Aş putea spune că acesta era “ visul” meu acum câţiva ani (vreo 9 – 10…mulţi, din păcate) când mă îndreptam spre o frumoasă vârstă, în speranţa că urmaşul (imaginar)  lui  Balzac va scrie “Femeia la 4o de ani” …urmând stilul literar al celebrului său predecesor.
            Şi cum spuneam, predam copiilor de ţară, făceam naveta de la începuturi, de pe când îmi alăptam fetiţa dis de dimineaţă, îmi lăsam băieţelul de aproape trei ani acasă şi treceam valea din spatele casei pe jos pentru a mă duce cu autobuzul 20 kilometri, la copiii de la şcoală. Şi, Dumnezeu mi-e martor, că aveam o energie debordantă, parcă nu oboseam, cred că nu-mi păsa de vreme…sau de vremuri, nu mă durea capul, nu mă dureau picioarele şi nici nu duceam lipsă de prea multe.
            Pe autobuz ne întâlneam toate colegele, ne bucura revederea, ne făceam planuri, coboram apoi în staţie şi o luam la pas până la şcoală cu chef de vorbă, zâmbete în priviri şi multă voie bună. Străbăteam două uliţe, căci până la şcoală atât aveam, fără să ne văietăm de prea multe.
             Şi, culmea, ne ajungeau şi banii şi puterile, nici nu eram obosite frânte, când ajungeam acasă, nici nervoase, nici morocănoase, nici...Ce vremuri frumoase! 
             Poate, pentru că aveam noi vreo 20 şi ceva anişori?
              Poate, pentru că nu se acumulaseră kilogramele?
              Poate, pentru că ne aşteptau acasă puii noştri mici, scumpii noştri copii?
              Sau poate că așternusem în gânduri prea multe vise și visuri...și “dădeam zor” să le atingem?!?