Efectele divorţului asupra copiilor

Schimbările structurii familiale, fie că este vorba despre formarea cuplurilor şi a familiilor, despre divorţuri, sunt strâns legate de alte domenii sociale şi mai ales de cel al instituţiei şcolare, ea însăşi în plină schimbare atât în privinţa formelor, cât şi a funcţiilor. Reuşita şcolară a copiilor depinde nu doar de “moştenirea” culturală, ci şi de mediul social. Familia este aşadar interlocutorul privilegiat al şcolii.
Odată cu creşterea ratei divorţurilor, s-au depus eforturi pentru a se cunoaşte consecinţele separării părinţilor asupra evoluţiei şcolare a copiilor lor. Acestea sunt prezentate succint în cele ce urmează.

Un studiu desfăşurat în anii ’80 asupra copiilor în caz de divorţ arăta că nu există nicio legătură între această situaţie, care încerca să devină una normală, şi reuşita şcolară; în acelaşi timp, s-a observat că se înregistrau rezultate mai puţin bune în cazul copiilor concubinilor despărţiţi (Bourguignon, 1985).

O anchetă mai recentă detaliază aceste concluzii, interesându-se de “viitorul copiilor din familiile despărţite” (Archambault, 2002). Ea atrage atenţia asupra dificultăţii corelaţiilor. De exemplu, în cadrul unui mediu social identic, copiii mamelor cu studii superioare urmează studii de mai lungă durată şi obţin o diplomă superioară. Însă, cum riscurile despărţirii cuplului părintesc sunt mai ridicate atunci când mama are studii superioare, copiii riscă să sufere de pe urma acestei situaţii.

Totuşi, concluzile sunt clare: “oricare ar fi mediul social, despărţirea cuplului părintesc este asociată unei reuşite şcolare de un nivel mai slab a copilului. Se pare că avantajul şcolar legat de o copilărie petrecută în cadrul unei familii favorizate din punct de vedere cultural şi social este puternic redus în cazul unei dezmembrări familiale” (Martial,1996).

Divorţul a devenit ceva obişnuit, iar consecinţele sale asupra reuşitei şcolare a copiilor au dispărut şi sunt cu atât mai dăunătoare cu cât nivelul social este mai scăzut. Însăşi despărţirea părinţilor explică mai puţin deprecierea reuşitei şcolare decât adaptările rezidenţiale, conflictele cu părinţii şi/sau părinţii vitregi, care fac în aşa fel încât parcursul şcolar să devină mai puţin sigur sau ca adolescentul să încerce să scape de locuirea într-un cămin măcinat de certuri (Martial,1996, Cadolle, 2000).

Fiecărui tip de conjugalitate îi corespund forme specifice de educaţie a copiilor; astfel, rolurile educative ale tatălui biologic separat şi ale tatălui vitreg vor fi dependente de moştenirea comportamentelor conjugale anterioare. Un anumit număr de mame erau încă de la prima lor uniune învestite cu toate sarcinile educative, iar refacerea căsătoriei nu schimbă cu nimic această situaţie; nici tatăl biologic, nici cel vitreg nu se vor ocupa de evoluţia şcolară a copiilor. În schimb, dacă după divorţ contactele cu tatăl biologic sunt regulate, acesta îşi va continua implicarea în educaţia copiilor, ceea ce îl va marginaliza complet pe noul partener al mamei.

În general, locul actual al tatălui vitreg depinde de reprezentarea locului pe care trebuie să-l ocupe în familie şi de reprezentările pe care mama le are în privinţa locului pe care trebuie să-l ocupe. Viziunea ei în această privinţă va determina spaţiul de manevră al soţului, în funcţie de experienţele trăite în timpul uniunii anterioare.

Copiii ai căror părinţi au divorţat nu obţin scoruri bune atunci când sunt comparaţi cu copiii din familiile intacte. Efectele sunt în general cele mai evidente în perioada imediat următoare divorţului. De obicei, perioada de aproximativ un an care urmează unui divorţ este marcată de un nivel mai mare de anxietate, depresie şi conflicte părinte-copil. Adesea, atât copilul, cât şi părintele fac eforturi să se adapteze la circumstanţele noi şi stresante, iar reacţiile negative ale fiecăruia îl pot afecta pe celălalt într-o manieră ciclică, luând proporţii.

Deşi efectele imediate evidente ale divorţului în general se risipesc cu timpul, consecinţele nu dispar neapărat. Copiii ai căror părinţi au divorţat se confruntă în continuare cu riscul de a dezvolta diverse probleme, printre care comportamentul antisocial, stima de sine scăzută, dificultăţi la şcoală şi relaţii slabe atât cu fraţii, cât şi cu alţi copii (Hetherington, Bridges şi Isabella, 1998).

Efectele divorţului variază într-o anumită măsură atât în funcţie de vârstă, cât şi de sexul copilului. În anumite sensuri, copiii de vârstă preşcolară şi din clasele primare sunt deosebit de vulnerabili, pentru că le lipsesc resursele cognitive necesare pentru a înţelege motivele divorţului şi pot presupune că a fost din vina lor (Zill, Morrison şi Coiro, 1993). De asemenea, fiecare segment al procesului de dezvoltare are propriile vulnerabilităţi şi posibilităţi de consecinţe negative; adolescenţa, de exemplu, poate fi o perioadă deosebit de dificilă pentru a face faţă destrămării unei căsnicii. De obicei, băieţii sunt mai afectaţi de divorţ decât fetele, cel puţin în termeni de efecte deschise(de exemplu, agresivitate crescută, comportament sfidător). Fetele pot fi totuşi mai vulnerabile la internalizarea efectelor, ca, de exemplu, tristeţea şi autoînvinovăţirea (Hetherington şi Stanley- Hagan, 2002). Totuşi, în cele mai multe sensuri, consecinţele negative ale divorţului par mai marcante la băieţi decât la fete.

Bibliografie:
1. Biolley, J.(2014). Copilul şi divorţul-traducere de Cristina Vasilescu. Bucureşti: Ed.Philobi.
2. Deju, A., (2014), Consecinţele abandonului familial asupra dezvoltării psiho-sociale a copiilor, Bacău: Ed. Rovimed Publishers.
3. Martial , A.(1996). S’apparenter, Ethnologie des liens de familles recomposes, Paris : E ditions de la Maison des Sciences de l’Homme.
4. Hetherington şi Stanley- Hagan,(2002)-The adjustment of children with divorced parents: a risk and resiliency perspective;
5. Lemeni, G., Miclea, M., (2004). Consiliere şi orientare- ghid de educaţie pentru carieră. Cluj-Napoca: Ed. ASCR