Utilizare
Cursuri: 0
Publicare RED: 0
Publicare articole în reviste: 400
Servicii AI: 0
Despre inteligenţă
1. Consideraţii generale
Aptitudinile caracterizează latura instrumental - operaţională a personalităţii, organizată în sisteme operaţionale superior dezvoltate, relativ stabile, care mijlocesc performanţe deasupra mediei în activitatea teoretică, tehnico-aplicativă, organizatorică, artistică sau sportivă. Prin fuzionarea şi combinarea specifică a aptitudinilor, se ajunge la talent în măsura în care permit realizarea de produse originale cu o înaltă cotă de creativitate. Aptitudinile sunt condiţionate de zestrea ereditară, dar şi de mediul educaţional în care se dezvoltă individual. Ele sunt diversificate şi marchează profund destinul fiinţei umane în societate, deoarece fiecare om porneşte în viaţă cu o zestre ereditară singulară şi străbate o traiectorie socio-culturală specifică. În demersul de consiliere a elevilor de către cadrelor didactice, aptitudinile reprezintă punctul de plecare în orientarea şcolară şi opţiunile profesionale ale tinerilor - pentru a le spori şansele de succes pe piaţa concurenţială a muncii.
Inteligenţa poate fi privită ca un sistem unitar şi armonios de aptitudini, care se manifestă prin mecanisme de asimilare şi adaptare de natură funcţională, dar mai ales prin inovare şi creativitate. Această capacitate fascinantă a psihicului uman este un proces complex cu o încărcătură de semnificaţii profunde, care a provocat dezbateri aprinse şi continuă să preocupe specialiştii în psihologie şi pedagogie.
Încă de la începutul sec. al XX-lea, psihologul englez C. Spearman, analizând corelaţiile obţinute de la subiecţii supuşi la diverse tipuri de teste, a ajuns la concluzia că inteligenţa implică diverse aptitudini specifice (factori specifici) grefate pe o aptitudine generală comună, pe care a denumit-o factorul g. Metoda analizei factoriale a inteligenţei a fost dezvoltată apoi de L.L. Thurstone şi J.P. Guilford, prin luarea în considerare a unei multitudini de factori, mai mult sau mai puţin corelaţi.
După psihologul elveţian Jean Piaget, creatorul epistemologiei genetice, evoluţia inteligenţei în ontogeneză este rezultatul echilibrului operaţiilor mentale (clasare, măsurare, numărare, deplasare spaţio-temporală etc.) obţinute prin interiorizarea acţiunilor practice cu obiectele în structuri mentale dimanice, organizate ierarhic. Orice experienţă din viaţă este structurată pe baza unor scheme psihice degajate de practica socială şi individuală din realitatea obiectivă. Dezvoltarea inteligenţei la copil parcurge succesiv mai multe stadii : senzorio-motor (de la naştere până la apariţia limbajului, 15-18 luni), pre-operator (de la apariţia limbajului până la 7-8 ani), al operaţiilor concrete (de la 7-8 ani până la 10-11 ani), al operaţiilor formale (de la 10-11 ani până 15-16 ani). În stadiul operaţiilor formale, gândirea devine aptă pentru raţionamente ipotetico-deductive şi creativitate.
Psihologul american Jerome J. Bruner a conceput evoluţia stadială a inteligenţei înt-o viziune mult mai flexibilă, în sensul că orice etapă poate fi accelerată prin strategii didactice adecvate. După Bruner, ”bazele oricărei discipline pot fi predate oricui, la orice vârstă, într-o formă potrivită”. El insistă mult asupra necesităţii cultivării la elevi a stilului de învăţare şţiinţific, care îmbină gândirea analitică cu intuiţia.
Sfârşitul sec. al XX-lea este marcat de efortul unor cercetători de cuantificare a inteligenţei pentru a evalua riguros performanţele elevilor faţă de un veritabil reper al capacităţilor cognitive individule, determinate de zestrea genetică. Este meritul lui Alfred Binet şi al lui Theodore Simon de a fi dezvoltat în 1905, la Paris, primul test de analiză a inteligenţei copilului care, a fost extins apoi pentru a măsura inteligenţa omului, adică indicele nivelului de dezvoltare a inteligenţei, a cărui valoare, exprimată în procente, se obţine prin raportarea vârstei mentale la vârsta cronologică şi înmulţirea cu 100. Textul Stanford-Binet pleacă de la premiza că oamenii se nasc cu o anumită măsură a inteligenţei constituită din abilităţi logice şi verbale, care nu se schimbă pe parcursul vieţii.
2. Teoria inteligenţelor multiple
O nouă viziune în psihologie a fost adusă de teoria inteligenţelor multiple, publicată pentru prima oară în 1983, în lucrarea “Frames of Mind:The Theory of Multiple Intelligences”, de către Horward Gardner, profesor de teoria cunoaşterii, educaţie şi psihologie la Universitatea Harvard şi de neurologie la Facultatea de Medicină din Massachussetts, SUA. Semnificaţia acestei teorii este extinderea conceptului de inteligenţă tradiţională din sfera logico-matematică şi verbal-lingvistică spre alte disponibilităţi ale omului de interacţionare cu lumea.
După Gardner, inteligenţa reprezintă “ abilitatea omului de a-şi rezolva problemele în viaţă sau de a crea produse care sunt valorizate în unul sau mai multe contexte culturale”. Mai târziu, revenind asupra conceptului, afirmă că inteligenţa umană este un “potenţial bio-psihologic de a prelucra informaţia, care poate fi activat pentru rezolvarea de probleme şi crearea de produse preţuite de cel puţin o cultură”. El critică modelul unilateral în care a fost definită, recunoscută şi valorizată inteligenţa umană, oferind un model alternativ, cu implicaţii deosebite în învăţământ. Viziunea sa este rezultatul unor cercetări laborioase asupra profilelor cognitive ale copiilor supradotaţi, autişti, “savanţi idioţi”, oameni cu dificultăţi în învăţare, a persoanelor care aparţin la diverse culturi.
Teoria inteligenţelor multiple nu schimbă ceea ce avem de predat, ne ajută doar să ne adaptăm modul în care lucrăm cu elevii, să înţelegem faptul că elevii pot fi deştepţi în diferite moduri şi ne instrumentează în a-i ajuta să evolueze pe traiectorii specifice. În acest context, misiunea profesorului este de a dezvolta strategii de predare care să permită elevilor să îşi exprime modalităţile multiple de a înţelege şi de a valoriza propria lor unicitate. Scopul este ca fiecare elev să se dezvolte la maximum de capacitate în conformitate cu potenţialul propriu.
Teoria lui Gardner porneşte de la ideea existenţei unor inteligenţe diferite şi autonome ce conduc la modalităţi diverse de cunoaştere, înţelegere şi învăţare. Se consideră că oamenii posedă nouă tipuri de inteligenţe, şi anume:kk
1.Inteligenţa verbal-lingvistică sau inteligenţa cuvintelor (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul codului lingvistic; se manifestă cu precădere la jurnalişti, scriitori, avocaţi, profesori).
2.Inteligenţa logico-matematică sau inteligenţa numerelor şi a raţiunii (capacitatea de a opera cu modele, categorii, relaţii, de a grupa, ordona şi interpreta date; este întâlnită la matematicieni, contabili, programatori, oameni de ştiinţă).kkk
3.Inteligenţa spaţial-vizuală sau inteligenţa imaginilor, desenului şi a picturii (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul reprezentărilor spaţiale şi al imaginii; este întâlnită la arhitecţi, pictori, graficieni, sculptori, cartografi, proiectanţi).
4.Inteligenţa muzical-ritmică sau inteligenţa tonului, ritmului şi a timbrului (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul ritmului şi melodiei; se manifestă la muzicieni, compozitori, poeţi, pianişti).
5.Inteligenţa corporal-kinestezică sau inteligenţa întregului corp (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul mişcării; este întâlnită la sportivi, dansatori, actori, chirurgi).
6.Inteligenţa naturalistă sau inteligenţa tiparelor, regularităţilor şi a comportamentelor (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul clasificărilor şi reprezentărilor din mediul înconjurător; se manifestă la fermieri, biologi, ecologi, astronomi).
7.Inteligenţa interpersonală sau inteligenţa interacţiulor sociale (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse prin cunoaşterea şi interacţiunea cu ceilalţi; este întâlnită la profesori, directori, politicieni, lideri).
8.Inteligenţa intrapersonală sau inteligenţa autocunoaşterii (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse prin cunoaşterea de sine; se manifestă la teologi, întreprinzători, scriitori).
9.Inteligenţa existenţială – Gardner e convins că reprezintă o modalitate de cunoaştere, dar nu a stabilit localizarea pe creier. De aceea vorbeşte despre aceasta ca despre o jumătate de inteligenţă. Se manifestă la filosofi, analişti...
În “Frames of Mind”, H. Gardner afirmă :
* “Există o inteligenţă în sunet şi una în mişcare, în culoare şi în relaţia umană”.
* “Muzica este o corporalizare a inteligenţei care este în sunet”.
* “Poetul este o persoană care nu uită niciodată anumite impresii despre care scrie”.
* “Există limbaje, altele decât cuvintele, simbolurile, limbajele naturii. Există limbajul corpului”.
* “Inteligenţa socială, dezvoltată la început să rezolve probleme de natură interpersonală, în timp şi-a găsit expresia în crearea instituţiilor sociale”.
Din punct de vedere biologic, inteligenţele sunt independente în funcţie de zonele corticale care le guvernează. La nivel individual ele apar în combinaţii, fiecare individ fiind de fapt “o colecţie de inteligenţe”. Şi pentru că indivizii au profiluri de inteligenţă diferite, şcoala trebuie să asigure o educaţie care să maximalizeze potenţialul intelectual al fiecăruia.
Un element esenţial în aplicarea teoriei inteligenţelor multiple la clasă este cunoaşterea profilului de inteligenţă a al elevilor. Aflarea punctelor “tari” şi “slabe” este esenţială pentru stabilirea strategiilor de diferenţiere şi individualizare. Deşi o reţetă general valabilă nu există, cadrele didactice care doresc să predea în spiritul teoriei inteligenţelor multiple, pot să urmeze succesiunea de paşi:
-determinarea profilului dominant de inteligenţă prin identificarea abilităţilor fiecărui elev;
-familiarizarea elevilor cu teoria inteligenţelor multiple;
-conştientizarea de către elevi a combinaţiei de inteligenţe multiple;
-motivarea elevilor pentru a-şi dezvolta inteligenţele multiple;
-asigurarea de către profesor a unui cadru adecvat pentru manifestarea inteligenţelor multiple.
Aplicarea în unităţile şcolare a teoriei inteligenţelor multiple se poate face prin strategii interactive de predare-învăţare-evaluare: portofolii, proiecte, hărţi conceptuale, interviuri, studiu de caz etc. Este important ca profesorul să-şi adapteze stilul de predare la stilul de învăţare al elevilor pentru realizarea cu succes a competenţelor educaţionale. Un scenariu didactic care stimmulează punctele forte ale elevilor şi evită pe cele slabe va conduce la atingerea dezideratelor într-un mod plăcut şi uşor. Dascălii cu vocaţie promovează strategii didactice care permit elevilor să pună în valoare prin cuvânt scris sau oral, dar şi prin muzică, desen sau mişcare, disponibilităţile multiple de a înţelege şi de a valoriza propria personalitate.
Ministerul Educaţiei