La 40 de zile de la Sărbătoarea Învierii Domnului, în joia celei de-a 6-a săptămâni după Paști, creștinii celebrează Sărbătoarea Înălțării Domnului la ceruri. În această sfântă zi, creștinii se salută cu “Hristos s-a înălțat!” și “Adevărat s-a înălțat!”, ciocnesc ouă înroșite și pun pe masă bucate alese pentru marea sărbătoare religioasă.
Așa cum se afirmă în Biblie, înălțarea la cer a Mântuitorului a avut loc pe Muntele Măslinilor, în prezența Apostolilor, dar și participarea a doi îngeri care le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Hristos.
Sărbătoarea Înălțării Domnului este cunoscută în popor și sub denumirea de Ispas, un presupus păstor de oi, care ar fi fost martor la magnificul eveniment, pe care l-a urmărit în tăcere, iar mai târziu a povestit tot ce a văzut familiei sale și întregului sat.
Semnificația profundă a acestei mari sărbători religioase face trimitere la speranța că omul a fost creat pentru veșnicie, căci Fiul nu se înfățișează Tatălui numai ca Dumnezeu, ci și ca Om.
Hristos s-a înălțat!

]]>

Cu sărbătoare în suflet

Publicat în 28. 05. 2020 de Vasile Tudor

La 40 de zile de la Sărbătoarea Învierii Domnului, în joia celei de-a 6-a săptămâni după Paști, creștinii celebrează Sărbătoarea Înălțării Domnului la ceruri. În această sfântă zi, creștinii se salută cu “Hristos s-a înălțat!” și “Adevărat s-a înălțat!”, ciocnesc ouă înroșite și pun pe masă bucate alese pentru marea sărbătoare religioasă.
Așa cum se afirmă în Biblie, înălțarea la cer a Mântuitorului a avut loc pe Muntele Măslinilor, în prezența Apostolilor, dar și participarea a doi îngeri care le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Hristos.
Sărbătoarea Înălțării Domnului este cunoscută în popor și sub denumirea de Ispas, un presupus păstor de oi, care ar fi fost martor la magnificul eveniment, pe care l-a urmărit în tăcere, iar mai târziu a povestit tot ce a văzut familiei sale și întregului sat.
Semnificația profundă a acestei mari sărbători religioase face trimitere la speranța că omul a fost creat pentru veșnicie, căci Fiul nu se înfățișează Tatălui numai ca Dumnezeu, ci și ca Om.
Hristos s-a înălțat!

Mariana Lulache

Colegi

ADEVARAT S-A INALTAT !!

Mariana Lulache acum 2308 zile

]]> La 40 de zile de la Sărbătoarea Învierii Domnului, în joia celei de-a 6-a săptămâni după Paști, creștinii celebrează Sărbătoarea Înălțării Domnului la ceruri. În această sfântă zi, creștinii se salută cu “Hristos s-a înălțat!” și “Adevărat s-a înălțat!”, ciocnesc ouă înroșite și pun pe masă bucate alese pentru marea sărbătoare religioasă.
Așa cum se afirmă în Biblie, înălțarea la cer a Mântuitorului a avut loc pe Muntele Măslinilor, în prezența Apostolilor, dar și participarea a doi îngeri care le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Hristos.
Sărbătoarea Înălțării Domnului este cunoscută în popor și sub denumirea de Ispas, un presupus păstor de oi, care ar fi fost martor la magnificul eveniment, pe care l-a urmărit în tăcere, iar mai târziu a povestit tot ce a văzut familiei sale și întregului sat.
Semnificația profundă a acestei mari sărbători religioase face trimitere la speranța că omul a fost creat pentru veșnicie, căci Fiul nu se înfățișează Tatălui numai ca Dumnezeu, ci și ca Om.
Hristos s-a înălțat!

]]>

Cu sărbătoare în suflet

Publicat în 28. 05. 2020 de Vasile Tudor

La 40 de zile de la Sărbătoarea Învierii Domnului, în joia celei de-a 6-a săptămâni după Paști, creștinii celebrează Sărbătoarea Înălțării Domnului la ceruri. În această sfântă zi, creștinii se salută cu “Hristos s-a înălțat!” și “Adevărat s-a înălțat!”, ciocnesc ouă înroșite și pun pe masă bucate alese pentru marea sărbătoare religioasă.
Așa cum se afirmă în Biblie, înălțarea la cer a Mântuitorului a avut loc pe Muntele Măslinilor, în prezența Apostolilor, dar și participarea a doi îngeri care le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Hristos.
Sărbătoarea Înălțării Domnului este cunoscută în popor și sub denumirea de Ispas, un presupus păstor de oi, care ar fi fost martor la magnificul eveniment, pe care l-a urmărit în tăcere, iar mai târziu a povestit tot ce a văzut familiei sale și întregului sat.
Semnificația profundă a acestei mari sărbători religioase face trimitere la speranța că omul a fost creat pentru veșnicie, căci Fiul nu se înfățișează Tatălui numai ca Dumnezeu, ci și ca Om.
Hristos s-a înălțat!

Mariana Lulache

Colegi

ADEVARAT S-A INALTAT !!

Mariana Lulache acum 2308 zile

]]> Ziua Pământului este sărbătorită în fiecare an pe 22 aprilie, cu scopul de a conștientiza rolul omenirii în protecția mediului înconjurător, prima aniversare fiind pe teritoriul SUA, în anul 1970, la inițiativa senatorului american Gaylord Nelson. În 2020, Ziua Pământului împlinește cea de-a 50-a aniversare, eveniment pe care Google Doodle special l-a dedicat albinei, printr-un joc interesant și câteva curiozități.
În multe culturi, Mama-Pământ este un concept popular care face trimitere la legăturile profunde ale oamenilor cu planeta care îi susține și îi hrănește.
La multe milenii,Terra! Te iubim și te ocrotim pentru ca și copiii copiilor noștri să se bucure de tine!

]]>

Ziua planetei albastre

Publicat în 22. 05. 2020 de Vasile Tudor

Ziua Pământului este sărbătorită în fiecare an pe 22 aprilie, cu scopul de a conștientiza rolul omenirii în protecția mediului înconjurător, prima aniversare fiind pe teritoriul SUA, în anul 1970, la inițiativa senatorului american Gaylord Nelson. În 2020, Ziua Pământului împlinește cea de-a 50-a aniversare, eveniment pe care Google Doodle special l-a dedicat albinei, printr-un joc interesant și câteva curiozități.
În multe culturi, Mama-Pământ este un concept popular care face trimitere la legăturile profunde ale oamenilor cu planeta care îi susține și îi hrănește.
La multe milenii,Terra! Te iubim și te ocrotim pentru ca și copiii copiilor noștri să se bucure de tine!

Mariana Lulache

Colegi

MULTUMIRI !

Mariana Lulache acum 2310 zile

Victoria Voican

Colegi

Viata fara sfarsit, Terra!

Victoria Voican acum 2299 zile

]]> Ziua Pământului este sărbătorită în fiecare an pe 22 aprilie, cu scopul de a conștientiza rolul omenirii în protecția mediului înconjurător, prima aniversare fiind pe teritoriul SUA, în anul 1970, la inițiativa senatorului american Gaylord Nelson. În 2020, Ziua Pământului împlinește cea de-a 50-a aniversare, eveniment pe care Google Doodle special l-a dedicat albinei, printr-un joc interesant și câteva curiozități.
În multe culturi, Mama-Pământ este un concept popular care face trimitere la legăturile profunde ale oamenilor cu planeta care îi susține și îi hrănește.
La multe milenii,Terra! Te iubim și te ocrotim pentru ca și copiii copiilor noștri să se bucure de tine!

]]>

Ziua planetei albastre

Publicat în 22. 05. 2020 de Vasile Tudor

Ziua Pământului este sărbătorită în fiecare an pe 22 aprilie, cu scopul de a conștientiza rolul omenirii în protecția mediului înconjurător, prima aniversare fiind pe teritoriul SUA, în anul 1970, la inițiativa senatorului american Gaylord Nelson. În 2020, Ziua Pământului împlinește cea de-a 50-a aniversare, eveniment pe care Google Doodle special l-a dedicat albinei, printr-un joc interesant și câteva curiozități.
În multe culturi, Mama-Pământ este un concept popular care face trimitere la legăturile profunde ale oamenilor cu planeta care îi susține și îi hrănește.
La multe milenii,Terra! Te iubim și te ocrotim pentru ca și copiii copiilor noștri să se bucure de tine!

Mariana Lulache

Colegi

MULTUMIRI !

Mariana Lulache acum 2310 zile

Victoria Voican

Colegi

Viata fara sfarsit, Terra!

Victoria Voican acum 2299 zile

]]> Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena sunt sărbătoriți în fiecare an pe 21 mai atât de bisericile ortodoxe, cât și de cele catolice.
Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 – 22 mai 337) este fiul lui Flavia Iulia Helena, fiică a unui hangiu din provincia Bitinia, care s-a căsătorit în anul 270 cu generalul roman Constantiu Chlorus. În anul 293, împăratul Dioclețian l-a determinat pe Constantiu să divorțeze de Elena pentru a-l numi Cezar al Imperiului Roman de Apus (Imperiul era condus de 2 Auguști și 2 Cezari).
Spre deosebire de Constantiu, care s-a recăsătorit cu Theodora, fiica vitregă a împăratului Maximilian Erculeo, cu care a avut încă șase copii, Elena Flavia s-a dedicat creșterii fiului său.
În anul 306 trupele din York l-au proclamat pe Constantin ca succesor al tatălui său și Augustus, iar în anul 324 devine unicul conducător al Imperiului Roman, mama sa primind titlu de Augusta, cel mai înalt titlu pe care îl putea primi o femeie.
Creștinarea împăratului Constantin I, cel care a mutat capitala imperială la Constantinopol, face trimitere la semnul Sfintei Cruci, având în vedere că, în ajunul luptei cu Maxenţiu (fiul lui Erculeo), i s-a arătat pe cer ca simbol al biruinței: “Întru acest semn vei învinge”.
Prin Edictul de la Mediolanum (Milano) din anul 313, Constantin cel Mare a pus capăt prigonirii creștinilor în imperiu, religia creștină intrând în legalitate.
Tot el a organizat Primul Sinod Ecumenic de la Niceea în anul 325, unde a fost condamnată învăţătura lui Arie și s-au deschis noi posibilități de împlinire a rolului Bisericii în societate. Participanții la sinod au conceput primele 7 articole ale Simbolului de credință(Crezul), au adoptat formula că Fiul lui Dumnezeu este de o ființă cu Tatăl, au fixat data Paștilor și au emis 20 de canoane referitoare la disciplina bisericească.
De menționat că legislația constantiniană conține 361 norme legislative de genuri diferite prin care se exprimă valorile evanghelice. S-a stabilit că Biserica poate primi donații fără să plătească impozite și au fost interzise pedepse, precum: răstignirea, zdrobirea picioarelor sau arderea cu fierul înroşit.
În iconografia ortodoxă, Sfinții Împărați Constantin și Elena sunt reprezentați împreună, având între ei Sfânta Cruce, pe care Sfântul Constantin a văzut-o pe cer, iar Sfânta Elena a descoperit-o în pământ, pe dealul Golgotei, atunci când a fost la Locurile Sfinte.
O parte din crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul a fost trimisă la Constantinopol, iar restul a rămas în Ierusalim în Biserica Învierii Domnului, sfințită în data de 13 septembrie 335.
Pe 14 septembrie 326, episcopul Macarie I al Ierusalimului a prezentat în fața mulțimii crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos.
În anul 611, perșii au cucerit Ierusalimul, au distrus Biserica Învierii Domnului și au furat crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul.
După înfrângerea armatelor perșilor de către împăratul Heraclius I, în anul 629, crucea a fost recuperată și depusă în Biserica Sfântului Mormânt, fiind arătată din nou mulțimii, în data de 14 septembrie 630, de către patriarhul Zaharia de Ierusalim.
De aceea, ziua de 14 septembrie a devenit pentru credincioși, atât în calendarul bizantin (ortodox și greco-catolic), cât și în cel latin, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci. În această zi se ține post, pentru a aminti de patimile și moartea Mântuitorului.
Sfinții Împărați Constantin și Elena au construit locașuri de cult creștine în diferite părți ale imperiului, ca de exemplu: trei biserici în Roma, două în Ierusalim (a Învierii și a Înălțării), una în Bethleem (a Nașterii Domnului), una în Trier (Germania), una în Nicomidia, una în Antiohia, mai multe biserici în Constantinopol etc.
Sfânta Elena a murit la sfârșitul anului 328, la scurt timp după călătoria sa în Orient, fiind îngropată la Roma, în mausoleul de lângă biserica Sfinţilor Marcelin şi Petru de la Via Labicana. În prezent, rămăşiţele sale pământești se află în sarcofagul depus la muzeul din Vatican.
Sfântul Constantin cel Mare a murit în Nicomidia, în anul 337, fiind înmormântat în biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol.
Multă sănătate, fericire și tot binele din lume celor care își sărbătoresc onomastica în această zi sfântă!
La mulți ani!

]]>

Zi de mare sărbătoare

Publicat în 21. 05. 2020 de Vasile Tudor

Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena sunt sărbătoriți în fiecare an pe 21 mai atât de bisericile ortodoxe, cât și de cele catolice.
Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 – 22 mai 337) este fiul lui Flavia Iulia Helena, fiică a unui hangiu din provincia Bitinia, care s-a căsătorit în anul 270 cu generalul roman Constantiu Chlorus. În anul 293, împăratul Dioclețian l-a determinat pe Constantiu să divorțeze de Elena pentru a-l numi Cezar al Imperiului Roman de Apus (Imperiul era condus de 2 Auguști și 2 Cezari).
Spre deosebire de Constantiu, care s-a recăsătorit cu Theodora, fiica vitregă a împăratului Maximilian Erculeo, cu care a avut încă șase copii, Elena Flavia s-a dedicat creșterii fiului său.
În anul 306 trupele din York l-au proclamat pe Constantin ca succesor al tatălui său și Augustus, iar în anul 324 devine unicul conducător al Imperiului Roman, mama sa primind titlu de Augusta, cel mai înalt titlu pe care îl putea primi o femeie.
Creștinarea împăratului Constantin I, cel care a mutat capitala imperială la Constantinopol, face trimitere la semnul Sfintei Cruci, având în vedere că, în ajunul luptei cu Maxenţiu (fiul lui Erculeo), i s-a arătat pe cer ca simbol al biruinței: “Întru acest semn vei învinge”.
Prin Edictul de la Mediolanum (Milano) din anul 313, Constantin cel Mare a pus capăt prigonirii creștinilor în imperiu, religia creștină intrând în legalitate.
Tot el a organizat Primul Sinod Ecumenic de la Niceea în anul 325, unde a fost condamnată învăţătura lui Arie și s-au deschis noi posibilități de împlinire a rolului Bisericii în societate. Participanții la sinod au conceput primele 7 articole ale Simbolului de credință(Crezul), au adoptat formula că Fiul lui Dumnezeu este de o ființă cu Tatăl, au fixat data Paștilor și au emis 20 de canoane referitoare la disciplina bisericească.
De menționat că legislația constantiniană conține 361 norme legislative de genuri diferite prin care se exprimă valorile evanghelice. S-a stabilit că Biserica poate primi donații fără să plătească impozite și au fost interzise pedepse, precum: răstignirea, zdrobirea picioarelor sau arderea cu fierul înroşit.
În iconografia ortodoxă, Sfinții Împărați Constantin și Elena sunt reprezentați împreună, având între ei Sfânta Cruce, pe care Sfântul Constantin a văzut-o pe cer, iar Sfânta Elena a descoperit-o în pământ, pe dealul Golgotei, atunci când a fost la Locurile Sfinte.
O parte din crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul a fost trimisă la Constantinopol, iar restul a rămas în Ierusalim în Biserica Învierii Domnului, sfințită în data de 13 septembrie 335.
Pe 14 septembrie 326, episcopul Macarie I al Ierusalimului a prezentat în fața mulțimii crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos.
În anul 611, perșii au cucerit Ierusalimul, au distrus Biserica Învierii Domnului și au furat crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul.
După înfrângerea armatelor perșilor de către împăratul Heraclius I, în anul 629, crucea a fost recuperată și depusă în Biserica Sfântului Mormânt, fiind arătată din nou mulțimii, în data de 14 septembrie 630, de către patriarhul Zaharia de Ierusalim.
De aceea, ziua de 14 septembrie a devenit pentru credincioși, atât în calendarul bizantin (ortodox și greco-catolic), cât și în cel latin, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci. În această zi se ține post, pentru a aminti de patimile și moartea Mântuitorului.
Sfinții Împărați Constantin și Elena au construit locașuri de cult creștine în diferite părți ale imperiului, ca de exemplu: trei biserici în Roma, două în Ierusalim (a Învierii și a Înălțării), una în Bethleem (a Nașterii Domnului), una în Trier (Germania), una în Nicomidia, una în Antiohia, mai multe biserici în Constantinopol etc.
Sfânta Elena a murit la sfârșitul anului 328, la scurt timp după călătoria sa în Orient, fiind îngropată la Roma, în mausoleul de lângă biserica Sfinţilor Marcelin şi Petru de la Via Labicana. În prezent, rămăşiţele sale pământești se află în sarcofagul depus la muzeul din Vatican.
Sfântul Constantin cel Mare a murit în Nicomidia, în anul 337, fiind înmormântat în biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol.
Multă sănătate, fericire și tot binele din lume celor care își sărbătoresc onomastica în această zi sfântă!
La mulți ani!

Mariana Lulache

Colegi

Foarte FRUMOS !
MULTUMIRI !!

Mariana Lulache acum 2315 zile

Carmen-Corina Vișan

Colegi

Mulțumesc!

Carmen-Corina Vișan acum 2312 zile

]]> Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena sunt sărbătoriți în fiecare an pe 21 mai atât de bisericile ortodoxe, cât și de cele catolice.
Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 – 22 mai 337) este fiul lui Flavia Iulia Helena, fiică a unui hangiu din provincia Bitinia, care s-a căsătorit în anul 270 cu generalul roman Constantiu Chlorus. În anul 293, împăratul Dioclețian l-a determinat pe Constantiu să divorțeze de Elena pentru a-l numi Cezar al Imperiului Roman de Apus (Imperiul era condus de 2 Auguști și 2 Cezari).
Spre deosebire de Constantiu, care s-a recăsătorit cu Theodora, fiica vitregă a împăratului Maximilian Erculeo, cu care a avut încă șase copii, Elena Flavia s-a dedicat creșterii fiului său.
În anul 306 trupele din York l-au proclamat pe Constantin ca succesor al tatălui său și Augustus, iar în anul 324 devine unicul conducător al Imperiului Roman, mama sa primind titlu de Augusta, cel mai înalt titlu pe care îl putea primi o femeie.
Creștinarea împăratului Constantin I, cel care a mutat capitala imperială la Constantinopol, face trimitere la semnul Sfintei Cruci, având în vedere că, în ajunul luptei cu Maxenţiu (fiul lui Erculeo), i s-a arătat pe cer ca simbol al biruinței: “Întru acest semn vei învinge”.
Prin Edictul de la Mediolanum (Milano) din anul 313, Constantin cel Mare a pus capăt prigonirii creștinilor în imperiu, religia creștină intrând în legalitate.
Tot el a organizat Primul Sinod Ecumenic de la Niceea în anul 325, unde a fost condamnată învăţătura lui Arie și s-au deschis noi posibilități de împlinire a rolului Bisericii în societate. Participanții la sinod au conceput primele 7 articole ale Simbolului de credință(Crezul), au adoptat formula că Fiul lui Dumnezeu este de o ființă cu Tatăl, au fixat data Paștilor și au emis 20 de canoane referitoare la disciplina bisericească.
De menționat că legislația constantiniană conține 361 norme legislative de genuri diferite prin care se exprimă valorile evanghelice. S-a stabilit că Biserica poate primi donații fără să plătească impozite și au fost interzise pedepse, precum: răstignirea, zdrobirea picioarelor sau arderea cu fierul înroşit.
În iconografia ortodoxă, Sfinții Împărați Constantin și Elena sunt reprezentați împreună, având între ei Sfânta Cruce, pe care Sfântul Constantin a văzut-o pe cer, iar Sfânta Elena a descoperit-o în pământ, pe dealul Golgotei, atunci când a fost la Locurile Sfinte.
O parte din crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul a fost trimisă la Constantinopol, iar restul a rămas în Ierusalim în Biserica Învierii Domnului, sfințită în data de 13 septembrie 335.
Pe 14 septembrie 326, episcopul Macarie I al Ierusalimului a prezentat în fața mulțimii crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos.
În anul 611, perșii au cucerit Ierusalimul, au distrus Biserica Învierii Domnului și au furat crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul.
După înfrângerea armatelor perșilor de către împăratul Heraclius I, în anul 629, crucea a fost recuperată și depusă în Biserica Sfântului Mormânt, fiind arătată din nou mulțimii, în data de 14 septembrie 630, de către patriarhul Zaharia de Ierusalim.
De aceea, ziua de 14 septembrie a devenit pentru credincioși, atât în calendarul bizantin (ortodox și greco-catolic), cât și în cel latin, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci. În această zi se ține post, pentru a aminti de patimile și moartea Mântuitorului.
Sfinții Împărați Constantin și Elena au construit locașuri de cult creștine în diferite părți ale imperiului, ca de exemplu: trei biserici în Roma, două în Ierusalim (a Învierii și a Înălțării), una în Bethleem (a Nașterii Domnului), una în Trier (Germania), una în Nicomidia, una în Antiohia, mai multe biserici în Constantinopol etc.
Sfânta Elena a murit la sfârșitul anului 328, la scurt timp după călătoria sa în Orient, fiind îngropată la Roma, în mausoleul de lângă biserica Sfinţilor Marcelin şi Petru de la Via Labicana. În prezent, rămăşiţele sale pământești se află în sarcofagul depus la muzeul din Vatican.
Sfântul Constantin cel Mare a murit în Nicomidia, în anul 337, fiind înmormântat în biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol.
Multă sănătate, fericire și tot binele din lume celor care își sărbătoresc onomastica în această zi sfântă!
La mulți ani!

]]>

Zi de mare sărbătoare

Publicat în 21. 05. 2020 de Vasile Tudor

Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena sunt sărbătoriți în fiecare an pe 21 mai atât de bisericile ortodoxe, cât și de cele catolice.
Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 – 22 mai 337) este fiul lui Flavia Iulia Helena, fiică a unui hangiu din provincia Bitinia, care s-a căsătorit în anul 270 cu generalul roman Constantiu Chlorus. În anul 293, împăratul Dioclețian l-a determinat pe Constantiu să divorțeze de Elena pentru a-l numi Cezar al Imperiului Roman de Apus (Imperiul era condus de 2 Auguști și 2 Cezari).
Spre deosebire de Constantiu, care s-a recăsătorit cu Theodora, fiica vitregă a împăratului Maximilian Erculeo, cu care a avut încă șase copii, Elena Flavia s-a dedicat creșterii fiului său.
În anul 306 trupele din York l-au proclamat pe Constantin ca succesor al tatălui său și Augustus, iar în anul 324 devine unicul conducător al Imperiului Roman, mama sa primind titlu de Augusta, cel mai înalt titlu pe care îl putea primi o femeie.
Creștinarea împăratului Constantin I, cel care a mutat capitala imperială la Constantinopol, face trimitere la semnul Sfintei Cruci, având în vedere că, în ajunul luptei cu Maxenţiu (fiul lui Erculeo), i s-a arătat pe cer ca simbol al biruinței: “Întru acest semn vei învinge”.
Prin Edictul de la Mediolanum (Milano) din anul 313, Constantin cel Mare a pus capăt prigonirii creștinilor în imperiu, religia creștină intrând în legalitate.
Tot el a organizat Primul Sinod Ecumenic de la Niceea în anul 325, unde a fost condamnată învăţătura lui Arie și s-au deschis noi posibilități de împlinire a rolului Bisericii în societate. Participanții la sinod au conceput primele 7 articole ale Simbolului de credință(Crezul), au adoptat formula că Fiul lui Dumnezeu este de o ființă cu Tatăl, au fixat data Paștilor și au emis 20 de canoane referitoare la disciplina bisericească.
De menționat că legislația constantiniană conține 361 norme legislative de genuri diferite prin care se exprimă valorile evanghelice. S-a stabilit că Biserica poate primi donații fără să plătească impozite și au fost interzise pedepse, precum: răstignirea, zdrobirea picioarelor sau arderea cu fierul înroşit.
În iconografia ortodoxă, Sfinții Împărați Constantin și Elena sunt reprezentați împreună, având între ei Sfânta Cruce, pe care Sfântul Constantin a văzut-o pe cer, iar Sfânta Elena a descoperit-o în pământ, pe dealul Golgotei, atunci când a fost la Locurile Sfinte.
O parte din crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul a fost trimisă la Constantinopol, iar restul a rămas în Ierusalim în Biserica Învierii Domnului, sfințită în data de 13 septembrie 335.
Pe 14 septembrie 326, episcopul Macarie I al Ierusalimului a prezentat în fața mulțimii crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos.
În anul 611, perșii au cucerit Ierusalimul, au distrus Biserica Învierii Domnului și au furat crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul.
După înfrângerea armatelor perșilor de către împăratul Heraclius I, în anul 629, crucea a fost recuperată și depusă în Biserica Sfântului Mormânt, fiind arătată din nou mulțimii, în data de 14 septembrie 630, de către patriarhul Zaharia de Ierusalim.
De aceea, ziua de 14 septembrie a devenit pentru credincioși, atât în calendarul bizantin (ortodox și greco-catolic), cât și în cel latin, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci. În această zi se ține post, pentru a aminti de patimile și moartea Mântuitorului.
Sfinții Împărați Constantin și Elena au construit locașuri de cult creștine în diferite părți ale imperiului, ca de exemplu: trei biserici în Roma, două în Ierusalim (a Învierii și a Înălțării), una în Bethleem (a Nașterii Domnului), una în Trier (Germania), una în Nicomidia, una în Antiohia, mai multe biserici în Constantinopol etc.
Sfânta Elena a murit la sfârșitul anului 328, la scurt timp după călătoria sa în Orient, fiind îngropată la Roma, în mausoleul de lângă biserica Sfinţilor Marcelin şi Petru de la Via Labicana. În prezent, rămăşiţele sale pământești se află în sarcofagul depus la muzeul din Vatican.
Sfântul Constantin cel Mare a murit în Nicomidia, în anul 337, fiind înmormântat în biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol.
Multă sănătate, fericire și tot binele din lume celor care își sărbătoresc onomastica în această zi sfântă!
La mulți ani!

Mariana Lulache

Colegi

Foarte FRUMOS !
MULTUMIRI !!

Mariana Lulache acum 2315 zile

Carmen-Corina Vișan

Colegi

Mulțumesc!

Carmen-Corina Vișan acum 2312 zile

]]> Știați că 85% dintre plantele cu flori există datorită polenizării făcute de albine? Pentru a obține 454 grame de miere, albinele lucrătoare adună nectar de la aproximativ 2 milioane de flori.
Dacă o albină descoperă o sursă de hrană, atunci când sosește la stup cu nectar și polen, execută un „dans” pentru a le arăta și celorlalte locul de unde vine.
Albinele populează întreaga planetă, fiind cunoscute circa 20.000 de specii de albine.
În cea de-a doua jumătate a lunii mai se declanșează instinctul de roire, albinele clădesc numeroase celule de trântor, dar și botci pe marginea fagurilor în care matca depune ouă fecundate. Dacă apicultorul nu intervine pentru a împiedica roirea naturală, atunci, într-o zi caldă și fără vânt, matca familiei împreună cu aproximativ jumătate din albine ies din stup în decurs de 5-10 minute, producând un zumzet puternic, aşezându-se apoi în apropierea stupinei pe un suport înalt (ramură de copac, stâlp etc.) sub formă de ciorchine (roi) în jurul mătcii.
Pentru recuperarea și introducerea roiului de albine în stup, apicultorii improvizează un dispozitiv de captare (coșniță sau sac) în care scutură albinele, eventual poate atrage albinele prin folosirea balsamului de Melissa officinalis.
Noua familie de albine este întărită prin introducerea unei rame cu puiet necăpăcit, precum și a unor rame cu miere și păstură luate de la alți stupi, iar la margine se pune un fagure artificial.

]]>

Despre albine

Publicat în 20. 05. 2020 de Vasile Tudor

Știați că 85% dintre plantele cu flori există datorită polenizării făcute de albine? Pentru a obține 454 grame de miere, albinele lucrătoare adună nectar de la aproximativ 2 milioane de flori.
Dacă o albină descoperă o sursă de hrană, atunci când sosește la stup cu nectar și polen, execută un „dans” pentru a le arăta și celorlalte locul de unde vine.
Albinele populează întreaga planetă, fiind cunoscute circa 20.000 de specii de albine.
În cea de-a doua jumătate a lunii mai se declanșează instinctul de roire, albinele clădesc numeroase celule de trântor, dar și botci pe marginea fagurilor în care matca depune ouă fecundate. Dacă apicultorul nu intervine pentru a împiedica roirea naturală, atunci, într-o zi caldă și fără vânt, matca familiei împreună cu aproximativ jumătate din albine ies din stup în decurs de 5-10 minute, producând un zumzet puternic, aşezându-se apoi în apropierea stupinei pe un suport înalt (ramură de copac, stâlp etc.) sub formă de ciorchine (roi) în jurul mătcii.
Pentru recuperarea și introducerea roiului de albine în stup, apicultorii improvizează un dispozitiv de captare (coșniță sau sac) în care scutură albinele, eventual poate atrage albinele prin folosirea balsamului de Melissa officinalis.
Noua familie de albine este întărită prin introducerea unei rame cu puiet necăpăcit, precum și a unor rame cu miere și păstură luate de la alți stupi, iar la margine se pune un fagure artificial.

Mariana Lulache

Colegi

MINUNAT !

Mariana Lulache acum 2316 zile

]]> Știați că 85% dintre plantele cu flori există datorită polenizării făcute de albine? Pentru a obține 454 grame de miere, albinele lucrătoare adună nectar de la aproximativ 2 milioane de flori.
Dacă o albină descoperă o sursă de hrană, atunci când sosește la stup cu nectar și polen, execută un „dans” pentru a le arăta și celorlalte locul de unde vine.
Albinele populează întreaga planetă, fiind cunoscute circa 20.000 de specii de albine.
În cea de-a doua jumătate a lunii mai se declanșează instinctul de roire, albinele clădesc numeroase celule de trântor, dar și botci pe marginea fagurilor în care matca depune ouă fecundate. Dacă apicultorul nu intervine pentru a împiedica roirea naturală, atunci, într-o zi caldă și fără vânt, matca familiei împreună cu aproximativ jumătate din albine ies din stup în decurs de 5-10 minute, producând un zumzet puternic, aşezându-se apoi în apropierea stupinei pe un suport înalt (ramură de copac, stâlp etc.) sub formă de ciorchine (roi) în jurul mătcii.
Pentru recuperarea și introducerea roiului de albine în stup, apicultorii improvizează un dispozitiv de captare (coșniță sau sac) în care scutură albinele, eventual poate atrage albinele prin folosirea balsamului de Melissa officinalis.
Noua familie de albine este întărită prin introducerea unei rame cu puiet necăpăcit, precum și a unor rame cu miere și păstură luate de la alți stupi, iar la margine se pune un fagure artificial.

]]>

Despre albine

Publicat în 20. 05. 2020 de Vasile Tudor

Știați că 85% dintre plantele cu flori există datorită polenizării făcute de albine? Pentru a obține 454 grame de miere, albinele lucrătoare adună nectar de la aproximativ 2 milioane de flori.
Dacă o albină descoperă o sursă de hrană, atunci când sosește la stup cu nectar și polen, execută un „dans” pentru a le arăta și celorlalte locul de unde vine.
Albinele populează întreaga planetă, fiind cunoscute circa 20.000 de specii de albine.
În cea de-a doua jumătate a lunii mai se declanșează instinctul de roire, albinele clădesc numeroase celule de trântor, dar și botci pe marginea fagurilor în care matca depune ouă fecundate. Dacă apicultorul nu intervine pentru a împiedica roirea naturală, atunci, într-o zi caldă și fără vânt, matca familiei împreună cu aproximativ jumătate din albine ies din stup în decurs de 5-10 minute, producând un zumzet puternic, aşezându-se apoi în apropierea stupinei pe un suport înalt (ramură de copac, stâlp etc.) sub formă de ciorchine (roi) în jurul mătcii.
Pentru recuperarea și introducerea roiului de albine în stup, apicultorii improvizează un dispozitiv de captare (coșniță sau sac) în care scutură albinele, eventual poate atrage albinele prin folosirea balsamului de Melissa officinalis.
Noua familie de albine este întărită prin introducerea unei rame cu puiet necăpăcit, precum și a unor rame cu miere și păstură luate de la alți stupi, iar la margine se pune un fagure artificial.

Mariana Lulache

Colegi

MINUNAT !

Mariana Lulache acum 2316 zile

]]> Dacă doriți să descoperiți frumusețea sufletului românesc atunci raportați-vă la universul fascinant al portului popular din spațiul ondulat de la Dunăre, Carpați și Marea Neagră.
Rădăcinile costumului românesc trebuie căutate în portul strămoșilor noștri traci, geți și daci, care are unele trăsături comune cu cel al popoarelor din Peninsula Balcanică, însă s-a diversificat prin schimbări de formă și croială, amănunte decorative și colorit, modul de folosire a pieptănăturii și a podoabelor.
Conform unor surse istorice referitoare la portul dacilor, bărbaţii aveau ițari (pantaloni) din in sau lână, acoperiți cu o cămaşă până la genunchi, crăpată pe margini în dreptul coapselor și prinsă la mijloc cu un brâu subțire din stofă sau un brâu lat din piele sau stofă groasă. Cei bogați, numiţi tarabostes, purtau pe cap pileusul,celebra căciulă dacică întâlnită și în scenele reprezentate pe Columna lui Traian.
Despre portul femeilor există mai puține informații, fiind dedus din unele reprezentări de epocă: rochii lungi, plisate şi strânse în talie, cu mâneci lungi sau scurte, uneori cu pelerine deasupra.

De-a lungul timpului, costumul popular s-a diversificat tot mai mult, în funcție de zone cu obiceiuri și tradiții specifice, de la cel simplu, folosit în timpul muncilor agricole, până la cel bogat ornamentat, folosit de sărbători. Pe de altă parte, diferența costumelor se reflectă și în funcție de categoriile de vârstă și gen, îmbrăcămintea copiilor fiind diferită de cea a persoanelor adulte și în vârstă, iar prin schimbarea gătelii capului, erau puse în evidență femeile căsătorite față de fetele nemăritate.
În general, costumul tradițional purtat de femei este compus din cămașă, poale și piesa (mai mult sau mai puțin ornamentată) care acoperă partea de la brâu în jos, diferită de la o regiune la alta și având diverse denumiri: catrință, vâlnic, fotă, opreg etc. Alte piese ale costumului femeiesc sunt brâiele și betelele, precum și cele pentru acoperirea capului: marame, năframe, cepse sau cununi. Gustul pentru frumos al femeii din spațiul românesc a făcut din portul popular o veritabilă artă, îmbinând armonios formele stilizate și nuanțele de culori în țesături din in, cânepă și lână.
Costumul tradițional al bărbaților este mai simplu, fiind compus, în sudul și estul țării, dintr-o cămașă lungă, purtată peste pantaloni lungi și strâmți, iar în nord și vest, cămașa are lungimea mai mică, fiind purtată peste pantaloni mai scurți și mai largi. Pantalonii sunt confecționați din pânză sau postav țesut în casă, iar peste cămașă bărbații își pun un brâu țesut în casă sau un chimir de piele, în funcție de regiune și de ocupație. În sezonul rece, la ținuta de vară se adaugă haine din postav, frumos ornamentate, sau cojoace din piele și pieptare.
Portul popular reprezintă o exprimare a creativității neamului românesc, dar și o dovadă a identității naționale, a formării specificului cultural în ariile geografice locuite de români.

]]>

Raportare la tradiții

Publicat în 18. 05. 2020 de Vasile Tudor

Dacă doriți să descoperiți frumusețea sufletului românesc atunci raportați-vă la universul fascinant al portului popular din spațiul ondulat de la Dunăre, Carpați și Marea Neagră.
Rădăcinile costumului românesc trebuie căutate în portul strămoșilor noștri traci, geți și daci, care are unele trăsături comune cu cel al popoarelor din Peninsula Balcanică, însă s-a diversificat prin schimbări de formă și croială, amănunte decorative și colorit, modul de folosire a pieptănăturii și a podoabelor.
Conform unor surse istorice referitoare la portul dacilor, bărbaţii aveau ițari (pantaloni) din in sau lână, acoperiți cu o cămaşă până la genunchi, crăpată pe margini în dreptul coapselor și prinsă la mijloc cu un brâu subțire din stofă sau un brâu lat din piele sau stofă groasă. Cei bogați, numiţi tarabostes, purtau pe cap pileusul,celebra căciulă dacică întâlnită și în scenele reprezentate pe Columna lui Traian.
Despre portul femeilor există mai puține informații, fiind dedus din unele reprezentări de epocă: rochii lungi, plisate şi strânse în talie, cu mâneci lungi sau scurte, uneori cu pelerine deasupra.

De-a lungul timpului, costumul popular s-a diversificat tot mai mult, în funcție de zone cu obiceiuri și tradiții specifice, de la cel simplu, folosit în timpul muncilor agricole, până la cel bogat ornamentat, folosit de sărbători. Pe de altă parte, diferența costumelor se reflectă și în funcție de categoriile de vârstă și gen, îmbrăcămintea copiilor fiind diferită de cea a persoanelor adulte și în vârstă, iar prin schimbarea gătelii capului, erau puse în evidență femeile căsătorite față de fetele nemăritate.
În general, costumul tradițional purtat de femei este compus din cămașă, poale și piesa (mai mult sau mai puțin ornamentată) care acoperă partea de la brâu în jos, diferită de la o regiune la alta și având diverse denumiri: catrință, vâlnic, fotă, opreg etc. Alte piese ale costumului femeiesc sunt brâiele și betelele, precum și cele pentru acoperirea capului: marame, năframe, cepse sau cununi. Gustul pentru frumos al femeii din spațiul românesc a făcut din portul popular o veritabilă artă, îmbinând armonios formele stilizate și nuanțele de culori în țesături din in, cânepă și lână.
Costumul tradițional al bărbaților este mai simplu, fiind compus, în sudul și estul țării, dintr-o cămașă lungă, purtată peste pantaloni lungi și strâmți, iar în nord și vest, cămașa are lungimea mai mică, fiind purtată peste pantaloni mai scurți și mai largi. Pantalonii sunt confecționați din pânză sau postav țesut în casă, iar peste cămașă bărbații își pun un brâu țesut în casă sau un chimir de piele, în funcție de regiune și de ocupație. În sezonul rece, la ținuta de vară se adaugă haine din postav, frumos ornamentate, sau cojoace din piele și pieptare.
Portul popular reprezintă o exprimare a creativității neamului românesc, dar și o dovadă a identității naționale, a formării specificului cultural în ariile geografice locuite de români.

Mariana Lulache

Colegi

MULTUMESC !

Mariana Lulache acum 2316 zile

]]> Dacă doriți să descoperiți frumusețea sufletului românesc atunci raportați-vă la universul fascinant al portului popular din spațiul ondulat de la Dunăre, Carpați și Marea Neagră.
Rădăcinile costumului românesc trebuie căutate în portul strămoșilor noștri traci, geți și daci, care are unele trăsături comune cu cel al popoarelor din Peninsula Balcanică, însă s-a diversificat prin schimbări de formă și croială, amănunte decorative și colorit, modul de folosire a pieptănăturii și a podoabelor.
Conform unor surse istorice referitoare la portul dacilor, bărbaţii aveau ițari (pantaloni) din in sau lână, acoperiți cu o cămaşă până la genunchi, crăpată pe margini în dreptul coapselor și prinsă la mijloc cu un brâu subțire din stofă sau un brâu lat din piele sau stofă groasă. Cei bogați, numiţi tarabostes, purtau pe cap pileusul,celebra căciulă dacică întâlnită și în scenele reprezentate pe Columna lui Traian.
Despre portul femeilor există mai puține informații, fiind dedus din unele reprezentări de epocă: rochii lungi, plisate şi strânse în talie, cu mâneci lungi sau scurte, uneori cu pelerine deasupra.

De-a lungul timpului, costumul popular s-a diversificat tot mai mult, în funcție de zone cu obiceiuri și tradiții specifice, de la cel simplu, folosit în timpul muncilor agricole, până la cel bogat ornamentat, folosit de sărbători. Pe de altă parte, diferența costumelor se reflectă și în funcție de categoriile de vârstă și gen, îmbrăcămintea copiilor fiind diferită de cea a persoanelor adulte și în vârstă, iar prin schimbarea gătelii capului, erau puse în evidență femeile căsătorite față de fetele nemăritate.
În general, costumul tradițional purtat de femei este compus din cămașă, poale și piesa (mai mult sau mai puțin ornamentată) care acoperă partea de la brâu în jos, diferită de la o regiune la alta și având diverse denumiri: catrință, vâlnic, fotă, opreg etc. Alte piese ale costumului femeiesc sunt brâiele și betelele, precum și cele pentru acoperirea capului: marame, năframe, cepse sau cununi. Gustul pentru frumos al femeii din spațiul românesc a făcut din portul popular o veritabilă artă, îmbinând armonios formele stilizate și nuanțele de culori în țesături din in, cânepă și lână.
Costumul tradițional al bărbaților este mai simplu, fiind compus, în sudul și estul țării, dintr-o cămașă lungă, purtată peste pantaloni lungi și strâmți, iar în nord și vest, cămașa are lungimea mai mică, fiind purtată peste pantaloni mai scurți și mai largi. Pantalonii sunt confecționați din pânză sau postav țesut în casă, iar peste cămașă bărbații își pun un brâu țesut în casă sau un chimir de piele, în funcție de regiune și de ocupație. În sezonul rece, la ținuta de vară se adaugă haine din postav, frumos ornamentate, sau cojoace din piele și pieptare.
Portul popular reprezintă o exprimare a creativității neamului românesc, dar și o dovadă a identității naționale, a formării specificului cultural în ariile geografice locuite de români.

]]>

Raportare la tradiții

Publicat în 18. 05. 2020 de Vasile Tudor

Dacă doriți să descoperiți frumusețea sufletului românesc atunci raportați-vă la universul fascinant al portului popular din spațiul ondulat de la Dunăre, Carpați și Marea Neagră.
Rădăcinile costumului românesc trebuie căutate în portul strămoșilor noștri traci, geți și daci, care are unele trăsături comune cu cel al popoarelor din Peninsula Balcanică, însă s-a diversificat prin schimbări de formă și croială, amănunte decorative și colorit, modul de folosire a pieptănăturii și a podoabelor.
Conform unor surse istorice referitoare la portul dacilor, bărbaţii aveau ițari (pantaloni) din in sau lână, acoperiți cu o cămaşă până la genunchi, crăpată pe margini în dreptul coapselor și prinsă la mijloc cu un brâu subțire din stofă sau un brâu lat din piele sau stofă groasă. Cei bogați, numiţi tarabostes, purtau pe cap pileusul,celebra căciulă dacică întâlnită și în scenele reprezentate pe Columna lui Traian.
Despre portul femeilor există mai puține informații, fiind dedus din unele reprezentări de epocă: rochii lungi, plisate şi strânse în talie, cu mâneci lungi sau scurte, uneori cu pelerine deasupra.

De-a lungul timpului, costumul popular s-a diversificat tot mai mult, în funcție de zone cu obiceiuri și tradiții specifice, de la cel simplu, folosit în timpul muncilor agricole, până la cel bogat ornamentat, folosit de sărbători. Pe de altă parte, diferența costumelor se reflectă și în funcție de categoriile de vârstă și gen, îmbrăcămintea copiilor fiind diferită de cea a persoanelor adulte și în vârstă, iar prin schimbarea gătelii capului, erau puse în evidență femeile căsătorite față de fetele nemăritate.
În general, costumul tradițional purtat de femei este compus din cămașă, poale și piesa (mai mult sau mai puțin ornamentată) care acoperă partea de la brâu în jos, diferită de la o regiune la alta și având diverse denumiri: catrință, vâlnic, fotă, opreg etc. Alte piese ale costumului femeiesc sunt brâiele și betelele, precum și cele pentru acoperirea capului: marame, năframe, cepse sau cununi. Gustul pentru frumos al femeii din spațiul românesc a făcut din portul popular o veritabilă artă, îmbinând armonios formele stilizate și nuanțele de culori în țesături din in, cânepă și lână.
Costumul tradițional al bărbaților este mai simplu, fiind compus, în sudul și estul țării, dintr-o cămașă lungă, purtată peste pantaloni lungi și strâmți, iar în nord și vest, cămașa are lungimea mai mică, fiind purtată peste pantaloni mai scurți și mai largi. Pantalonii sunt confecționați din pânză sau postav țesut în casă, iar peste cămașă bărbații își pun un brâu țesut în casă sau un chimir de piele, în funcție de regiune și de ocupație. În sezonul rece, la ținuta de vară se adaugă haine din postav, frumos ornamentate, sau cojoace din piele și pieptare.
Portul popular reprezintă o exprimare a creativității neamului românesc, dar și o dovadă a identității naționale, a formării specificului cultural în ariile geografice locuite de români.

Mariana Lulache

Colegi

MULTUMESC !

Mariana Lulache acum 2316 zile

]]> Nicolae Grigorescu este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai picturii române moderne, devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care i-au apreciat talentul.
S-a născut pe 15 mai 1838 în satul Pitaru (județul Dâmbovița), fiind al șaselea copil al lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu, iar la moartea tatălui său în 1845, familia s-a mutat la București, în casa unei mătușe din mahalaua Cărămidarilor.
După doi ani de ucenicie (1848-1850) în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, a realizat mai întâi icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldărușani, apoi, în anii 1856-1861, a pictat trei lăcașuri sfinte: biserica nouă a mănăstirii Zamfira (județul Prahova), biserica mănăstirii Agapia (județul Neamț), biserica parohială din Puchenii Mari (județul Prahova).
Fiind sprijinit de Mihail Kogălniceanu ca să obțină o bursă pentru studii, în toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris și se înscrie la Școala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde va studia desenul și compoziția, fiind coleg cu Renoir. Însă este atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, stabilindu-se în această localitate, unde și-a desăvârșit măiestria artistică prin asimilarea experienței unor pictori ca Millet, Corot, Gustave Courbet și Théodore Rousseau.
Influențat de acest mediu cultural, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități artistice novatoare pentru pictura “en plein-air”(cu trimitere la impresionism), fiind la apogeul activității sale creatoare: participă cu șapte lucrări la “Expoziția Universală” de la Paris (1867), expune la Salonul parizian din 1868 tabloul “Tânără țigancă”, revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață etc. Marele artist a devenit celebru și bogat încă din timpul vieții, lucrările sale fiind cumpărate imediat ce erau expuse la vernisajele pe care le organiza anual la Ateneul Român din Bucureşti.
În perioada 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și la Viena, iar în 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de “pictor de front”, realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova, desene și schițe, ce vor sta la baza unor compoziții.
Din păcate, Grigorescu a căpătat pe front o boală de plămâni, petrecându-și ultimii 20 de ani din viaţă la Câmpina, unde se afla și savantul B.P. Hașdeu, care a venit în oraşul de pe Valea Prahovei împreună cu fiica sa Iulia, suferindă și ea de plămâni.
În această zonă cu aer curat şi mult soare, Grigorescu a abordat subiecte rustice, pictând cu predilecție portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. Meritele sale artistice au fost răsplătite în 1899, fiind numit membru de onoare al Academiei Române.
Nicolae Grigorescu s-a stins din viață la 21 iulie 1907 la Câmpina, pe șevaletul său din atelier rămânând neterminată lucrarea “Întoarcerea de la bâlci”.
Pentru posteritate, Grigorescu reprezintă un reper istoric, spiritul său creator s-a manifestat într-o perioadă decisivă pentru constituirea culturii României moderne, primenind limbajul plastic atunci când în poezie se afirma geniul lui Eminescu.

]]>

Biografia unui mare artist

Publicat în 16. 05. 2020 de Vasile Tudor

Nicolae Grigorescu este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai picturii române moderne, devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care i-au apreciat talentul.
S-a născut pe 15 mai 1838 în satul Pitaru (județul Dâmbovița), fiind al șaselea copil al lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu, iar la moartea tatălui său în 1845, familia s-a mutat la București, în casa unei mătușe din mahalaua Cărămidarilor.
După doi ani de ucenicie (1848-1850) în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, a realizat mai întâi icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldărușani, apoi, în anii 1856-1861, a pictat trei lăcașuri sfinte: biserica nouă a mănăstirii Zamfira (județul Prahova), biserica mănăstirii Agapia (județul Neamț), biserica parohială din Puchenii Mari (județul Prahova).
Fiind sprijinit de Mihail Kogălniceanu ca să obțină o bursă pentru studii, în toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris și se înscrie la Școala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde va studia desenul și compoziția, fiind coleg cu Renoir. Însă este atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, stabilindu-se în această localitate, unde și-a desăvârșit măiestria artistică prin asimilarea experienței unor pictori ca Millet, Corot, Gustave Courbet și Théodore Rousseau.
Influențat de acest mediu cultural, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități artistice novatoare pentru pictura “en plein-air”(cu trimitere la impresionism), fiind la apogeul activității sale creatoare: participă cu șapte lucrări la “Expoziția Universală” de la Paris (1867), expune la Salonul parizian din 1868 tabloul “Tânără țigancă”, revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață etc. Marele artist a devenit celebru și bogat încă din timpul vieții, lucrările sale fiind cumpărate imediat ce erau expuse la vernisajele pe care le organiza anual la Ateneul Român din Bucureşti.
În perioada 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și la Viena, iar în 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de “pictor de front”, realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova, desene și schițe, ce vor sta la baza unor compoziții.
Din păcate, Grigorescu a căpătat pe front o boală de plămâni, petrecându-și ultimii 20 de ani din viaţă la Câmpina, unde se afla și savantul B.P. Hașdeu, care a venit în oraşul de pe Valea Prahovei împreună cu fiica sa Iulia, suferindă și ea de plămâni.
În această zonă cu aer curat şi mult soare, Grigorescu a abordat subiecte rustice, pictând cu predilecție portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. Meritele sale artistice au fost răsplătite în 1899, fiind numit membru de onoare al Academiei Române.
Nicolae Grigorescu s-a stins din viață la 21 iulie 1907 la Câmpina, pe șevaletul său din atelier rămânând neterminată lucrarea “Întoarcerea de la bâlci”.
Pentru posteritate, Grigorescu reprezintă un reper istoric, spiritul său creator s-a manifestat într-o perioadă decisivă pentru constituirea culturii României moderne, primenind limbajul plastic atunci când în poezie se afirma geniul lui Eminescu.

Diana Cotețiu

Colegi

Felicitări!

Diana Cotețiu acum 2315 zile

]]> Nicolae Grigorescu este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai picturii române moderne, devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care i-au apreciat talentul.
S-a născut pe 15 mai 1838 în satul Pitaru (județul Dâmbovița), fiind al șaselea copil al lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu, iar la moartea tatălui său în 1845, familia s-a mutat la București, în casa unei mătușe din mahalaua Cărămidarilor.
După doi ani de ucenicie (1848-1850) în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, a realizat mai întâi icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldărușani, apoi, în anii 1856-1861, a pictat trei lăcașuri sfinte: biserica nouă a mănăstirii Zamfira (județul Prahova), biserica mănăstirii Agapia (județul Neamț), biserica parohială din Puchenii Mari (județul Prahova).
Fiind sprijinit de Mihail Kogălniceanu ca să obțină o bursă pentru studii, în toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris și se înscrie la Școala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde va studia desenul și compoziția, fiind coleg cu Renoir. Însă este atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, stabilindu-se în această localitate, unde și-a desăvârșit măiestria artistică prin asimilarea experienței unor pictori ca Millet, Corot, Gustave Courbet și Théodore Rousseau.
Influențat de acest mediu cultural, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități artistice novatoare pentru pictura “en plein-air”(cu trimitere la impresionism), fiind la apogeul activității sale creatoare: participă cu șapte lucrări la “Expoziția Universală” de la Paris (1867), expune la Salonul parizian din 1868 tabloul “Tânără țigancă”, revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață etc. Marele artist a devenit celebru și bogat încă din timpul vieții, lucrările sale fiind cumpărate imediat ce erau expuse la vernisajele pe care le organiza anual la Ateneul Român din Bucureşti.
În perioada 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și la Viena, iar în 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de “pictor de front”, realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova, desene și schițe, ce vor sta la baza unor compoziții.
Din păcate, Grigorescu a căpătat pe front o boală de plămâni, petrecându-și ultimii 20 de ani din viaţă la Câmpina, unde se afla și savantul B.P. Hașdeu, care a venit în oraşul de pe Valea Prahovei împreună cu fiica sa Iulia, suferindă și ea de plămâni.
În această zonă cu aer curat şi mult soare, Grigorescu a abordat subiecte rustice, pictând cu predilecție portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. Meritele sale artistice au fost răsplătite în 1899, fiind numit membru de onoare al Academiei Române.
Nicolae Grigorescu s-a stins din viață la 21 iulie 1907 la Câmpina, pe șevaletul său din atelier rămânând neterminată lucrarea “Întoarcerea de la bâlci”.
Pentru posteritate, Grigorescu reprezintă un reper istoric, spiritul său creator s-a manifestat într-o perioadă decisivă pentru constituirea culturii României moderne, primenind limbajul plastic atunci când în poezie se afirma geniul lui Eminescu.

]]>

Biografia unui mare artist

Publicat în 16. 05. 2020 de Vasile Tudor

Nicolae Grigorescu este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai picturii române moderne, devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care i-au apreciat talentul.
S-a născut pe 15 mai 1838 în satul Pitaru (județul Dâmbovița), fiind al șaselea copil al lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu, iar la moartea tatălui său în 1845, familia s-a mutat la București, în casa unei mătușe din mahalaua Cărămidarilor.
După doi ani de ucenicie (1848-1850) în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, a realizat mai întâi icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldărușani, apoi, în anii 1856-1861, a pictat trei lăcașuri sfinte: biserica nouă a mănăstirii Zamfira (județul Prahova), biserica mănăstirii Agapia (județul Neamț), biserica parohială din Puchenii Mari (județul Prahova).
Fiind sprijinit de Mihail Kogălniceanu ca să obțină o bursă pentru studii, în toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris și se înscrie la Școala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde va studia desenul și compoziția, fiind coleg cu Renoir. Însă este atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, stabilindu-se în această localitate, unde și-a desăvârșit măiestria artistică prin asimilarea experienței unor pictori ca Millet, Corot, Gustave Courbet și Théodore Rousseau.
Influențat de acest mediu cultural, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități artistice novatoare pentru pictura “en plein-air”(cu trimitere la impresionism), fiind la apogeul activității sale creatoare: participă cu șapte lucrări la “Expoziția Universală” de la Paris (1867), expune la Salonul parizian din 1868 tabloul “Tânără țigancă”, revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață etc. Marele artist a devenit celebru și bogat încă din timpul vieții, lucrările sale fiind cumpărate imediat ce erau expuse la vernisajele pe care le organiza anual la Ateneul Român din Bucureşti.
În perioada 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și la Viena, iar în 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de “pictor de front”, realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova, desene și schițe, ce vor sta la baza unor compoziții.
Din păcate, Grigorescu a căpătat pe front o boală de plămâni, petrecându-și ultimii 20 de ani din viaţă la Câmpina, unde se afla și savantul B.P. Hașdeu, care a venit în oraşul de pe Valea Prahovei împreună cu fiica sa Iulia, suferindă și ea de plămâni.
În această zonă cu aer curat şi mult soare, Grigorescu a abordat subiecte rustice, pictând cu predilecție portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. Meritele sale artistice au fost răsplătite în 1899, fiind numit membru de onoare al Academiei Române.
Nicolae Grigorescu s-a stins din viață la 21 iulie 1907 la Câmpina, pe șevaletul său din atelier rămânând neterminată lucrarea “Întoarcerea de la bâlci”.
Pentru posteritate, Grigorescu reprezintă un reper istoric, spiritul său creator s-a manifestat într-o perioadă decisivă pentru constituirea culturii României moderne, primenind limbajul plastic atunci când în poezie se afirma geniul lui Eminescu.

Diana Cotețiu

Colegi

Felicitări!

Diana Cotețiu acum 2315 zile

]]> Data de 15 mai marchează Ziua Internaţională a Familiei, fiind proclamată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin rezoluția din 20 septembrie 1993.
La propunerea Institutului Român pentru Drepturile Omului, inițiativă susținută și de Patriarhia Română, ziua de 15 mai a devenit oficial și Ziua Familiei Române.
Sfântul Ioan Gură de Aur compară familia cu o biserică în care bărbatul, femeia şi copiii merg pe drumul virtuţii.
Dumnezeu să ocrotească Familia!

]]>

Ziua Internațională a Familiei

Publicat în 15. 05. 2020 de Vasile Tudor

Data de 15 mai marchează Ziua Internaţională a Familiei, fiind proclamată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin rezoluția din 20 septembrie 1993.
La propunerea Institutului Român pentru Drepturile Omului, inițiativă susținută și de Patriarhia Română, ziua de 15 mai a devenit oficial și Ziua Familiei Române.
Sfântul Ioan Gură de Aur compară familia cu o biserică în care bărbatul, femeia şi copiii merg pe drumul virtuţii.
Dumnezeu să ocrotească Familia!

Mariana Lulache

Colegi

MULTUMIRI !

Mariana Lulache acum 2321 zile

]]> Data de 15 mai marchează Ziua Internaţională a Familiei, fiind proclamată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin rezoluția din 20 septembrie 1993.
La propunerea Institutului Român pentru Drepturile Omului, inițiativă susținută și de Patriarhia Română, ziua de 15 mai a devenit oficial și Ziua Familiei Române.
Sfântul Ioan Gură de Aur compară familia cu o biserică în care bărbatul, femeia şi copiii merg pe drumul virtuţii.
Dumnezeu să ocrotească Familia!

]]>

Ziua Internațională a Familiei

Publicat în 15. 05. 2020 de Vasile Tudor

Data de 15 mai marchează Ziua Internaţională a Familiei, fiind proclamată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin rezoluția din 20 septembrie 1993.
La propunerea Institutului Român pentru Drepturile Omului, inițiativă susținută și de Patriarhia Română, ziua de 15 mai a devenit oficial și Ziua Familiei Române.
Sfântul Ioan Gură de Aur compară familia cu o biserică în care bărbatul, femeia şi copiii merg pe drumul virtuţii.
Dumnezeu să ocrotească Familia!

Mariana Lulache

Colegi

MULTUMIRI !

Mariana Lulache acum 2321 zile

]]> Liviu Rebreanu a fost prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei Române, fiind considerat întemeietorul romanului românesc modern, cel care a reușit să prezinte viața în complexitatea ei socială și psihologică.â
S-a născut la 27 noiembrie 1885 în comuna Târlișua, județul Bistrița-Năsăud, fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu, căsătorit cu Ludovica și coleg de școală cu prietenul său George Coșbuc.
În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului, localitate unde copilul Liviu a început cursurile școlii primare și care a marcat profund tinerețea scriitorului: “În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”.
Din 1895, a urmat două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud, iar în 1897 s-a transferat la Școala de băieți din Bistrița, unde a continuat încă trei clase.
În anul 1900 s-a înscris la Școala Reală Superioară din Honvezi (în nord-vestul Ungariei), iar în perioada 1903-1906 a urmat Academia militară “Ludoviceum” din Budapesta.
După finalizarea studiilor, a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul al doilea de honovezi din Gyula, însă în anul 1908 a demisionat din armata austro-ungară, întorcându-se la Prislop.
La cererea guvernului din Budapesta, Liviu Rebreanu a fost arestat în 1910 de autoritățile românești, fiind ținut în detenție la închisoarea Văcărești, apoi a fost extrădat și întemnițat la Gyula.
Din iulie 1913, după intrarea României în cel de-al doilea război balcanic, s-a angajat reporter la “Adevărul”(la sfârșitul războiului a fost concediat), iar după 27 august 1916, când România a declarat război Austro-Ungariei, s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. Mai mult, situația devine critică: în 16 decembrie 1916, trupele germane ocupă Bucureștiul, în 1918 Rebreanu a fost arestat și anchetat de trupele de ocupație, însă a reușit să fugă, fiind ajutat de socialiști să ajungă la Iași, revenind apoi la București în același an.
În anul 1922 a terminat de scris romanul “Pădurea spânzuraților”, care a primit Marele premiu al romanului, în decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Național din București (funcție pe care a deținut-o timp de un an), iar pe 25 mai 1939 a fost ales membru al Academiei Române.
Romanul psihologic “Pădurea spânzuraților” face trimitere la ecourile din sufletul lui Liviu Rebreanu, profund afectat de pierderea fratelui său Emil, fost ofițer în armata austro-ungară, care a fost acuzat de dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte.
La 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras la locuința sa din Valea Mare (de lângă Pitești), unde a încetat din viață la 1 septembrie în vârstă de 59 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.
Din întreaga sa operă se remarcă deschiderea către modern a scriitorului, perceperea aprofundată a mediului rural și mai puțin a celui citadin, fiind un fin observator al personajului colectiv, dar și un bun analist al stărilor afective intense, cum ar fi neliniștea, obsesia sau mustrările de conștiință.
Opera
Ion (roman social, 1920)
Catastrofa (nuvelă, 1921)
Pădurea spânzuraților (roman psihologic, 1922)
Adam și Eva (roman psihologic,1925)
Ciuleandra (roman psihologic,1927)
Cuibul visurilor (nuvelă, 1927)
Cântecul lebedei, nuvelă, 1927)
Crăișorul (roman social, 1929)
Ițic Ștrul, dezertor (nuvelă, 1932)
Răscoala (roman social, 1932)
Jar (roman psihologic,1934)
Gorila (roman social, 1938)

]]>

Biografia unui mare scriitor

Publicat în 13. 05. 2020 de Vasile Tudor

Liviu Rebreanu a fost prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei Române, fiind considerat întemeietorul romanului românesc modern, cel care a reușit să prezinte viața în complexitatea ei socială și psihologică.â
S-a născut la 27 noiembrie 1885 în comuna Târlișua, județul Bistrița-Năsăud, fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu, căsătorit cu Ludovica și coleg de școală cu prietenul său George Coșbuc.
În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului, localitate unde copilul Liviu a început cursurile școlii primare și care a marcat profund tinerețea scriitorului: “În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”.
Din 1895, a urmat două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud, iar în 1897 s-a transferat la Școala de băieți din Bistrița, unde a continuat încă trei clase.
În anul 1900 s-a înscris la Școala Reală Superioară din Honvezi (în nord-vestul Ungariei), iar în perioada 1903-1906 a urmat Academia militară “Ludoviceum” din Budapesta.
După finalizarea studiilor, a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul al doilea de honovezi din Gyula, însă în anul 1908 a demisionat din armata austro-ungară, întorcându-se la Prislop.
La cererea guvernului din Budapesta, Liviu Rebreanu a fost arestat în 1910 de autoritățile românești, fiind ținut în detenție la închisoarea Văcărești, apoi a fost extrădat și întemnițat la Gyula.
Din iulie 1913, după intrarea României în cel de-al doilea război balcanic, s-a angajat reporter la “Adevărul”(la sfârșitul războiului a fost concediat), iar după 27 august 1916, când România a declarat război Austro-Ungariei, s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. Mai mult, situația devine critică: în 16 decembrie 1916, trupele germane ocupă Bucureștiul, în 1918 Rebreanu a fost arestat și anchetat de trupele de ocupație, însă a reușit să fugă, fiind ajutat de socialiști să ajungă la Iași, revenind apoi la București în același an.
În anul 1922 a terminat de scris romanul “Pădurea spânzuraților”, care a primit Marele premiu al romanului, în decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Național din București (funcție pe care a deținut-o timp de un an), iar pe 25 mai 1939 a fost ales membru al Academiei Române.
Romanul psihologic “Pădurea spânzuraților” face trimitere la ecourile din sufletul lui Liviu Rebreanu, profund afectat de pierderea fratelui său Emil, fost ofițer în armata austro-ungară, care a fost acuzat de dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte.
La 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras la locuința sa din Valea Mare (de lângă Pitești), unde a încetat din viață la 1 septembrie în vârstă de 59 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.
Din întreaga sa operă se remarcă deschiderea către modern a scriitorului, perceperea aprofundată a mediului rural și mai puțin a celui citadin, fiind un fin observator al personajului colectiv, dar și un bun analist al stărilor afective intense, cum ar fi neliniștea, obsesia sau mustrările de conștiință.
Opera
Ion (roman social, 1920)
Catastrofa (nuvelă, 1921)
Pădurea spânzuraților (roman psihologic, 1922)
Adam și Eva (roman psihologic,1925)
Ciuleandra (roman psihologic,1927)
Cuibul visurilor (nuvelă, 1927)
Cântecul lebedei, nuvelă, 1927)
Crăișorul (roman social, 1929)
Ițic Ștrul, dezertor (nuvelă, 1932)
Răscoala (roman social, 1932)
Jar (roman psihologic,1934)
Gorila (roman social, 1938)

Carmen-Corina Vișan

Colegi

Mulțumesc!

Carmen-Corina Vișan acum 2323 zile

Mariana Lulache

Colegi

MULTUMIRI !!

Mariana Lulache acum 2322 zile

]]> Liviu Rebreanu a fost prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei Române, fiind considerat întemeietorul romanului românesc modern, cel care a reușit să prezinte viața în complexitatea ei socială și psihologică.â
S-a născut la 27 noiembrie 1885 în comuna Târlișua, județul Bistrița-Năsăud, fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu, căsătorit cu Ludovica și coleg de școală cu prietenul său George Coșbuc.
În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului, localitate unde copilul Liviu a început cursurile școlii primare și care a marcat profund tinerețea scriitorului: “În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”.
Din 1895, a urmat două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud, iar în 1897 s-a transferat la Școala de băieți din Bistrița, unde a continuat încă trei clase.
În anul 1900 s-a înscris la Școala Reală Superioară din Honvezi (în nord-vestul Ungariei), iar în perioada 1903-1906 a urmat Academia militară “Ludoviceum” din Budapesta.
După finalizarea studiilor, a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul al doilea de honovezi din Gyula, însă în anul 1908 a demisionat din armata austro-ungară, întorcându-se la Prislop.
La cererea guvernului din Budapesta, Liviu Rebreanu a fost arestat în 1910 de autoritățile românești, fiind ținut în detenție la închisoarea Văcărești, apoi a fost extrădat și întemnițat la Gyula.
Din iulie 1913, după intrarea României în cel de-al doilea război balcanic, s-a angajat reporter la “Adevărul”(la sfârșitul războiului a fost concediat), iar după 27 august 1916, când România a declarat război Austro-Ungariei, s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. Mai mult, situația devine critică: în 16 decembrie 1916, trupele germane ocupă Bucureștiul, în 1918 Rebreanu a fost arestat și anchetat de trupele de ocupație, însă a reușit să fugă, fiind ajutat de socialiști să ajungă la Iași, revenind apoi la București în același an.
În anul 1922 a terminat de scris romanul “Pădurea spânzuraților”, care a primit Marele premiu al romanului, în decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Național din București (funcție pe care a deținut-o timp de un an), iar pe 25 mai 1939 a fost ales membru al Academiei Române.
Romanul psihologic “Pădurea spânzuraților” face trimitere la ecourile din sufletul lui Liviu Rebreanu, profund afectat de pierderea fratelui său Emil, fost ofițer în armata austro-ungară, care a fost acuzat de dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte.
La 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras la locuința sa din Valea Mare (de lângă Pitești), unde a încetat din viață la 1 septembrie în vârstă de 59 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.
Din întreaga sa operă se remarcă deschiderea către modern a scriitorului, perceperea aprofundată a mediului rural și mai puțin a celui citadin, fiind un fin observator al personajului colectiv, dar și un bun analist al stărilor afective intense, cum ar fi neliniștea, obsesia sau mustrările de conștiință.
Opera
Ion (roman social, 1920)
Catastrofa (nuvelă, 1921)
Pădurea spânzuraților (roman psihologic, 1922)
Adam și Eva (roman psihologic,1925)
Ciuleandra (roman psihologic,1927)
Cuibul visurilor (nuvelă, 1927)
Cântecul lebedei, nuvelă, 1927)
Crăișorul (roman social, 1929)
Ițic Ștrul, dezertor (nuvelă, 1932)
Răscoala (roman social, 1932)
Jar (roman psihologic,1934)
Gorila (roman social, 1938)

]]>

Biografia unui mare scriitor

Publicat în 13. 05. 2020 de Vasile Tudor

Liviu Rebreanu a fost prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei Române, fiind considerat întemeietorul romanului românesc modern, cel care a reușit să prezinte viața în complexitatea ei socială și psihologică.â
S-a născut la 27 noiembrie 1885 în comuna Târlișua, județul Bistrița-Năsăud, fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu, căsătorit cu Ludovica și coleg de școală cu prietenul său George Coșbuc.
În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului, localitate unde copilul Liviu a început cursurile școlii primare și care a marcat profund tinerețea scriitorului: “În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”.
Din 1895, a urmat două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud, iar în 1897 s-a transferat la Școala de băieți din Bistrița, unde a continuat încă trei clase.
În anul 1900 s-a înscris la Școala Reală Superioară din Honvezi (în nord-vestul Ungariei), iar în perioada 1903-1906 a urmat Academia militară “Ludoviceum” din Budapesta.
După finalizarea studiilor, a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul al doilea de honovezi din Gyula, însă în anul 1908 a demisionat din armata austro-ungară, întorcându-se la Prislop.
La cererea guvernului din Budapesta, Liviu Rebreanu a fost arestat în 1910 de autoritățile românești, fiind ținut în detenție la închisoarea Văcărești, apoi a fost extrădat și întemnițat la Gyula.
Din iulie 1913, după intrarea României în cel de-al doilea război balcanic, s-a angajat reporter la “Adevărul”(la sfârșitul războiului a fost concediat), iar după 27 august 1916, când România a declarat război Austro-Ungariei, s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. Mai mult, situația devine critică: în 16 decembrie 1916, trupele germane ocupă Bucureștiul, în 1918 Rebreanu a fost arestat și anchetat de trupele de ocupație, însă a reușit să fugă, fiind ajutat de socialiști să ajungă la Iași, revenind apoi la București în același an.
În anul 1922 a terminat de scris romanul “Pădurea spânzuraților”, care a primit Marele premiu al romanului, în decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Național din București (funcție pe care a deținut-o timp de un an), iar pe 25 mai 1939 a fost ales membru al Academiei Române.
Romanul psihologic “Pădurea spânzuraților” face trimitere la ecourile din sufletul lui Liviu Rebreanu, profund afectat de pierderea fratelui său Emil, fost ofițer în armata austro-ungară, care a fost acuzat de dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte.
La 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras la locuința sa din Valea Mare (de lângă Pitești), unde a încetat din viață la 1 septembrie în vârstă de 59 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.
Din întreaga sa operă se remarcă deschiderea către modern a scriitorului, perceperea aprofundată a mediului rural și mai puțin a celui citadin, fiind un fin observator al personajului colectiv, dar și un bun analist al stărilor afective intense, cum ar fi neliniștea, obsesia sau mustrările de conștiință.
Opera
Ion (roman social, 1920)
Catastrofa (nuvelă, 1921)
Pădurea spânzuraților (roman psihologic, 1922)
Adam și Eva (roman psihologic,1925)
Ciuleandra (roman psihologic,1927)
Cuibul visurilor (nuvelă, 1927)
Cântecul lebedei, nuvelă, 1927)
Crăișorul (roman social, 1929)
Ițic Ștrul, dezertor (nuvelă, 1932)
Răscoala (roman social, 1932)
Jar (roman psihologic,1934)
Gorila (roman social, 1938)

Carmen-Corina Vișan

Colegi

Mulțumesc!

Carmen-Corina Vișan acum 2323 zile

Mariana Lulache

Colegi

MULTUMIRI !!

Mariana Lulache acum 2322 zile

]]> Studiul “Reflecții și speranțe” reprezintă o invitație pentru cei interesați de peregrinări cu mintea prin universul fascinant al biologiei. Desigur, atunci când apar obstacole în calea noastră, pentru a le depăși, va trebui să descifrăm unele enigme ale cunoașterii.
Se știe că celula este structura de bază a unui organism viu, în particular, a organismului uman, fiind formată din trei componente principale: o membrană (o separă de spaţiul interstiţial), citoplasma (un mediu lichid, citosolul, în care se găsesc diferite substanţe, precum proteine şi organite celulare) şi nucleul (conține informația genetică).
Dezvoltarea sistemelor biologice este rezultatul interacțiunii dintre ereditate și mediul în care trăiesc. La nivel molecular, informația genetică este codificată biochimic prin intermediul acizilor nucleici (ADN, ARN). În procesul de sinteză a proteinelor, informația genetică din moleculele de ADN este transferată inițial într-o macromoleculă de ARN mesager, prin mecanismul de transcripție, după care este decodificată și transformată într-o secvență de aminoacizi prin mecanismul de translație.
O descriere interesantă a organismelor vii aparține academicianului Nicolae Botnariuc, care afirmă: “sistemele biologice sunt sisteme deschise, informaționale care, datorită organizării lor, au capacitatea de autoconservare, autoreproducere, autoreglare și autodezvoltare; ele au un comportament antientropic și finalizat, care le asigură stabilitatea în relațiile lor cu alte sisteme”.
Mecanismele genetice sunt universale în lumea vie şi funcţionează la om pe aceleaşi principii ca şi la primele organisme unicelulare apărute în istoria vieţii.
Explicarea mecanismelor prin care se realizează codificarea informatiei genetice, sinteza proteică şi reglajul activităţii celulare necesită unele cunoştinţe de genetică moleculară.
În urma unor cercetări teoretice și experimentale, s-a stabilit că genele sunt molecule complexe formate din acizi nucleici (ADN, iar la retrovirusuri şi viroizi, ARN).
După modelul elaborat de J. Watson, F.Crick şi M. Wilkins, acizii nucleici reprezintă secvenţe de nucleotide, formate la rândul lor dintr-o bază azotată, o glucidă (zahar) şi un radical fosforic. Se cunosc cinci tipuri de baze azotate care intră în structura nucleotidelor, şi anume : două baze purinice, adenina (A) şi guanina (G), respectiv trei baze pirimidice, citozina ©, timina (T) şi uracilul (U). Primele patru baze azotate (A,G,C,T) sunt prezente la ADN, iar la ARN în locul timinei se află uracilul. Zaharurile din componenţa acizilor nucleici sunt riboza la ARN şi dezoxiriboza la ADN, ambele fiind pentoze. Din combinarea unei baze azotate purinice sau pirimidice cu o glucidă rezultă o nucleosidă din care se obţine o nucleotidă prin ataşarea unui grup fosfat la pentoză.
Macromolecula de ADN este bicatenară, fiind formată din două lanţuri polinucleotide unite prin punţi de hidrogen (duble între adenină şi timină şi triple între guanină şi citozină), de natură electrostatică. Cele două catene sunt complementare, în sensul că legăturile de hidrogen se stabilesc între baze azotate purinice şi piridimice (A-T, T-A, G-C, C-G) şi formează o spirală dublă (dublu helix) prin înfăşurare elicoidală în jurul unui ax comun.
Replicarea ADN-ului se realizează cu ajutorul unor enzime (ADN-polimerazele, ligazele), după modelul semiconservativ, în intervalul dintre două diviziuni celulare (interfază), când are loc dublarea cantităţii de material genetic. Prin ruperea legăturilor de hidrogen, se separă mai întâi cele două catene model, după care , prin ataşare (pe bază de complementaritate) a nucleotidelor libere din citoplasmă se formează două molecule fiice de ADN bicatenar, identice cu molecula-mamă iniţială.
Acizii ribonucleici au în general o structură monocatenară, fiind clasificaţi după funcţiile îndeplinite, astfel:
• ARN-viral, constituie materialul genetic al unor ribovirusuri (virusul mozaicului tutunului, virusul poliomielitei, virusul gripal etc.);
• ARN-mesager (ARMm), joacă un rol important în procesul de sinteză proteică, realizează prin fenomenul de transcripţie copierea informaţiei genetice a unei catene din molecula de ADN;
• ARN-de transfer (ARNt), are rolul de a transporta aminoacizii la locul sintezei proteice;
• ARN-ribozomal (ARNr), intră în componenţa ribozomilor și participă la sinteza proteinelor.
Codul genetic exprimă corespondenţa dintre succesiunea nucleotidelor din acizii nucleici şi succesiunea aminoacizilor din lanţul polipeptidic, având la bază o secvenţă de trei nucleotide, numită codon. Referitor la codul genetic se pot face unele observaţii:
- din totalul de 64 codoni, 61 codifică cei 20 de aminoacizi, iar restul (UAA,UAG,UGA), marchează sfârşitul unui mesaj genetic (STOP);
- este universal valabil, redundant (mai mulţi codoni pot codifica acelaşi aminoacid) şi fără virgule (citirea informaţiei genetice se face continuu).
În linii mari, în procesul sintezei proteice informaţia din moleculele de ADN este mai intâi transferată într-o macromoleculă de ARN-mesager, prin fenomenul de transcripţie , după care este codificată şi transformată într-o secvenţă de aminoacizi prin procesul de translaţie.
Fluxul de informaţie între acizii nucleici se poate considera bidirecţional, întrucât geneticianul H.Temin a demonstrat experimental că unele ribovirusuri, la care materialul genetic este o macromoleculă de ARN, sunt capabile să determine în celula respectivă sinteza unei macromolecule de ADN, cu ajutorul căreia se replică. În concluzie, după apariţia geneticii moleculare, gena este identificată cu un segment din macromolecula de ADN sau ARN (în cazul ribovirusurilor şi a viroizilor) format dintr-o secvenţă de codoni, care conţin informaţia genetică
necesară pentru sinteza proteică.
Acest magnific mecanism biologic a marcat structurarea și devenirea materiei vii pe Terra, mai precis, s-a bazat pe un ADN primar, cu disponibilități informaționale de autoreproducere, autoreglare și autodezvoltare, pentru configurarea unor sisteme biologice din ce în ce mai complexe, de la treapta unicelulară la organismele pluricelulare, culminând cu ființa umană capabilă să dea sens și valoare întregului Univers.
În prezent, se consideră că viaţa a apărut pe Pământ în urmă cu circa 3,6 miliarde de ani, la începutul erei precambriene, când au existat condiţii de mediu favorabile pentru sinteza abiogenă a primelor gene care conţin programe genetice de structurare a materiei vii.
În primele stadii, evoluţia vieţii s-a derulat lent în mediul precambrian, de la treapta precelulară (coacervate, probionţi) la treapta unicelulară (flagelate primitive, protozoare), pentru ca în ultimul miliard de ani să se facă saltul la structurile pluricelulare (mezozoare, metazoare), ajungându-se la organismele superioare, care s-au diversificat în structuri din ce în ce mai evoluate, culminând cu apariţia omului în cuaternar.
Trebuie precizat că în prezent codul genetic se referă la mecanismele biosintezei proteinelor, dar nu explică corelarea diferenţierii celulelor cu structurarea organelor şi configurarea întregului organism, mai exact controlul dispunerii celulelor în spaţiu. De aceea, se impune extinderea geneticii clasice la genetica dinamică, prin adăugarea principiului de bază: morfogeneza se derulează prin aranjamentul ordonat al celulelor în configuraţii bine definite pe baza schemelor program ale orientării fusului de diviziune în funcţie de natura şi poziţiile relative ale celulelor vecine, care sunt integrate în ciclul mitotic cu programele de reglare şi control pentru diferenţierea celulelor.
Cei interesați de conținutul integral al lucrării “Reflecții și speranțe” pot să acceseze următoarele link-uri:
http://www.academia.edu/42986357/Reflectii_si_sperante
http://forum.portal.edu.ro/index.php?act=Attach&type=post&id=2751856

]]>

Reflecții și speranțe

Publicat în 09. 05. 2020 de Vasile Tudor

Studiul “Reflecții și speranțe” reprezintă o invitație pentru cei interesați de peregrinări cu mintea prin universul fascinant al biologiei. Desigur, atunci când apar obstacole în calea noastră, pentru a le depăși, va trebui să descifrăm unele enigme ale cunoașterii.
Se știe că celula este structura de bază a unui organism viu, în particular, a organismului uman, fiind formată din trei componente principale: o membrană (o separă de spaţiul interstiţial), citoplasma (un mediu lichid, citosolul, în care se găsesc diferite substanţe, precum proteine şi organite celulare) şi nucleul (conține informația genetică).
Dezvoltarea sistemelor biologice este rezultatul interacțiunii dintre ereditate și mediul în care trăiesc. La nivel molecular, informația genetică este codificată biochimic prin intermediul acizilor nucleici (ADN, ARN). În procesul de sinteză a proteinelor, informația genetică din moleculele de ADN este transferată inițial într-o macromoleculă de ARN mesager, prin mecanismul de transcripție, după care este decodificată și transformată într-o secvență de aminoacizi prin mecanismul de translație.
O descriere interesantă a organismelor vii aparține academicianului Nicolae Botnariuc, care afirmă: “sistemele biologice sunt sisteme deschise, informaționale care, datorită organizării lor, au capacitatea de autoconservare, autoreproducere, autoreglare și autodezvoltare; ele au un comportament antientropic și finalizat, care le asigură stabilitatea în relațiile lor cu alte sisteme”.
Mecanismele genetice sunt universale în lumea vie şi funcţionează la om pe aceleaşi principii ca şi la primele organisme unicelulare apărute în istoria vieţii.
Explicarea mecanismelor prin care se realizează codificarea informatiei genetice, sinteza proteică şi reglajul activităţii celulare necesită unele cunoştinţe de genetică moleculară.
În urma unor cercetări teoretice și experimentale, s-a stabilit că genele sunt molecule complexe formate din acizi nucleici (ADN, iar la retrovirusuri şi viroizi, ARN).
După modelul elaborat de J. Watson, F.Crick şi M. Wilkins, acizii nucleici reprezintă secvenţe de nucleotide, formate la rândul lor dintr-o bază azotată, o glucidă (zahar) şi un radical fosforic. Se cunosc cinci tipuri de baze azotate care intră în structura nucleotidelor, şi anume : două baze purinice, adenina (A) şi guanina (G), respectiv trei baze pirimidice, citozina ©, timina (T) şi uracilul (U). Primele patru baze azotate (A,G,C,T) sunt prezente la ADN, iar la ARN în locul timinei se află uracilul. Zaharurile din componenţa acizilor nucleici sunt riboza la ARN şi dezoxiriboza la ADN, ambele fiind pentoze. Din combinarea unei baze azotate purinice sau pirimidice cu o glucidă rezultă o nucleosidă din care se obţine o nucleotidă prin ataşarea unui grup fosfat la pentoză.
Macromolecula de ADN este bicatenară, fiind formată din două lanţuri polinucleotide unite prin punţi de hidrogen (duble între adenină şi timină şi triple între guanină şi citozină), de natură electrostatică. Cele două catene sunt complementare, în sensul că legăturile de hidrogen se stabilesc între baze azotate purinice şi piridimice (A-T, T-A, G-C, C-G) şi formează o spirală dublă (dublu helix) prin înfăşurare elicoidală în jurul unui ax comun.
Replicarea ADN-ului se realizează cu ajutorul unor enzime (ADN-polimerazele, ligazele), după modelul semiconservativ, în intervalul dintre două diviziuni celulare (interfază), când are loc dublarea cantităţii de material genetic. Prin ruperea legăturilor de hidrogen, se separă mai întâi cele două catene model, după care , prin ataşare (pe bază de complementaritate) a nucleotidelor libere din citoplasmă se formează două molecule fiice de ADN bicatenar, identice cu molecula-mamă iniţială.
Acizii ribonucleici au în general o structură monocatenară, fiind clasificaţi după funcţiile îndeplinite, astfel:
• ARN-viral, constituie materialul genetic al unor ribovirusuri (virusul mozaicului tutunului, virusul poliomielitei, virusul gripal etc.);
• ARN-mesager (ARMm), joacă un rol important în procesul de sinteză proteică, realizează prin fenomenul de transcripţie copierea informaţiei genetice a unei catene din molecula de ADN;
• ARN-de transfer (ARNt), are rolul de a transporta aminoacizii la locul sintezei proteice;
• ARN-ribozomal (ARNr), intră în componenţa ribozomilor și participă la sinteza proteinelor.
Codul genetic exprimă corespondenţa dintre succesiunea nucleotidelor din acizii nucleici şi succesiunea aminoacizilor din lanţul polipeptidic, având la bază o secvenţă de trei nucleotide, numită codon. Referitor la codul genetic se pot face unele observaţii:
- din totalul de 64 codoni, 61 codifică cei 20 de aminoacizi, iar restul (UAA,UAG,UGA), marchează sfârşitul unui mesaj genetic (STOP);
- este universal valabil, redundant (mai mulţi codoni pot codifica acelaşi aminoacid) şi fără virgule (citirea informaţiei genetice se face continuu).
În linii mari, în procesul sintezei proteice informaţia din moleculele de ADN este mai intâi transferată într-o macromoleculă de ARN-mesager, prin fenomenul de transcripţie , după care este codificată şi transformată într-o secvenţă de aminoacizi prin procesul de translaţie.
Fluxul de informaţie între acizii nucleici se poate considera bidirecţional, întrucât geneticianul H.Temin a demonstrat experimental că unele ribovirusuri, la care materialul genetic este o macromoleculă de ARN, sunt capabile să determine în celula respectivă sinteza unei macromolecule de ADN, cu ajutorul căreia se replică. În concluzie, după apariţia geneticii moleculare, gena este identificată cu un segment din macromolecula de ADN sau ARN (în cazul ribovirusurilor şi a viroizilor) format dintr-o secvenţă de codoni, care conţin informaţia genetică
necesară pentru sinteza proteică.
Acest magnific mecanism biologic a marcat structurarea și devenirea materiei vii pe Terra, mai precis, s-a bazat pe un ADN primar, cu disponibilități informaționale de autoreproducere, autoreglare și autodezvoltare, pentru configurarea unor sisteme biologice din ce în ce mai complexe, de la treapta unicelulară la organismele pluricelulare, culminând cu ființa umană capabilă să dea sens și valoare întregului Univers.
În prezent, se consideră că viaţa a apărut pe Pământ în urmă cu circa 3,6 miliarde de ani, la începutul erei precambriene, când au existat condiţii de mediu favorabile pentru sinteza abiogenă a primelor gene care conţin programe genetice de structurare a materiei vii.
În primele stadii, evoluţia vieţii s-a derulat lent în mediul precambrian, de la treapta precelulară (coacervate, probionţi) la treapta unicelulară (flagelate primitive, protozoare), pentru ca în ultimul miliard de ani să se facă saltul la structurile pluricelulare (mezozoare, metazoare), ajungându-se la organismele superioare, care s-au diversificat în structuri din ce în ce mai evoluate, culminând cu apariţia omului în cuaternar.
Trebuie precizat că în prezent codul genetic se referă la mecanismele biosintezei proteinelor, dar nu explică corelarea diferenţierii celulelor cu structurarea organelor şi configurarea întregului organism, mai exact controlul dispunerii celulelor în spaţiu. De aceea, se impune extinderea geneticii clasice la genetica dinamică, prin adăugarea principiului de bază: morfogeneza se derulează prin aranjamentul ordonat al celulelor în configuraţii bine definite pe baza schemelor program ale orientării fusului de diviziune în funcţie de natura şi poziţiile relative ale celulelor vecine, care sunt integrate în ciclul mitotic cu programele de reglare şi control pentru diferenţierea celulelor.
Cei interesați de conținutul integral al lucrării “Reflecții și speranțe” pot să acceseze următoarele link-uri:
http://www.academia.edu/42986357/Reflectii_si_sperante
http://forum.portal.edu.ro/index.php?act=Attach&type=post&id=2751856

Mariana Lulache

Colegi

MULTUMIRI !

Mariana Lulache acum 2327 zile

]]> Studiul “Reflecții și speranțe” reprezintă o invitație pentru cei interesați de peregrinări cu mintea prin universul fascinant al biologiei. Desigur, atunci când apar obstacole în calea noastră, pentru a le depăși, va trebui să descifrăm unele enigme ale cunoașterii.
Se știe că celula este structura de bază a unui organism viu, în particular, a organismului uman, fiind formată din trei componente principale: o membrană (o separă de spaţiul interstiţial), citoplasma (un mediu lichid, citosolul, în care se găsesc diferite substanţe, precum proteine şi organite celulare) şi nucleul (conține informația genetică).
Dezvoltarea sistemelor biologice este rezultatul interacțiunii dintre ereditate și mediul în care trăiesc. La nivel molecular, informația genetică este codificată biochimic prin intermediul acizilor nucleici (ADN, ARN). În procesul de sinteză a proteinelor, informația genetică din moleculele de ADN este transferată inițial într-o macromoleculă de ARN mesager, prin mecanismul de transcripție, după care este decodificată și transformată într-o secvență de aminoacizi prin mecanismul de translație.
O descriere interesantă a organismelor vii aparține academicianului Nicolae Botnariuc, care afirmă: “sistemele biologice sunt sisteme deschise, informaționale care, datorită organizării lor, au capacitatea de autoconservare, autoreproducere, autoreglare și autodezvoltare; ele au un comportament antientropic și finalizat, care le asigură stabilitatea în relațiile lor cu alte sisteme”.
Mecanismele genetice sunt universale în lumea vie şi funcţionează la om pe aceleaşi principii ca şi la primele organisme unicelulare apărute în istoria vieţii.
Explicarea mecanismelor prin care se realizează codificarea informatiei genetice, sinteza proteică şi reglajul activităţii celulare necesită unele cunoştinţe de genetică moleculară.
În urma unor cercetări teoretice și experimentale, s-a stabilit că genele sunt molecule complexe formate din acizi nucleici (ADN, iar la retrovirusuri şi viroizi, ARN).
După modelul elaborat de J. Watson, F.Crick şi M. Wilkins, acizii nucleici reprezintă secvenţe de nucleotide, formate la rândul lor dintr-o bază azotată, o glucidă (zahar) şi un radical fosforic. Se cunosc cinci tipuri de baze azotate care intră în structura nucleotidelor, şi anume : două baze purinice, adenina (A) şi guanina (G), respectiv trei baze pirimidice, citozina ©, timina (T) şi uracilul (U). Primele patru baze azotate (A,G,C,T) sunt prezente la ADN, iar la ARN în locul timinei se află uracilul. Zaharurile din componenţa acizilor nucleici sunt riboza la ARN şi dezoxiriboza la ADN, ambele fiind pentoze. Din combinarea unei baze azotate purinice sau pirimidice cu o glucidă rezultă o nucleosidă din care se obţine o nucleotidă prin ataşarea unui grup fosfat la pentoză.
Macromolecula de ADN este bicatenară, fiind formată din două lanţuri polinucleotide unite prin punţi de hidrogen (duble între adenină şi timină şi triple între guanină şi citozină), de natură electrostatică. Cele două catene sunt complementare, în sensul că legăturile de hidrogen se stabilesc între baze azotate purinice şi piridimice (A-T, T-A, G-C, C-G) şi formează o spirală dublă (dublu helix) prin înfăşurare elicoidală în jurul unui ax comun.
Replicarea ADN-ului se realizează cu ajutorul unor enzime (ADN-polimerazele, ligazele), după modelul semiconservativ, în intervalul dintre două diviziuni celulare (interfază), când are loc dublarea cantităţii de material genetic. Prin ruperea legăturilor de hidrogen, se separă mai întâi cele două catene model, după care , prin ataşare (pe bază de complementaritate) a nucleotidelor libere din citoplasmă se formează două molecule fiice de ADN bicatenar, identice cu molecula-mamă iniţială.
Acizii ribonucleici au în general o structură monocatenară, fiind clasificaţi după funcţiile îndeplinite, astfel:
• ARN-viral, constituie materialul genetic al unor ribovirusuri (virusul mozaicului tutunului, virusul poliomielitei, virusul gripal etc.);
• ARN-mesager (ARMm), joacă un rol important în procesul de sinteză proteică, realizează prin fenomenul de transcripţie copierea informaţiei genetice a unei catene din molecula de ADN;
• ARN-de transfer (ARNt), are rolul de a transporta aminoacizii la locul sintezei proteice;
• ARN-ribozomal (ARNr), intră în componenţa ribozomilor și participă la sinteza proteinelor.
Codul genetic exprimă corespondenţa dintre succesiunea nucleotidelor din acizii nucleici şi succesiunea aminoacizilor din lanţul polipeptidic, având la bază o secvenţă de trei nucleotide, numită codon. Referitor la codul genetic se pot face unele observaţii:
- din totalul de 64 codoni, 61 codifică cei 20 de aminoacizi, iar restul (UAA,UAG,UGA), marchează sfârşitul unui mesaj genetic (STOP);
- este universal valabil, redundant (mai mulţi codoni pot codifica acelaşi aminoacid) şi fără virgule (citirea informaţiei genetice se face continuu).
În linii mari, în procesul sintezei proteice informaţia din moleculele de ADN este mai intâi transferată într-o macromoleculă de ARN-mesager, prin fenomenul de transcripţie , după care este codificată şi transformată într-o secvenţă de aminoacizi prin procesul de translaţie.
Fluxul de informaţie între acizii nucleici se poate considera bidirecţional, întrucât geneticianul H.Temin a demonstrat experimental că unele ribovirusuri, la care materialul genetic este o macromoleculă de ARN, sunt capabile să determine în celula respectivă sinteza unei macromolecule de ADN, cu ajutorul căreia se replică. În concluzie, după apariţia geneticii moleculare, gena este identificată cu un segment din macromolecula de ADN sau ARN (în cazul ribovirusurilor şi a viroizilor) format dintr-o secvenţă de codoni, care conţin informaţia genetică
necesară pentru sinteza proteică.
Acest magnific mecanism biologic a marcat structurarea și devenirea materiei vii pe Terra, mai precis, s-a bazat pe un ADN primar, cu disponibilități informaționale de autoreproducere, autoreglare și autodezvoltare, pentru configurarea unor sisteme biologice din ce în ce mai complexe, de la treapta unicelulară la organismele pluricelulare, culminând cu ființa umană capabilă să dea sens și valoare întregului Univers.
În prezent, se consideră că viaţa a apărut pe Pământ în urmă cu circa 3,6 miliarde de ani, la începutul erei precambriene, când au existat condiţii de mediu favorabile pentru sinteza abiogenă a primelor gene care conţin programe genetice de structurare a materiei vii.
În primele stadii, evoluţia vieţii s-a derulat lent în mediul precambrian, de la treapta precelulară (coacervate, probionţi) la treapta unicelulară (flagelate primitive, protozoare), pentru ca în ultimul miliard de ani să se facă saltul la structurile pluricelulare (mezozoare, metazoare), ajungându-se la organismele superioare, care s-au diversificat în structuri din ce în ce mai evoluate, culminând cu apariţia omului în cuaternar.
Trebuie precizat că în prezent codul genetic se referă la mecanismele biosintezei proteinelor, dar nu explică corelarea diferenţierii celulelor cu structurarea organelor şi configurarea întregului organism, mai exact controlul dispunerii celulelor în spaţiu. De aceea, se impune extinderea geneticii clasice la genetica dinamică, prin adăugarea principiului de bază: morfogeneza se derulează prin aranjamentul ordonat al celulelor în configuraţii bine definite pe baza schemelor program ale orientării fusului de diviziune în funcţie de natura şi poziţiile relative ale celulelor vecine, care sunt integrate în ciclul mitotic cu programele de reglare şi control pentru diferenţierea celulelor.
Cei interesați de conținutul integral al lucrării “Reflecții și speranțe” pot să acceseze următoarele link-uri:
http://www.academia.edu/42986357/Reflectii_si_sperante
http://forum.portal.edu.ro/index.php?act=Attach&type=post&id=2751856

]]>

Reflecții și speranțe

Publicat în 09. 05. 2020 de Vasile Tudor

Studiul “Reflecții și speranțe” reprezintă o invitație pentru cei interesați de peregrinări cu mintea prin universul fascinant al biologiei. Desigur, atunci când apar obstacole în calea noastră, pentru a le depăși, va trebui să descifrăm unele enigme ale cunoașterii.
Se știe că celula este structura de bază a unui organism viu, în particular, a organismului uman, fiind formată din trei componente principale: o membrană (o separă de spaţiul interstiţial), citoplasma (un mediu lichid, citosolul, în care se găsesc diferite substanţe, precum proteine şi organite celulare) şi nucleul (conține informația genetică).
Dezvoltarea sistemelor biologice este rezultatul interacțiunii dintre ereditate și mediul în care trăiesc. La nivel molecular, informația genetică este codificată biochimic prin intermediul acizilor nucleici (ADN, ARN). În procesul de sinteză a proteinelor, informația genetică din moleculele de ADN este transferată inițial într-o macromoleculă de ARN mesager, prin mecanismul de transcripție, după care este decodificată și transformată într-o secvență de aminoacizi prin mecanismul de translație.
O descriere interesantă a organismelor vii aparține academicianului Nicolae Botnariuc, care afirmă: “sistemele biologice sunt sisteme deschise, informaționale care, datorită organizării lor, au capacitatea de autoconservare, autoreproducere, autoreglare și autodezvoltare; ele au un comportament antientropic și finalizat, care le asigură stabilitatea în relațiile lor cu alte sisteme”.
Mecanismele genetice sunt universale în lumea vie şi funcţionează la om pe aceleaşi principii ca şi la primele organisme unicelulare apărute în istoria vieţii.
Explicarea mecanismelor prin care se realizează codificarea informatiei genetice, sinteza proteică şi reglajul activităţii celulare necesită unele cunoştinţe de genetică moleculară.
În urma unor cercetări teoretice și experimentale, s-a stabilit că genele sunt molecule complexe formate din acizi nucleici (ADN, iar la retrovirusuri şi viroizi, ARN).
După modelul elaborat de J. Watson, F.Crick şi M. Wilkins, acizii nucleici reprezintă secvenţe de nucleotide, formate la rândul lor dintr-o bază azotată, o glucidă (zahar) şi un radical fosforic. Se cunosc cinci tipuri de baze azotate care intră în structura nucleotidelor, şi anume : două baze purinice, adenina (A) şi guanina (G), respectiv trei baze pirimidice, citozina ©, timina (T) şi uracilul (U). Primele patru baze azotate (A,G,C,T) sunt prezente la ADN, iar la ARN în locul timinei se află uracilul. Zaharurile din componenţa acizilor nucleici sunt riboza la ARN şi dezoxiriboza la ADN, ambele fiind pentoze. Din combinarea unei baze azotate purinice sau pirimidice cu o glucidă rezultă o nucleosidă din care se obţine o nucleotidă prin ataşarea unui grup fosfat la pentoză.
Macromolecula de ADN este bicatenară, fiind formată din două lanţuri polinucleotide unite prin punţi de hidrogen (duble între adenină şi timină şi triple între guanină şi citozină), de natură electrostatică. Cele două catene sunt complementare, în sensul că legăturile de hidrogen se stabilesc între baze azotate purinice şi piridimice (A-T, T-A, G-C, C-G) şi formează o spirală dublă (dublu helix) prin înfăşurare elicoidală în jurul unui ax comun.
Replicarea ADN-ului se realizează cu ajutorul unor enzime (ADN-polimerazele, ligazele), după modelul semiconservativ, în intervalul dintre două diviziuni celulare (interfază), când are loc dublarea cantităţii de material genetic. Prin ruperea legăturilor de hidrogen, se separă mai întâi cele două catene model, după care , prin ataşare (pe bază de complementaritate) a nucleotidelor libere din citoplasmă se formează două molecule fiice de ADN bicatenar, identice cu molecula-mamă iniţială.
Acizii ribonucleici au în general o structură monocatenară, fiind clasificaţi după funcţiile îndeplinite, astfel:
• ARN-viral, constituie materialul genetic al unor ribovirusuri (virusul mozaicului tutunului, virusul poliomielitei, virusul gripal etc.);
• ARN-mesager (ARMm), joacă un rol important în procesul de sinteză proteică, realizează prin fenomenul de transcripţie copierea informaţiei genetice a unei catene din molecula de ADN;
• ARN-de transfer (ARNt), are rolul de a transporta aminoacizii la locul sintezei proteice;
• ARN-ribozomal (ARNr), intră în componenţa ribozomilor și participă la sinteza proteinelor.
Codul genetic exprimă corespondenţa dintre succesiunea nucleotidelor din acizii nucleici şi succesiunea aminoacizilor din lanţul polipeptidic, având la bază o secvenţă de trei nucleotide, numită codon. Referitor la codul genetic se pot face unele observaţii:
- din totalul de 64 codoni, 61 codifică cei 20 de aminoacizi, iar restul (UAA,UAG,UGA), marchează sfârşitul unui mesaj genetic (STOP);
- este universal valabil, redundant (mai mulţi codoni pot codifica acelaşi aminoacid) şi fără virgule (citirea informaţiei genetice se face continuu).
În linii mari, în procesul sintezei proteice informaţia din moleculele de ADN este mai intâi transferată într-o macromoleculă de ARN-mesager, prin fenomenul de transcripţie , după care este codificată şi transformată într-o secvenţă de aminoacizi prin procesul de translaţie.
Fluxul de informaţie între acizii nucleici se poate considera bidirecţional, întrucât geneticianul H.Temin a demonstrat experimental că unele ribovirusuri, la care materialul genetic este o macromoleculă de ARN, sunt capabile să determine în celula respectivă sinteza unei macromolecule de ADN, cu ajutorul căreia se replică. În concluzie, după apariţia geneticii moleculare, gena este identificată cu un segment din macromolecula de ADN sau ARN (în cazul ribovirusurilor şi a viroizilor) format dintr-o secvenţă de codoni, care conţin informaţia genetică
necesară pentru sinteza proteică.
Acest magnific mecanism biologic a marcat structurarea și devenirea materiei vii pe Terra, mai precis, s-a bazat pe un ADN primar, cu disponibilități informaționale de autoreproducere, autoreglare și autodezvoltare, pentru configurarea unor sisteme biologice din ce în ce mai complexe, de la treapta unicelulară la organismele pluricelulare, culminând cu ființa umană capabilă să dea sens și valoare întregului Univers.
În prezent, se consideră că viaţa a apărut pe Pământ în urmă cu circa 3,6 miliarde de ani, la începutul erei precambriene, când au existat condiţii de mediu favorabile pentru sinteza abiogenă a primelor gene care conţin programe genetice de structurare a materiei vii.
În primele stadii, evoluţia vieţii s-a derulat lent în mediul precambrian, de la treapta precelulară (coacervate, probionţi) la treapta unicelulară (flagelate primitive, protozoare), pentru ca în ultimul miliard de ani să se facă saltul la structurile pluricelulare (mezozoare, metazoare), ajungându-se la organismele superioare, care s-au diversificat în structuri din ce în ce mai evoluate, culminând cu apariţia omului în cuaternar.
Trebuie precizat că în prezent codul genetic se referă la mecanismele biosintezei proteinelor, dar nu explică corelarea diferenţierii celulelor cu structurarea organelor şi configurarea întregului organism, mai exact controlul dispunerii celulelor în spaţiu. De aceea, se impune extinderea geneticii clasice la genetica dinamică, prin adăugarea principiului de bază: morfogeneza se derulează prin aranjamentul ordonat al celulelor în configuraţii bine definite pe baza schemelor program ale orientării fusului de diviziune în funcţie de natura şi poziţiile relative ale celulelor vecine, care sunt integrate în ciclul mitotic cu programele de reglare şi control pentru diferenţierea celulelor.
Cei interesați de conținutul integral al lucrării “Reflecții și speranțe” pot să acceseze următoarele link-uri:
http://www.academia.edu/42986357/Reflectii_si_sperante
http://forum.portal.edu.ro/index.php?act=Attach&type=post&id=2751856

Mariana Lulache

Colegi

MULTUMIRI !

Mariana Lulache acum 2327 zile

]]> Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, d. 6 mai 1961, Cluj) a fost o personalitate polivalentă a culturii interbelice, remarcându-se ca poet, dramaturg, filosof, jurnalist, traducător, profesor universitar, academician şi diplomat român.
Pruncul Lucian s-a născut în familia preotului Isidor Blaga și a Anei (n. Moga) și a rămas “mut ca o lebădă” până la vârsta de 4 ani, devenind apoi poetul tainelor care a prezentat magistral “corola de minuni a lumii”. De altfel, liniștea a fost o caracteristică a personalității marelui poet, așa cum se descrie el însuși în “Hronicul și cântecul vârstelor”: “Se întâmpla uneori să cad în tăceri fără ieșire. N-aveam puterea să le preîntâmpin și odată înființate n-aveam mijloc să le curm. În asemenea clipe, orice salt jucăuș al cuvântului îmi devenea cu neputință. Cuvântul nu mă mai servea… eu eram închinat tăcerii. Așa sunt eu, un om cu oareșicari liniști înlăuntru. Dar liniștile trec, și începe iarăși cuvântul, și după cuvânt vin din nou liniștile…”
Copilăria și-a petrecut-o în satul natal (Lancrăm, jud. Alba), a urmat clasele primare la Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), absolvind apoi cursurile Liceului „Andrei Șaguna“ din Brașov (1906-1914).
După terminarea liceului, a urmat Facultatea de Teologie din Sibiu, pe care a absolvit-o în 1917, apoi și-a continuat studiile universitare la Viena, unde a urmat Facultatea de Filosofie, obținând, în 1920, titlul de doctor în filosofie cu teza “Kultur und Erkenntnis” (Cultură și cunoaștere).
A revenit în țară și s-a căsătorit la 16 decembrie 1920 cu Cornelia Brediceanu, locuind împreună la Cluj până în 1926, apoi s-au mutat pentru un timp scurt la Lugoj, pregătindu-se pentru cariera de diplomat pe care o exercită exemplar în străinătate, fără să neglijeze preocupările sale filosofice și literare.
Din anul 1926, a ocupat succesiv posturi de atașat cultural la legațiile României din Varșovia, Praga, Lisabona, Berna și Viena. A fost atașat și consilier de presă la Varșovia, Praga, Berna (1926–1936) și Viena (1936-1937), subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1937–1938) și ministru plenipotențiar al României în Portugalia (1938–1939).
În anul 1939, a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, iar după Dictatul de la Viena (1940–1944), s-a refugiat la Sibiu, unde a redactat, începând cu 1943, revista “Saeculum”.
După 1948, când a fost înlăturat de la catedră de către comuniști, pe motiv că a refuzat invitația de a conduce Partidul Național Popular (satelit al Partidului Comunist), s-a angajat ca bibliograf în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române, apoi devine cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie (1949–1951), bibliotecar-șef (1951–1954) și director-adjunct (1954–1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei.
Lucian Blaga a decedat în data de 6 mai 1961 la Cluj, fiind înmormântat în ziua sa de naștere, 9 mai, în cimitirul din Lancrăm.
Opera
Volume de versuri: Poemele luminii(1919), Paşii profetului(1921), În marea trecere (1924),
Lauda somnului(1929), La cumpăna apelor(1933), La curţile dorului(1938), Poezii(1942),
Nebănuitele trepte(1943).
Dramaturgie: Zamolxe(1921), Tulburarea apelor, Drama(1923), Daria(1925), Invierea(1925),
Mesterul Manole(1927), Cruciada copiilor(1930), Avram Iancu(1934), Arca lui Noe(1944),
Anton Pann(1964)
Filosofie: Trilogia cunoaşterii(1943) - Eonul dogmatic, Cunoaşterea luciferică, Cenzura transcendentă; Trilogia culturii(1944) - Orizont şi stil, Spaţiul mioritic, Geneza metaforei şi sensul culturii;
Trilogia valorilor(1946) - Ştiinţă şi creaţie, Gândire magică şi religie, Artă şi valoare.
Citate din universul lui Lucian Blaga
*Numai creaţia răscumpără toate suferinţele.
*Destinul omului este creaţia.
*Cine crede-n zbor e stăpân peste zare.
*Lacul oglindeşte stelele pentru că vrea să fie cer.
*Valul este dorul mării de a săruta ţărmul.
*Cercul este aureola centrului.
*Limba este întâiul poem al unui popor.
*Minciuna este vacanţa adevărului.
*Din ciocnirea a două pietre nu se naşte o piatră, ci o scânteie.
*Stările sufleteşti care par a nu avea nici un motiv, au motivele cele mai adânci.
*Eram aşa de obosit şi sufeream. Eu cred că sufeream de prea mult suflet.
*Iisus: fariseii l-au răstignit numai o dată; creştinii de nenumărate ori.
*Unora le place numai ce înţeleg, alţii pot înţelege numai ce le place.
*Numai operele mijlocii sunt ireproşabile, cele mari niciodată.
*Dintre toate lucrurile, timpul ne dă cel mai mult de cugetat.
*Prezentul tace sau vorbeşte; numai trecutul cântă. De aici farmecul amintirii.
*Ideea despre Marele Anonim este un produs mitic-filosofic al gândirii noastre; am putea spune al imaginaţiei noastre căutătoare de sensuri.
*Creaţia - a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună şi a le turna într-o formă care să îmbrace o viaţă ce se diferenţiază într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea - aceasta este puterea naturii şi a artistului.
*Adevărurile mari sunt poate că aşa de aproape şi de imediate, încât numai de aceea nu le găsim, fiindcă le căutăm; ar trebui numai să deschidem ochii şi să privim: dar aceasta este foarte greu.

]]>

Lucian Blaga

Publicat în 06. 05. 2020 de Vasile Tudor

Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, d. 6 mai 1961, Cluj) a fost o personalitate polivalentă a culturii interbelice, remarcându-se ca poet, dramaturg, filosof, jurnalist, traducător, profesor universitar, academician şi diplomat român.
Pruncul Lucian s-a născut în familia preotului Isidor Blaga și a Anei (n. Moga) și a rămas “mut ca o lebădă” până la vârsta de 4 ani, devenind apoi poetul tainelor care a prezentat magistral “corola de minuni a lumii”. De altfel, liniștea a fost o caracteristică a personalității marelui poet, așa cum se descrie el însuși în “Hronicul și cântecul vârstelor”: “Se întâmpla uneori să cad în tăceri fără ieșire. N-aveam puterea să le preîntâmpin și odată înființate n-aveam mijloc să le curm. În asemenea clipe, orice salt jucăuș al cuvântului îmi devenea cu neputință. Cuvântul nu mă mai servea… eu eram închinat tăcerii. Așa sunt eu, un om cu oareșicari liniști înlăuntru. Dar liniștile trec, și începe iarăși cuvântul, și după cuvânt vin din nou liniștile…”
Copilăria și-a petrecut-o în satul natal (Lancrăm, jud. Alba), a urmat clasele primare la Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), absolvind apoi cursurile Liceului „Andrei Șaguna“ din Brașov (1906-1914).
După terminarea liceului, a urmat Facultatea de Teologie din Sibiu, pe care a absolvit-o în 1917, apoi și-a continuat studiile universitare la Viena, unde a urmat Facultatea de Filosofie, obținând, în 1920, titlul de doctor în filosofie cu teza “Kultur und Erkenntnis” (Cultură și cunoaștere).
A revenit în țară și s-a căsătorit la 16 decembrie 1920 cu Cornelia Brediceanu, locuind împreună la Cluj până în 1926, apoi s-au mutat pentru un timp scurt la Lugoj, pregătindu-se pentru cariera de diplomat pe care o exercită exemplar în străinătate, fără să neglijeze preocupările sale filosofice și literare.
Din anul 1926, a ocupat succesiv posturi de atașat cultural la legațiile României din Varșovia, Praga, Lisabona, Berna și Viena. A fost atașat și consilier de presă la Varșovia, Praga, Berna (1926–1936) și Viena (1936-1937), subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1937–1938) și ministru plenipotențiar al României în Portugalia (1938–1939).
În anul 1939, a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, iar după Dictatul de la Viena (1940–1944), s-a refugiat la Sibiu, unde a redactat, începând cu 1943, revista “Saeculum”.
După 1948, când a fost înlăturat de la catedră de către comuniști, pe motiv că a refuzat invitația de a conduce Partidul Național Popular (satelit al Partidului Comunist), s-a angajat ca bibliograf în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române, apoi devine cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie (1949–1951), bibliotecar-șef (1951–1954) și director-adjunct (1954–1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei.
Lucian Blaga a decedat în data de 6 mai 1961 la Cluj, fiind înmormântat în ziua sa de naștere, 9 mai, în cimitirul din Lancrăm.
Opera
Volume de versuri: Poemele luminii(1919), Paşii profetului(1921), În marea trecere (1924),
Lauda somnului(1929), La cumpăna apelor(1933), La curţile dorului(1938), Poezii(1942),
Nebănuitele trepte(1943).
Dramaturgie: Zamolxe(1921), Tulburarea apelor, Drama(1923), Daria(1925), Invierea(1925),
Mesterul Manole(1927), Cruciada copiilor(1930), Avram Iancu(1934), Arca lui Noe(1944),
Anton Pann(1964)
Filosofie: Trilogia cunoaşterii(1943) - Eonul dogmatic, Cunoaşterea luciferică, Cenzura transcendentă; Trilogia culturii(1944) - Orizont şi stil, Spaţiul mioritic, Geneza metaforei şi sensul culturii;
Trilogia valorilor(1946) - Ştiinţă şi creaţie, Gândire magică şi religie, Artă şi valoare.
Citate din universul lui Lucian Blaga
*Numai creaţia răscumpără toate suferinţele.
*Destinul omului este creaţia.
*Cine crede-n zbor e stăpân peste zare.
*Lacul oglindeşte stelele pentru că vrea să fie cer.
*Valul este dorul mării de a săruta ţărmul.
*Cercul este aureola centrului.
*Limba este întâiul poem al unui popor.
*Minciuna este vacanţa adevărului.
*Din ciocnirea a două pietre nu se naşte o piatră, ci o scânteie.
*Stările sufleteşti care par a nu avea nici un motiv, au motivele cele mai adânci.
*Eram aşa de obosit şi sufeream. Eu cred că sufeream de prea mult suflet.
*Iisus: fariseii l-au răstignit numai o dată; creştinii de nenumărate ori.
*Unora le place numai ce înţeleg, alţii pot înţelege numai ce le place.
*Numai operele mijlocii sunt ireproşabile, cele mari niciodată.
*Dintre toate lucrurile, timpul ne dă cel mai mult de cugetat.
*Prezentul tace sau vorbeşte; numai trecutul cântă. De aici farmecul amintirii.
*Ideea despre Marele Anonim este un produs mitic-filosofic al gândirii noastre; am putea spune al imaginaţiei noastre căutătoare de sensuri.
*Creaţia - a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună şi a le turna într-o formă care să îmbrace o viaţă ce se diferenţiază într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea - aceasta este puterea naturii şi a artistului.
*Adevărurile mari sunt poate că aşa de aproape şi de imediate, încât numai de aceea nu le găsim, fiindcă le căutăm; ar trebui numai să deschidem ochii şi să privim: dar aceasta este foarte greu.

Mariana Lulache

Colegi

MULTUMIRI si pentru aceasta "comoara " !

Mariana Lulache acum 2330 zile

Daniela Dădărlad

Colegi

Minunata prezentare!

Daniela Dădărlad acum 2291 zile

]]> Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, d. 6 mai 1961, Cluj) a fost o personalitate polivalentă a culturii interbelice, remarcându-se ca poet, dramaturg, filosof, jurnalist, traducător, profesor universitar, academician şi diplomat român.
Pruncul Lucian s-a născut în familia preotului Isidor Blaga și a Anei (n. Moga) și a rămas “mut ca o lebădă” până la vârsta de 4 ani, devenind apoi poetul tainelor care a prezentat magistral “corola de minuni a lumii”. De altfel, liniștea a fost o caracteristică a personalității marelui poet, așa cum se descrie el însuși în “Hronicul și cântecul vârstelor”: “Se întâmpla uneori să cad în tăceri fără ieșire. N-aveam puterea să le preîntâmpin și odată înființate n-aveam mijloc să le curm. În asemenea clipe, orice salt jucăuș al cuvântului îmi devenea cu neputință. Cuvântul nu mă mai servea… eu eram închinat tăcerii. Așa sunt eu, un om cu oareșicari liniști înlăuntru. Dar liniștile trec, și începe iarăși cuvântul, și după cuvânt vin din nou liniștile…”
Copilăria și-a petrecut-o în satul natal (Lancrăm, jud. Alba), a urmat clasele primare la Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), absolvind apoi cursurile Liceului „Andrei Șaguna“ din Brașov (1906-1914).
După terminarea liceului, a urmat Facultatea de Teologie din Sibiu, pe care a absolvit-o în 1917, apoi și-a continuat studiile universitare la Viena, unde a urmat Facultatea de Filosofie, obținând, în 1920, titlul de doctor în filosofie cu teza “Kultur und Erkenntnis” (Cultură și cunoaștere).
A revenit în țară și s-a căsătorit la 16 decembrie 1920 cu Cornelia Brediceanu, locuind împreună la Cluj până în 1926, apoi s-au mutat pentru un timp scurt la Lugoj, pregătindu-se pentru cariera de diplomat pe care o exercită exemplar în străinătate, fără să neglijeze preocupările sale filosofice și literare.
Din anul 1926, a ocupat succesiv posturi de atașat cultural la legațiile României din Varșovia, Praga, Lisabona, Berna și Viena. A fost atașat și consilier de presă la Varșovia, Praga, Berna (1926–1936) și Viena (1936-1937), subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1937–1938) și ministru plenipotențiar al României în Portugalia (1938–1939).
În anul 1939, a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, iar după Dictatul de la Viena (1940–1944), s-a refugiat la Sibiu, unde a redactat, începând cu 1943, revista “Saeculum”.
După 1948, când a fost înlăturat de la catedră de către comuniști, pe motiv că a refuzat invitația de a conduce Partidul Național Popular (satelit al Partidului Comunist), s-a angajat ca bibliograf în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române, apoi devine cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie (1949–1951), bibliotecar-șef (1951–1954) și director-adjunct (1954–1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei.
Lucian Blaga a decedat în data de 6 mai 1961 la Cluj, fiind înmormântat în ziua sa de naștere, 9 mai, în cimitirul din Lancrăm.
Opera
Volume de versuri: Poemele luminii(1919), Paşii profetului(1921), În marea trecere (1924),
Lauda somnului(1929), La cumpăna apelor(1933), La curţile dorului(1938), Poezii(1942),
Nebănuitele trepte(1943).
Dramaturgie: Zamolxe(1921), Tulburarea apelor, Drama(1923), Daria(1925), Invierea(1925),
Mesterul Manole(1927), Cruciada copiilor(1930), Avram Iancu(1934), Arca lui Noe(1944),
Anton Pann(1964)
Filosofie: Trilogia cunoaşterii(1943) - Eonul dogmatic, Cunoaşterea luciferică, Cenzura transcendentă; Trilogia culturii(1944) - Orizont şi stil, Spaţiul mioritic, Geneza metaforei şi sensul culturii;
Trilogia valorilor(1946) - Ştiinţă şi creaţie, Gândire magică şi religie, Artă şi valoare.
Citate din universul lui Lucian Blaga
*Numai creaţia răscumpără toate suferinţele.
*Destinul omului este creaţia.
*Cine crede-n zbor e stăpân peste zare.
*Lacul oglindeşte stelele pentru că vrea să fie cer.
*Valul este dorul mării de a săruta ţărmul.
*Cercul este aureola centrului.
*Limba este întâiul poem al unui popor.
*Minciuna este vacanţa adevărului.
*Din ciocnirea a două pietre nu se naşte o piatră, ci o scânteie.
*Stările sufleteşti care par a nu avea nici un motiv, au motivele cele mai adânci.
*Eram aşa de obosit şi sufeream. Eu cred că sufeream de prea mult suflet.
*Iisus: fariseii l-au răstignit numai o dată; creştinii de nenumărate ori.
*Unora le place numai ce înţeleg, alţii pot înţelege numai ce le place.
*Numai operele mijlocii sunt ireproşabile, cele mari niciodată.
*Dintre toate lucrurile, timpul ne dă cel mai mult de cugetat.
*Prezentul tace sau vorbeşte; numai trecutul cântă. De aici farmecul amintirii.
*Ideea despre Marele Anonim este un produs mitic-filosofic al gândirii noastre; am putea spune al imaginaţiei noastre căutătoare de sensuri.
*Creaţia - a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună şi a le turna într-o formă care să îmbrace o viaţă ce se diferenţiază într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea - aceasta este puterea naturii şi a artistului.
*Adevărurile mari sunt poate că aşa de aproape şi de imediate, încât numai de aceea nu le găsim, fiindcă le căutăm; ar trebui numai să deschidem ochii şi să privim: dar aceasta este foarte greu.

]]>

Lucian Blaga

Publicat în 06. 05. 2020 de Vasile Tudor

Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, d. 6 mai 1961, Cluj) a fost o personalitate polivalentă a culturii interbelice, remarcându-se ca poet, dramaturg, filosof, jurnalist, traducător, profesor universitar, academician şi diplomat român.
Pruncul Lucian s-a născut în familia preotului Isidor Blaga și a Anei (n. Moga) și a rămas “mut ca o lebădă” până la vârsta de 4 ani, devenind apoi poetul tainelor care a prezentat magistral “corola de minuni a lumii”. De altfel, liniștea a fost o caracteristică a personalității marelui poet, așa cum se descrie el însuși în “Hronicul și cântecul vârstelor”: “Se întâmpla uneori să cad în tăceri fără ieșire. N-aveam puterea să le preîntâmpin și odată înființate n-aveam mijloc să le curm. În asemenea clipe, orice salt jucăuș al cuvântului îmi devenea cu neputință. Cuvântul nu mă mai servea… eu eram închinat tăcerii. Așa sunt eu, un om cu oareșicari liniști înlăuntru. Dar liniștile trec, și începe iarăși cuvântul, și după cuvânt vin din nou liniștile…”
Copilăria și-a petrecut-o în satul natal (Lancrăm, jud. Alba), a urmat clasele primare la Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), absolvind apoi cursurile Liceului „Andrei Șaguna“ din Brașov (1906-1914).
După terminarea liceului, a urmat Facultatea de Teologie din Sibiu, pe care a absolvit-o în 1917, apoi și-a continuat studiile universitare la Viena, unde a urmat Facultatea de Filosofie, obținând, în 1920, titlul de doctor în filosofie cu teza “Kultur und Erkenntnis” (Cultură și cunoaștere).
A revenit în țară și s-a căsătorit la 16 decembrie 1920 cu Cornelia Brediceanu, locuind împreună la Cluj până în 1926, apoi s-au mutat pentru un timp scurt la Lugoj, pregătindu-se pentru cariera de diplomat pe care o exercită exemplar în străinătate, fără să neglijeze preocupările sale filosofice și literare.
Din anul 1926, a ocupat succesiv posturi de atașat cultural la legațiile României din Varșovia, Praga, Lisabona, Berna și Viena. A fost atașat și consilier de presă la Varșovia, Praga, Berna (1926–1936) și Viena (1936-1937), subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1937–1938) și ministru plenipotențiar al României în Portugalia (1938–1939).
În anul 1939, a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, iar după Dictatul de la Viena (1940–1944), s-a refugiat la Sibiu, unde a redactat, începând cu 1943, revista “Saeculum”.
După 1948, când a fost înlăturat de la catedră de către comuniști, pe motiv că a refuzat invitația de a conduce Partidul Național Popular (satelit al Partidului Comunist), s-a angajat ca bibliograf în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române, apoi devine cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie (1949–1951), bibliotecar-șef (1951–1954) și director-adjunct (1954–1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei.
Lucian Blaga a decedat în data de 6 mai 1961 la Cluj, fiind înmormântat în ziua sa de naștere, 9 mai, în cimitirul din Lancrăm.
Opera
Volume de versuri: Poemele luminii(1919), Paşii profetului(1921), În marea trecere (1924),
Lauda somnului(1929), La cumpăna apelor(1933), La curţile dorului(1938), Poezii(1942),
Nebănuitele trepte(1943).
Dramaturgie: Zamolxe(1921), Tulburarea apelor, Drama(1923), Daria(1925), Invierea(1925),
Mesterul Manole(1927), Cruciada copiilor(1930), Avram Iancu(1934), Arca lui Noe(1944),
Anton Pann(1964)
Filosofie: Trilogia cunoaşterii(1943) - Eonul dogmatic, Cunoaşterea luciferică, Cenzura transcendentă; Trilogia culturii(1944) - Orizont şi stil, Spaţiul mioritic, Geneza metaforei şi sensul culturii;
Trilogia valorilor(1946) - Ştiinţă şi creaţie, Gândire magică şi religie, Artă şi valoare.
Citate din universul lui Lucian Blaga
*Numai creaţia răscumpără toate suferinţele.
*Destinul omului este creaţia.
*Cine crede-n zbor e stăpân peste zare.
*Lacul oglindeşte stelele pentru că vrea să fie cer.
*Valul este dorul mării de a săruta ţărmul.
*Cercul este aureola centrului.
*Limba este întâiul poem al unui popor.
*Minciuna este vacanţa adevărului.
*Din ciocnirea a două pietre nu se naşte o piatră, ci o scânteie.
*Stările sufleteşti care par a nu avea nici un motiv, au motivele cele mai adânci.
*Eram aşa de obosit şi sufeream. Eu cred că sufeream de prea mult suflet.
*Iisus: fariseii l-au răstignit numai o dată; creştinii de nenumărate ori.
*Unora le place numai ce înţeleg, alţii pot înţelege numai ce le place.
*Numai operele mijlocii sunt ireproşabile, cele mari niciodată.
*Dintre toate lucrurile, timpul ne dă cel mai mult de cugetat.
*Prezentul tace sau vorbeşte; numai trecutul cântă. De aici farmecul amintirii.
*Ideea despre Marele Anonim este un produs mitic-filosofic al gândirii noastre; am putea spune al imaginaţiei noastre căutătoare de sensuri.
*Creaţia - a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună şi a le turna într-o formă care să îmbrace o viaţă ce se diferenţiază într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea - aceasta este puterea naturii şi a artistului.
*Adevărurile mari sunt poate că aşa de aproape şi de imediate, încât numai de aceea nu le găsim, fiindcă le căutăm; ar trebui numai să deschidem ochii şi să privim: dar aceasta este foarte greu.

Mariana Lulache

Colegi

MULTUMIRI si pentru aceasta "comoara " !

Mariana Lulache acum 2330 zile

Daniela Dădărlad

Colegi

Minunata prezentare!

Daniela Dădărlad acum 2291 zile

]]>