Utilizare
Cursuri: 0
Publicare RED: 0
Publicare articole în reviste: 400
Servicii AI: 0
Despre adevăr
Conceptul de adevăr a cunoscut o mare diversitate de interpretări în evoluţia gândirii omeneşti. Pentru unii filosofi, a exista se identifică cu a fi adevărat, altfel spus, atributele de adevărat şi fals se aplică doar lucrurilor şi proceselor înseşi. Alţi filosofi , dimpotrivă, au susţinut că obiectele şi fenomenele nu sunt prin ele însele, nici adevărate, nici false, ci pur şi simplu există. Se poate constata că însăşi tema gnoseologică a adevărului, a concordanţei cunoştinţelor cu obiectul cunoaşterii, nu putea fi desprinsă ca atare şi supusă reflecţiei filosofice decât pe măsură ce se realiza o dublă şi progresivă depăşire - pe de o parte a orizontului, a mentalităţilor şi culturilor arhaice, dominate de mituri, simboluri şi imagini, în care nu încăpeau speculaţii sistematice şi analize conceptuale, pe de altă parte, a încrederii spontane a omului în autenticitatea percepţiilor, reprezentărilor, noţiunilor şi raţionamentelor sale.
A fost nevoie de o îndelungată maturizare reflexivă a spiritului uman pentru ca problema adecvării cunoştinţelor la obiectul cunoaşterii să poată fi pusă din perspectiva elaborării şi criticii filosofice.
Acest proces de maturizare cognitivă a condus la formularea unor probleme şi soluţii „paradigmatice”, privind mijlioacele, modalităţile, întinderea, garanţiile şi valoarea cunoaşterii de care fiinţa umană este capabilă. Cu toate că nu răspunsurile singure contează, ci temele şi problemele culturale puse în discuţie, totuşi, se pot identifica două mari categorii în demersul cognitiv al gândirii filosofice.
Soluţiile negative-sceptice, relativiste sau agnostice, care se caracterizează : fie prin considerarea problemei de adevăr al cunoştinţelor noastre ca o problemă indecidabilă , datorită lipsei unor criterii sigure care să permită identificarea adevărului şi deosebirea lui de fals, fie prin negarea în diverse grade a demersului cognitiv riguros, având în vedere dependenţa insurmontabilă a cunoaşterii de particularităţi biopsihice, socio-istorice şi culturale ale subiectului epistemic, ori datorită unei impermeabilităţi profunde (mister, cifru) a realităţii obiective la eforturile umane de comprehensiune.
Dimpotrivă, soluţiile pozitive, în cadrul unor interpretări ireductibil diferite, stabilesc accesul omului la adevăr, definit şi asociat unor criterii de aşa natură, încât dobândirea lui să fie realizabilă.
După cum sunt mai apropiate de un stil realist şi descriptiv sau de unul criticist şi normativ, în cadrul soluţiilor, numite generic pozitive, se pot distinge două tipuri : unele care identifică în demersul cognitiv, modelele, mijloacele şi criteriile adevărului, care urmăresc reconstrucţia unor domenii ale cunoaşterii, astfel încât demersul cognitiv să satisfacă exigenţele adevărului (sau cel puţin al testării).
Desigur, s-ar putea diversifica şi nuanţa clasificarea convenţională prezentată prin considerarea, în ordinea implicaţiilor privind adevărul, a unor cupluri de felul :
• empirism (care privilegiază autenticitatea cunoaşterii empirice şi a testelor empirice ale confirmării sau respingerii cunoştinţelor dobândite) şi raţionalism (care privilegiază autenticitatea cunoaşterii intelectual discursive şi a testelor teoretice);
• monism (un singur adevăr corespunzător lumii unice şi unitare, o singură cale justă care duce la el, un singur criteriu de recunoştere sau de validare) şi pluralism (mai multe tipuri de adevăr corespunzătoare unei pluralităţi, ierarhizate sau nu, de domenii ale existenţei, de forme şi genuri ale cunoaşterii, de discipline ştiinţifice şi facultăţi ale subiectului epistemic, mai multe căi de acces, o pluralitate de criterii);
•metafizică (de inspiraţie statică, esenţialistă sau cumulaţionistă) şi dialectică ( cu accentuarea procesualităţii, corectării şi puterii de integrare a adevărului).
În linii mari, se poate spune că în gnoseologie s-au constituit trei teorii asupra naturii adevărului, şi anume:
- teoria corespondenţei, după care adevărul desemnează concordanţa dintre cunoştinţele subiectului epistemic cu obiectul exterior la care se referă;
- teoria coerenţei, conform căreia adevărul exprimă consistenţa reciprocă a ideilor, a propoziţiilor unui sistem de gândire, a unei teorii etc.
- teoria operaţional-pragmatică, pentru care adevărul semnifică valoarea operaţională a unor cunoştinţe.
Părerea că adevărul exprimă concordanţa cunoştinţelor subiectului cunoscător cu obiectul cunoaşterii, a fost exprimată încă din antichitate de către Aristotel : „o enunţare adevărată este aceea prin care spui că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este”.
În contrast cu filosofii empirişti (Francis Bacon, John Locke, David Hume), care au susţinut că la baza cunoaşterii se află „ impresiunile simţurilor”, filosofii raţionalişti (R. Descartes, B. Spinoza, G. W. Leibniz) au considerat că numai raţiunea poate oferi legitimitate unor opinii. În lucrarea sa „Discurs asupra metodei ”, R. Descartes, scrie : „Am socotit că pot să iau drept regulă generală că lucrurile pe care le concepem foarte clar şi foarte distinct sunt toate adevărate...”.
Încercări de a depăşi alternativa metafizică, conform căreia cunoaşterea este un proces ori senzorial ori raţional, a existat în filosofia clasică germană (Kant, Hegel).
Kant afirmă „În critica raţiunii pure”: „dar dacă orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa, aceasta nu înseamnă că ea provine toată din experienţă”. El face distincţie între cunoştinţele empirice „ care îşi au izvoarele lor aposteriori, adică în experienţă”, de cunoştinţele apriori care „sunt independente absolut de orice experienţă”, fiind rezultatul structurilor cognitive ale subiectului epistemic. Prin analiza critică a „condiţiilor de posibilitate” ale cunoaşterii, Kant ajunge la contestarea capacităţii intelectului de a cunoaşte „lucrul în sine”, care există independent şi în afara subiectului cunoscător.
În „Fenomenologia spiritului”, Hegel se preocupă de strategia urmată în „mişcarea gândirii...care îşi produce şi parcurge momentele sale”, deoarece „metoda nu este altceva decât structura întregului, înfăţişat în pura sa esenţialitate”. În felul acesta, el subliniază unitatea dintre teorie şi metodă, interdependenţa între explicare (interpretare) şi modul de abordare a „universului ca totalitate” pentru a obţine despre el cunoştinţe autentice. Metoda sa dialectică de gândire şi cunoaştere va fi preluată de Marx şi Engels dar de pe o poziţie marxistă.
Definirea adevărului drept corespondenţă cu realitatea, dar fără să conţină criterii de validare a afirmaţiilor, a fost considerată nesatisfăcătoare de unii filosofi. Un astfel de criteriu ar putea fi cel al coerenţei, care „presupune adevărul legilor logicii”(B.Russel). Conform acestui criteriu, o opinie este adevărată atunci când este concordantă şi coerentă logic cu celelalte opinii pe care le susţinem.
Pragmatiştii au ales criteriul utilităţii pentru validarea adevărului, iar marxiştii considerau practica drept criteriul suprem al adevărului. În viziunea celor dintâi, o propoziţie nu este prin ea însăşi adevărată, ci devine adevărată dacă se dovedeşte că ea este funcţională şi utilă în activitatea noastră. W.James, unul dintre fondatorii pragmatismului afirmă :”Tot ce vă pot spune este că ceea ce este adevărat intră în ceea ce este bine, sau că adevărul este un bun de un fel oarecare şi nu cum se presupune de obicei, o categorie în afara binelui „.
Filosofia marxistă vede în practică izvorul, forţa motrice şi scopul cunoaşterii, fiind în ultimă instanţă criteriul suprem de verificare şi validare a adevărului oricărei construcţii teoretice.
În lucrarea sa „Teze despre Feurbach”, Marx arăta că „ în practică, omul trebuie să dovedească adevărul, adică forţa şi caracterul real, netranscendent al gândirii sale,. Controversa în jurul realităţii sau nerealităţii unei gândiri care se rupe de practică este o chestiune pur scolastică”.
În mod tradiţional, gnoseologia plasează problema adevărului în cadrul restrâns al relaţiei dintre subiectul epistemic şi lume, ca obiect al cunoaşterii. În epoca contemporană, s-a simţit nevoia unor reconsiderări a conceptelor tradiţionale pe măsura amplificării şi diversificării cunoaşterii. Referitor la adevăr s-au constituit noi contexte de abordare, relativ distincte, cum ar fi :
- contextul logico-semantic (reconstrucţia conceptului de adevăr în cadrul unor sisteme semantice sau limbaje formalizate ; elaborarea conceptului de adevăr formal; studierea condiţiilor formale de atribuire a valorilor de adevărat şi fals);
- contextul metodologic (studierea aspectelor pragmatice ale adevărului, a regulilor şi procedurilor de confirmare sau infirmare a diferitelor componente şi niveluri ale cunoaşterii umane);
- contextul epistemologic (elaborarea unui concept integrator al adevărului, ţinând seama de specificul “Spiritul absolut”, adevărului pentru ştiinţă, filosofie, artă; poziţia valorii de adevăr în configuraţia ansamblului valorilor cunoaşterii ştiinţifice).
Cercetările de epistemologie şi logica ştiinţei pun în evidenţă criterii şi procedee tehnice de testare a validităţii enunţurilor şi teoriilor ştiinţifice. În ştiinţele logico-matematice prevalează procedurile demonstraţie, modelare, utilizarea contraexemplelor etc. În ştiinţele factuale, de tipul fizicii, prevalează testele experimentale.
Pentru verificarea unei teorii ştiinţifice, M. Bunge indică patru categorii de teste :
a) teste interteoretice (examinarea compatibilităţii unei teorii cu restul cunoaşterii ştiinţifice acceptate la un mement dat);
b) teste metateoretice (analiza critică a unor proprietăţi formale, cum ar fi noncontradicţia, sau semantice, cum ar fi posibilitatea interpretării teoriei în termeni empirici);
c) teste filosofice (judecarea teoriei prin prisma filosofiei dominante în cercurile ştiinţifice);
d) teste empirice (verificarea acordului cu experienţa a unor concluzii ce decurg cu necesitate din ipotezele de bază ale teoriei ştiinţifice).
Evident, problematica adevărului este foarte complexă, semnificaţiile acestui concept au provocat şi mai provoacă încă mari dispute filosofice printre gânditori. Numai o analiză complexă, care să integreze într-un tot unitar tipurile de adevăr (analitic şi sintetic, formal şi factual, logic şi matematic) ar putea decide asupra valabilităţii cunoştinţelor din domenii extrem de diverse, altfel spus, asupra comprehensibilităţii lumii. Într-o viziune gnoseologică optimistă, se poate afirma că, în devenirea sa, fiinţa umană este capabilă să tindă asimptotic către adevărul absolut prin adevăruri relative din ce în ce mai riguroase. Creativitatea este o posibilitate veritabilă a omului de a-şi redefini rolul şi statutul în Univers, pe traiectoria devenirii sale spirituale. Condiţia umană se află la graniţa dialectică dintre necesitate şi libertate pentru făurirea propriului destin sub semnul valorilor perene de bine, frumos, dreptate şi adevăr.
Ministerul Educaţiei