În Noul Testament, întâlnim afirmaţii ale Mântuitorului care ar putea sminti pe un cititor mai superficial sau neiniţiat în viaţa creştină. Există pasaje de genul: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui” (Matei 10, 34-36); „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă (...) nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 26). Ele nu contrazic porunca de a cinsti pe părinţi, pe care Hristos o reiterează în predicile sale. Aici aflăm o primă limită a supunerii sau a respectului datorat celor ce ne-au născut şi crescut. Orice credincios este dator a asculta mai mult de Dumnezeu decât de oameni (Cf. Faptele Apostolilor 5, 29). Cu alte cuvinte, nu putem invoca dragostea pentru părinţi, pentru a nu asculta de Dumnezeu sau pentru a face păcatele la care ne-ar îndemna aceştia.
Mai există o limită a ascultării de părinţi, dincolo de cea evaluată din perspectiva relaţiei cu Dumnezeu. Odată ajuns la maturitate, pe ,, picioarele sale”, cum se mai spune, şi mai ales dacă se căsătoreşte, omul nu mai este dator a asculta de părinţii săi aşa cum o făcea la 5 sau la 15 ani. Adică el datorează, în continuare tot respectul şi cinstea cuvenite părinţilor, dar copiii adulţi pot impune limite, fără ca acestea să constituie încălcări ale poruncii divine. Spre exemplu, putem lua decizii cu privire la profesie, la modul în care ne creştem copiii, la orice alte alegeri pe care le avem de făcut în viaţă. Dacă părinţii ne dau un sfat, îi ascultăm, dar întotdeauna trebuie să rămână la latitudinea noastră decizia finală. Mai ales când este vorba de lucruri ce privesc viaţa noastră de familie. De altfel, este recomandabil ca părinţii să evite, pe cât posibil, a interveni în viaţa de familie a copiilor lor căsătoriţi şi să ia aminte la cuvintele ce se rostesc la slujba cununiei, anume că „rugăciunile părinţilor întăresc temeliile caselor copiilor”. Rugăciunile sunt esenţiale, sfaturile sunt opţionale şi trebuie oferite mai ales atunci când o cer copiii în mod expres.
Misiunea părinților se termină odată cu aranjarea fiilor lor. Dar și după aceasta, copiii lor le datorează respect și numai acea dragoste care li se cuvine părinților. Nu vreau să spun prin aceasta că nu trebuie să-și iubească părinții, ci mai întâi, între ei să aibă multă dragoste, iar apoi să-și  iubească și părinții. Să se iubească între ei atât de mult, încât din belșugul dragostei lor să dea și părinților lor, împreună cu tot respectul și recunoștința cuvenită. Iar dragostea lor să fie nobilă, încât fiecare soț să poarte grijă, cât poate de mult, de părinții celuilalt.

Unii părinţi au tendinţa de a şantaja emoţional pe copiii lor ajunşi la vârsta maturităţii, solicitând o atenţie exagerată şi dreptul de a interveni în deciziile personale ale acestora. Acest lucru nu este sănătos şi părinţilor trebuie să li se explice, cu pace şi în duh de rugăciune, că există anumite limite în relaţie. Sigur, nu trebuie să se treacă în extrema cealaltă, neglijând pe părinţi. Mântuitorul atrage atenţia asupra acestui aspect unora dintre fariseii timpului său: „Căci Moise a zis: «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta», şi «cel ce va grăi de rău pe tatăl său, sau pe mama sa, cu moarte să se sfârşească». Voi însă ziceţi: Dacă un om va spune tatălui sau mamei: Corban! adică: Cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu, nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa. Şi astfel desfiinţaţi cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră pe care singuri aţi dat-o” (Marcu 7, 10-13). Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu poate fi invocat ca pretext al neimplicării sau neajutorării. Porunca de a-L iubi pe El nu poate fi împlinită decât prin iubirea concretă a aproapelui nostru, mai ales a celor din familie. Iar Sfântul Apostol Pavel ne arată că orice casnic al nostru are dreptul, cu prioritate, la a primi ajutor de la noi: „Dacă vreo văduvă are copii sau nepoţi, aceştia să se înveţe să cinstească mai întâi casa lor şi să dea răsplătire părinţilor, pentru că lucrul acesta este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu” (I Timotei 5, 4).
Ca şi alte aspecte ale vieţii creştine, şi ascultarea faţă de părinţi trebuie tratată cu mult discernământ. Ea nu trebuie să fie nici absolută, nici relativizată, adaptată slăbiciunilor sau patimilor noastre. Reperul absolut este Dumnezeu, iar ghid ne este iubirea practică. Libertatea joacă, de asemenea, un rol important în relaţia cu mama sau cu tatăl biologic. Părinţii nu dau naştere şi cresc copii pentru ca aceştia, la maturitate, să le împlinească visurile sau să le suplinească vreo lipsă. Aceasta este o pretenţie absurdă. Copiii sunt crescuţi pentru ca, la un moment dat, să se poată desprinde de părinţi şi să-şi asume în chip liber relaţia lor cu Dumnezeu şi cu întreaga lume. Bucuria părinţilor trebuie să fie mare atunci când văd cum copiii se „rup” de ei şi îşi asumă în chip liber şi în întregime statutul de fii sau fiice ale lui Dumnezeu. Dar această bucurie nu o pot avea decât acei părinţi care învaţă ei înşişi să (re)devină copii ai singurului Tată, Cel din ceruri.

Recapitularea temei
Pe ce se fundamentează datoria cinstirii parinților?
Din ce sentiment izvorăște cinstea față de părinți și vârstnici?
Cum este transmisă învățătura creștină despre acest subiect?
Până când trebuie să-i ascultăm pe părinți?
Ce atitudine trebuie să avem față de vârstnici, în general?
Care sunt roadele prețuirii părinților?

Asocierea temei
Pentru a înțelege importanța părinților în viata tinerilor, vă propun să citim scrisoarea unei fete către mama ei care este plecată la muncă în străinatate.

Scrisoarea unei fete către mama ei, plecată la muncă în străinătate
Iubita mea mamă,
Mi-ai spus cândva că ceea ce ți-a marcat ție existența se ascunde în frumusețea clipei în care m-ai cunoscut. Ai închis strâns ochii, ți-ai deschis larg inima și ai ascultat țipătul meu de salut către întreaga lume, ca pe cea mai frumoasă melodie din viața ta. Ți-au spus că ai o fetiță și ai iubit-o atât de mult încât din prima clipă, încât întâia îmbrățișare a fost revărsarea dragostei, tandreței și emoțiilor adunate timp de nouă luni către acel suflet mic, înconjurat de brațele tale. M-ai lipit de pieptul tău și ai simțit cum ne circulă același sânge prin vene, cum sunt desprinsă din carnea ta și cum inimile noastre vibrează în același ritm.
Te-ai bucurat atât de mult de mine, fiica ta, începând cu prima mea suflare, primul zâmbet, prima dată când m-ai alăptat, primul sărut pe creștet de la tatăl meu, primele lacrimi ale bunicilor, prima rază de lună care m-a atins în întâia noapte, prima hăinuță, primul dinte, primul cuvânt, prima dată când am mâncat cu lingurița, primul pas. Mi-ai spus cum păstrezi aceste momente ale vieții mele în inimă și cum îți vei aminti mereu de ele cu aceeași dragoste.
Știu, mamă. Îți vei aduce mereu aminte de cele pe care le-ai trăit alături de mine. Însă, rămâne ceva ce tu ai uitat. Mie mi-e imposibil să-mi amintesc aceste etape. Eram prea mică, era pe vremea netimpului din viața mea. Din păcate, rămâne o singură amintire prea trează din trecutul meu. Ziua aceea de vară, aproape ofilită, când m-ai ținut strâns în brațe și mi-ai spus:
- Mă voi întoarce, iubita mea. Promit. Să fi cuminte! Te iubește mami mult! Cel mai mult pe lume...
După o oră, bunica mi-a luat ușor palma într-a sa și am făcut amândouă cu mâna către cer, în timp ce un avion alb săgeta azurul. Două mâini, un singur mare dor: ea mamă, eu fiică, iar tu plecată în străinătate, ca să ne fie nouă mai bine...
Dorul de tine, mamă, nu are început și nici sfârșit. M-am contopit cu el în seara acelei zile de vară, când locul tău în pat a rămas liber. Și în locul brațelor tale drăgăstoase am întâlnit cearșafurile albe și reci, amorțite de singurătate sub lumina lunii. De atunci încă, deși n-aveam decât trei ani și-o vară , am înțeles că viața nu e doar așa cum îmi doresc eu să fie. Și-am plâns, pentru că o voiam pe mama...
Pe măsură ce lunile treceau, am înțeles că ești departe și nu voi putea să te văd curând. Mă sunai și-mi spuneai că muncești ca să îmi cumperi păpușa mare pe care mi-o doream de mult. Mă durea atât de tare să îți aud vocea, încât nu suportam să vorbesc prea mult cu tine. În timp ce vorbeam, îți auzeam lacrimile curgând în telefon. Și cred că și tu, pe ale mele. Mi-a fost greu în lipsa ta, mamă!....
N-ai fost la prima serbare de la grădiniță. Și nici la cea de Ziua Mamei. Acolo, pe scaunul gol care ar fi trebuit să fie al tău, mi-am așezat dorul de tine și l-am lăsat să-mi asculte el poezia pentru mama. Când ne-au spus într-o primăvară să o desenăm pe mama, toți copiii s-au străduit să le iasă cel mai frumos portret. Eu, însă, te-am desenat cu spatele. Educatoarea m-a întrebat de ce nu ți-am desenat chipul, iar eu i-am răspuns că am uitat cum arăți...
Mamă, aveam atât de mare nevoie să-ți ating fața, brațele, părul, să cresc în mirosul tău... N-ai fost cu mine în prima zi de școală, și nici de ziua mea, în fiecare an. Pe mine nu m-a așteptat niciodată mama mea să ies de la ore și să mergem acasă, cum îi așteptau mamele pe ceilalți copii. Eu nu am pictat, n-am cântat, n-am dansat și nu am alergat prin ploaie cu mama mea. Pe mine nu m-a ținut mama de mână în momentele grele și n-a fost lângă mine să-mi șteargă lacrimile. Am crescut cu un gol imens, pe care nu-l va umple nimeni vreodată. Lipsa ta, mamă, în floarea copilăriei, și-a pus amprenta asupra vieții mele...
Dar, să nu crezi că te condamn. Dimpotrivă, îți mulțumesc, pentru că ai făcut totul spre binele meu. Acolo, în țara aceea îndepărtată. Ai muncit din greu pentru a-mi asigura viitorul. Pe de altă parte, însă, mâinile tale, tocite prea devreme de munca înzecită, au uitat cum e să gătești pentru fiica ta, sau cum e să o pieptăni. Sau să o mângâi. Te-ai privat de bucuria de a-mi fi alături în copilărie, pentru a ne putea bucura împreună de un viitor fără griji. Aș fi preferat să n-am nimic din toate acestea, dar să fiu săracă lângă mama. Să trăim împreună, să ne sprijinim una pe cealaltă. Știu, mamă, că ție ți-a fost tare greu departe de mine. Și tu ai plâns, mult mai mult decât mine, de dor. Și știu că uneori le-ai fi lăsat pe toate, doar ca să te întorci acasă, la familia ta. Dar te-ai gândit la viitor și ai muncit în continuare. Of, viitorul ăsta care mi-a furat mama!...
Prea mulți oameni trăiesc pentru viitor, uitând să se bucure de prezent. Dacă prezentul meu ai fi fost tu, un prezent continuu, m-aș fi bucurat de tine, mamă, cum se bucură ceasul de timp, stelelde de noapte și zmeul de vânt. Mi-e dor de tine, mamă, neîncetat! Mi-e dor de privirea ta frumoasă, de ochii tăi care mi-au vegheat atent primii ani din viață. Mi-e dor să-mi afund capul în părul tău și să îmi umplu plămânii de mirosul tău. Dar știu că va veni și ziua întoarcerii. Ziua în care vei veni definitiv acasă și vom fi fericite împreună.  Și atunci, mă voi transforma din copilul trist într-un copil cu adevărat fericit. Mamă, te iubesc și mi-e dor de tine! Am nevoie să trăiesc sub privirea ta, să fi alături de mine. Aștept cu atât de multă ardoare ziua când te vei întoarce acasă! Tu ești soarele meu. Ce păcat că eu sunt luna...
Hai să ne unim odată pentru totdeauna într-o eclipsă totală de...dor!
Cu iubire, fiica ta,
Maria-Teodora-Lăcrămioara Rotărescu (14 ani)
Pogoanele, Buzău.

Generalizarea și aplicarea
După toate cele prezentate, înțelegem că respectul, cinstea și grija fată de părinți și vârstnici în general sunt o obligație morală pe care noi, tinerii, o avem față de ei.
Însuși Mântuitorul pe Cruce fiind Răstignit ne oferă un exemplu de purtare de grija pentru părinți atunci când o lasă pe Fecioara Maria, mama Sa, în grija Apostolului Său iubit.. „Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine.” (Ioan 19, 26-27)

Bibliografie:
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. Institutului Biblic și de Misiune al BOR, 1997
2. Ps Sebastian, Pilde Vechi & Pilde Noi, vol I, Ed. Episcopiei Slatinei și Romanaților, Slatina 2020
3. Cuviosul Paisie Aghioritul – Cuvinte duhovnicesti IV – Viața de familie, ed. Evanghelisimos, București 2023
4. Cuviosul Paisie Aghioritul – Cuvinte duhovnicesti I – Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, ed. Evanghelisimos, București 2023
5. Papa Francisc, World Day for Grandparents and the Elderly, 2022, traducere de pr. Mihai Pătrașcu, Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
6. Pr Constantin Sturzu - Până când suntem datori a asculta de părinţii noştri?, doxologia.ro
7. Cuviosul Paisie Aghioritul – Cuvinte duhovnicesti IV – Viața de familie, ed. Evanghelisimos, București 2023, pag.143