Impactul disfuncționalităților comunicării în familie asupra copilului preșcolar

Ca educatoare, în îndelungata mea experienţă, nu o dată mi s-a întâmplat ca relaţia de comunicare cu cei mici să varieze în funcție de mai mulți factori. Am fost nevoită să caut şi să găsesc soluţii de optimizare a comunicării pentru a crea un mediu favorabil de dezvoltare a copiilor.

”În actul permanent al comunicării lor cu copiii, părinţii, educatorii vor fi atenţi la diferenţa dintre cuvintele care demoralizează şi cele care dau curaj, la cea dintre cuvintele care incită la confruntare şi cele care invită la cooperare, la cea dintre cuvintele care exprimă o stare emoţională respingătoare, rece şi cele care exprimă o stare simpatetică, admirativă, tonică”. (Albu, Gabriel, 2008, Comunicare interpersonală, Ed. Institutul European, p. 9)

Omul, privit atât din perspectiva socială, cât şi ca personalitate individuală, interacţionează cu ceilalţi în mediul social în care îşi duce existenţa. Această interacţiune se fundamentează pe comunicare, adică acel proces intenţionat de transfer de informaţie şi înţelesuri între indivizi, grupuri, niveluri organizaţionale şi organizaţii în ansamblul lor, de la o sursă emiţător la receptor.

Etimologia cuvântului are la bază termenul latin communicare, având sensul ”a pune în comun”. Comunicarea interumană se bazează pe un ansamblu de procese psihomotorii specific umane, reunite sub termenul de  limbaj în care un loc deosebit revine componenţei conştiente – gândirea.

Vârsta preşcolară este o etapă foarte importantă în dezvoltarea copilului. Un loc aparte îl ocupă comunicarea, în vederea îmbogăţirii capacităţii acestuia de a intra în relaţie cu ceilalţi copii şi cu adulţii, de a interacţiona cu mediul, de a-l cunoaşte, de a-l explora, de a-şi forma personalitatea.

Există două caracteristici principale proprii însuşirii mijloacelor de comunicare verbale şi nonverbale. Prima o reprezinta capacitatea copilului de a înţelege ce înseamnă cuvintele, gesturile, tonul etc. A doua este abilitatea de a folosi el însuşi aceste simboluri în comunicare.

”Simbolurile includ jocurile, întrebările şi visurile copiilor. Privite atent, jocurile ne vorbesc. Ele sunt un mijloc privilegiat de exprimare simbolică şi de învăţare, începând cu zăngănitul primelor jucării şi terminând cu cele mai complicate jocuri. Întrebările fac şi ele parte din limbajul  copiilor mici. Cum ştim, copiii întreabă foarte des: pentru a primi informaţii, pentru a auzi sau a înţelege un cuvânt (nou) etc.” (Albu, Gabriel, 2008, Comunicare interpersonală, Ed Institutul European, p.25)

Pentru copiii preșcolari, barierele cele mai frecvente în comunicare sunt de ordin cognitiv. Ei nu pot să înţeleagă întotdeauna întocmai sensul unor cuvinte sau pe care cei mari le folosesc. Această barieră va dispărea treptat, odată cu îmbogățirea cunoștințelor şi a experienţelor de învăţare.

Astfel, apar carenţe educative mai ales în mediul familial unde comunicarea părinţilor cu copiii este deficitară. Factorii care determină apariţia acestor disfuncţionalităţi ale comunicării în familie pot fi multipli: fie părinţii nu au pregătirea intelectuală necesară, fie nu au timpul necesar să stea cu copiii, fie nu au răbdare, fie sunt lăsați în grija bunicilor. Acesta e cazul cel mai fericit, întrucât există şi situaţii în care copiii de vârste cuprinse între 5-7 ani stau singuri o zi întreagă uneori fără a fi supravegheați.

Alţi factori care influenţează o slabă şi ineficientă comunicare părinţi-copii o reprezintă: neînţelegerile dintre părinţi, climatul  familial este unul tensionat, cu certuri, nemulţumiri, reproşuri etc; divorţul, iarăşi  o cauză deseori cu o influenţă negativă asupra trăirilor interioare ale copiilor; la divorț copiii sunt încredințați unuia dintre părinți , de regulă, iar aceștia nu înțeleg de ce nu mai pot fi cu mama sau cu tata, decesul unuia dintre părinți, fapt ce se răsfrânge asupra emoțiilor copilului, plecarea în străinătate a părinţilor, (a devenit o ”modă’’ în vremurile actuale. Copiii rămân cu fotografii, cu amintiri despre părinții pe care nu îi văd ani întregi la rând, perioadă atât de lungă, încât uită și cum mai arată aceștia.), copiii din centre de plasament, autoritatea excesivă cu părinți hiperautoritari obligă pe copil să se supună orbește devenind indirect prin atitudini şi chiar acţiuni agresive, violenţa în familie (violenţa fizică, în care părintele îşi bate copiii, îi închid în camere întunecoase și îi sperie cu ,,bau-bau!’’; violenţa verbală când părinţii folosesc un limbaj vulgar, cu înjurături şi jigniri, violenţa psihică, în care copilul aşteaptă cu teamă ca tata să vină acasă, după ce a băut câteva pahare la magazinul de după colț și iar va face scandal, și iar o va bate pe mama…).

Caz
Mihăiţă, 5 ani.

Într-o conversaţie avută cu copiii la grădiniţă la ora de Educaţie pentru societate, am avut ca temă ”Iubirea şi lipsa de iubire”. Am abordat subiecte din poveştile cunoscute de copii, precum ”Fata babei şi fata moşului”,  ”Cenuşăreasa”, poezia ”Căţeluşul şchiop” şi altele. În cadrul activităţii, copiii au manifestat interes pentru tema pusă în discuţie şi au participat activ cu exemple privind personajele pozitive şi cele negative, le-au comparat, au găsit trăsăturile fiecărui personaj în parte.  După aceea am trecut la viaţa zilnică, la experienţe trăite de ei în grupul de colegi, pe stradă, în familie. După încheierea activităţii, a venit la mine un băieţel, Mihăiţă.  M-a luat de mână şi mi-a spus aşa: ”Doamna, sunteţi cea mai bună”. ”De ce, Mihăiţă?” ”Pentru că nu ne certaţi, ne iubiţi, ne învăţaţi multe lucruri. La mine tati vine câteodată acasă nervos şi mama zice să stau cuminte în pat ca să nu îl supăr pe tati şi eu stau acolo, dar el tot o ceartă pe mama…” Am înţeles atunci că în sufletul copilului era o mare durere şi era afectat de aceste discuţii aprinse din familie, de altfel o familie frumoasă. I-am promis că voi vorbi cu zâna cea bună şi totul va fi bine. Desigur, am luat legătura cu părinţii, le-am expus problema cât mai delicat cu putinţă şi diplomati, şi abia atunci au realizat ce se întâmpla în sufletul copilului. Din ziua aceea părinţii au evitat să mai aibă discuţii aprinse în faţa acestuia, ba, mai mult, au adus cât mai multe momente de veselie şi joacă. Fapt confirmat chiar de copil, care, venind la grădiniţă într-una din zile mi-a şoptit la ureche cu bucurie: ”Doamna, m-am jucat cu mami şi cu tati! M-a ajutat zâna cea bună”.
L-am sărutat pe obraz şi l-am felicitat.

Carenţa educativă, frecventă atât în mediile defavorizate, cât şi în mediile în care există bunăstare materială, poate lua forma unei întârzieri în ceea ce priveşte dezvoltarea capacităţii de a comunica. Evoluţia riscă în acest caz să treacă spre deficienţă culturală sau spre comportament asocial (dacă nu şi antisocial).

În cercetarea pe care  trebuie s-o  realizeze cadrul didactic, în legătură cu tensiunile din familie şi sursa carenţelor educative, în efortul de cunoaştere a mai multor laturi ale personalităţii copilului, o cale o reprezintă ancheta socială.
Se culeg informații, se fac rapoarte și se stabilesc niște liste de priorități și măsuri de intervenție în favoarea copilului.
Familia este nucleul societății, matrice de viaţă fundamentală pentru existenţa şi formarea personalităţii copilului care-l poate influența atât pozitiv, cât și negativ (condiții de locuit, hrană, igienă, cultură, comportament). Copiii au nevoie de armonie, echilibru, înțelegere între părinți, dragoste și rspect reciproc, modele demne de urmat.
Mediul social normal al copilului îl constituie dragostea sub dublul ei aspect: dragostea părinţilor pentru copil şi dragostea părinţilor între ei.

Prin urmare există familii active, în care membrii acesteia luptă cu greutățile, se stimulează încrederea în sine, perseverența, idealuri de atins și familiile pasive, indiferente, în care se promovează sentimentul de descurajare, eșec, neîncredere. Se cunosc astfel de atitudini ale unor părinți: ”Lasă, nu mai merge la școală ! Căci după ce termini unde te angajezi ? Mai bine mergem la câmp să muncim pământul!” sau ”Unde să mai meargă la școală? Și pe mine cine mă mai ajută la treburi?’’

Caz
Bianca, 5 ani.

Membrii familiei: părinţii şi doi copii.
În urma evaluării iniţiale pentru grupa mare, Bianca a dovedit priceperi şi deprinderi de lucru corecte; şi-a îndeplinit sarcinile cu succes în timpul de lucru acordat.
Este foarte sociabilă, prietenoasă, iubitoare, veselă, comunicativă. Îşi iubeşte colegii, formează repede grupuri şi se integrează uşor în orice activitate. Colegii o apreciază şi  caută să o aducă în mijlocul lor. Dă sfaturi, oferă ajutor colegilor care întâmpină dificultăţi în rezolvarea sarcinilor de lucru din cadrul activităţilor.
Se implică în situaţii în care vreun coleg e mai trist sau mai retras. Îi adresează întrebări pentru a afla de ce este supărat,  îl sfătuieşte şi-l determină să se joace cu ceilalţi.
În cadrul activităţilor, participă activ şi conştient, stăpâneşte noţiuni matematice sau de educarea limbajului şi le aplică de fiecare dată cu succes în rezolvarea cerinţelor.  Limbajul este bogat, exprimarea este clară, corectă, logică.
Observarea comportamentului s-a derulat pe o perioadă îndelungată pentru a putea beneficia de situaţii variate de analiză.
Pentru fetiţă, avantajul este că familia o sprijină foarte mult, se implică în educarea celor doi copii, există o comunicare eficientă între părinţi şi între fraţi, un echilibru şi o armonie permanentă. Familia este una activă, dinamică, se implică în relaţiile cu cei apropiaţi.

Copilul reacţionează fie opunându-se acestei stări de lucruri, fie închizându-se în sine, dar niciodată în mod adecvat (e posibil ca nici să nu aibă cum să reacţioneze în mod adecvat şi eficient, din moment ce adulţii aflaţi în luptă nu găsesc soluţia problemei lor).
De multe ori cel mic, din lipsă de comunicare caută să îşi găsească un refugiu: televizorul, internetul, prietenii sau colegii de şcoală sau în cazurile foarte grave fuga de acasă (ca reacţie de apărare şi protest). Fuga este un semnal de alarmă ce presupune instaurarea unei supravegheri în scopul reorganizării condiţiilor socio-familiale, educative şi psihologice pentru prevenirea recidivelor.
El este confuz, iar activitatea sa şcolară se deteriorează (nu se poate concentra, p[rin’’i nu îl sprijină, se simte abandonat). Ca urmare, cadrele didactice trebuie să caute să cunoască ce se află de fiecare dată în spatele unei manifestări antisociale sau să cunoască bine situaţia copiilor.
Este un fapt cunoscut că în familie copilul suferă influenţa nu numai a membrilor adulţi, ci şi a celorlalţi copii (fraţi, surori, veri etc.)

Rezolvarea acestor probleme cade în sarcina părinţilor care trebuie să ştie să comunice cu copiii, să le explice că fiecare membru al familiei este iubit de ceilalţi, sa nu se mai ajungă la situația ”pe fratele/sora îl/o iubești mai mult!”. Numai o comunicare deschisă va putea elimina situaţiile conflictuale şi frământările din sufletul copiilor.
Să ştii să vorbeşti înseamnă să te porţi cuviincios cu vorbele, care sunt o altă formă a lucrurilor, alt trup al adevărului. O nouă abordare a comunicării înseamnă să dai valoare cuvintelor și vieții.

Există modalităţi ineficiente de comunicare pe care părinţii trebuie să le elimine treptat  pentru a putea realiza o mai eficientă comunicare cu copiii, cum sunt: critica, etichetarea,
ordinele date copilului amenințarea’, solicitarea de a promite ceva.

Comunicarea nonverbală e foarte importantă la această vârstă: o îmbrăţişare, o mângâiere, sunt percepute de copil ca atitudini de respect și, precum şi încurajările scurte care întăresc comportamentul, amplifică efortul de învăţare : „Foarte bine! Bravo! Suuper! Mai incearcă! Hai! Hai!’’

”Limbajul copiilor nu se adresează urechilor, el este destinat ochilor şi inimii şi adesea vizează neliniştea şi suferinţa. Suferinţa lor este uneori atât de debordantă, încât transpare prin corp, prin expresia feţei, în voce şi mai ales în ochi’’.  (Albu, Gabriel, 2008, Comunicare interpersonală, Ed. Institutul European, p.17)

De multe ori, ei constată faptul că nimic din ceea ce au povestit nu a fost auzit, că mama sau tata îi spun că nu au timp să îl asculte sau că sunt ocupaţi, se izolează și se întristează. Este bine să le acordăm din timpul nostru nu doar să-i auzim, ci să simţim ceea ce fiul sau fiica ar vrea să ne spună în acel moment şi nu mai târziu.

Deşi un inconvenient, un lucru pe care părinţii par să îl găsească foarte bun este folosirea exemplelor din propria lor copilărie în comunicarea cu copiii, pentru a întări o idee despre un lucru care trebuie sau nu trebuie făcut, şi anume: ”Când eram copil, tata nu mă lăsa să…”, ”În vremurile mele nu obişnuiam să mă uit la televizor după orele de grădiniţă, o ajutam pe mama la treburi. Ehee, erau vremuri grele. Astăzi vă dăm de toate…”, ceea ce îl determină pe copil să se simtă vinovat pentru trecutul părinţilor sau pentru ceea ce au în prezent. Important este ca în familie să existe reguli şi copilul să le respecte şi mai puţin să i se facă morală pe baza prezentării trecutului părinţilor. Copiii trăiesc în prezentul lor şi le este greu să simtă ceea ce simt părinţii, pentru că ei nu trăiesc experienţa decât prin intermediul acestui gen de relatări şi nu o gustă decât ca pe o poveste.

Fiecare familie are propriul stil de comunicare şi propriul timp: unii mai mult, alţii mai puţin sau foarte puţin. Ora de culcare este pentru copii una deosebită pentru comunicare, atunci când i se poate citi o poveste sau  poate fi îmbrăţişat sau apreciat pentru că s-a spălat pe dinţi înainte de culcare. Este un moment care oferă copilului o stare de echilibru, de pace, premergătoare unui somn liniştit. Foarte puţini părinţi procedează astfel şi acest aspect ţine de o stare interioară, de simţăminte, de ruşinea de a-şi manifesta afecţiunea faţă de propriul copil, de starea de oboseală pe care o acuză din cauza serviciului etc.

”Să vorbim mai puţin şi să învăţăm să ascultăm mai mult.” Da. Nu întâmplător ne lovim de o asemenea replică.
”Comunicarea umană optimă începe cu ascultarea. Orice fiinţă umană are nevoie să fie ascultată la fel de neîndoielnic cum are nevoie să fie hrănită’’, susţine G. Smalley (Când unu plus unu fac NOI, Ed Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p.183)

Voi reda cuvintele marelui scriitor francez Antoine de Saint Exupery, pe care le afirma în opera sa intitulată Citadela: ”Prieten este înainte de toate cel care nu te judecă… este acela care deschide uşa sa pribeagului, cu cârja sa, cu bastonul său lăsat într-un colţ, şi nu-i cere să danseze pentru a-i judeca dansul. Iar dacă pribeagul povesteşte despre primăvara de afară, prietenul este acela care primeşte în el primăvara. Iar prietenul pe care îl întâlnesc este acela care întoarce către mine acelaşi obraz ca şi al meu, luminat de aceeaşi credinţă, căci atunci unitatea este făcută, chiar dacă el e negustor, iar eu oştean, el grădinar, iar eu marinar în larg. Şi pot să rămân tăcut lângă el, adică să nu mă tem pentru grădinile mele lăuntrice, şi munţii mei, şi văile, şi pustiurile mele, căci el nu le va strivi niciodată.” (Antoine de St. Exupery, Citadela, Ed. Rao, 1993, p.129).

Atunci când ascultăm se creează un climat echilibrat, detensionat din punct de vedere emoţional, întrucât favorizează consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor interpersonale. Se ştie că, în general, oamenii au nevoie să fie ascultaţi şi acest lucru aduce numeroase beneficii atât pentru cel care transmite, cât şi pentru interlocutor. Deseori se întâmplă ca, după un moment de ascultare a celuilalt, să conştientizăm faptul că o schimbare importantă s-a petrecut şi în noi.

Copilul mic, atunci când spune că vrea să ne anunţe ceva important, nu este luat în seamă imediat, ci se întâmplă poate să-l ignorăm, să-i acordăm o mai mică atenţie. Dar, în momentul în care acesta insistă, atunci atenţia noastră şi interesul cresc: ”Mami, te iubesc!”. Nu-i aşa că rămânem pur şi simplu uimiţi? Nu-i aşa că în acest moment, ascultându-l pe cel mic, am conștientizat  faptul că  sigur copilul nostru are nevoie de mai multă afecţiune din partea noastră, de mai multă atenţie, de mai mult timp acordat lui?  Ne-a obligat (în mod pozitiv) să ne oprim pentru o vreme din graba noastră, din preocupările noastre şi să ne spunem: ”Da, adevărat. Cum de nu mi-am dat seama de acest lucru până acum?  Sau se întâmplă ca unii părinţi să exclame cu uimire: ”Vai ce copil deştept am! Vai şi ce frumos este! Şi cât de inteligent!” Şi până atunci abia dacă s-au oprit vreodată o clipă pentru a-l vedea sau cunoaşte mai bine. Trist, dar adevărat.

Comunicarea eficientă presupune  să petrecem mai mult timp cu copilul, să citim copilului povestea înainte de culcare, să avem răbdare să explicăm  copilului atunci când acesta adresează întrebări pe o anumită temă, atunci când copilul greşeşte, să îi explicăm natura greşelii etc.
Voi reda mai jos o poveste plină de tâlc a lui Anthony de Mello privind forța cuvântului.

Povestea vulturului
Un bărbat a găsit într-o zi un ou de vultur. L-a luat şi l-a pus în cuibul unei găini din ograda sa. Odată cu puii de găină, a ieşit şi puiul de vultur, iar acesta a crescut împreună cu ei. Toată viaţa lui, vulturul a făcut ceea ce făceau şi găinile de curte, scurmând pământul după viermişori şi insecte, gândindu-se că şi el e găină. Într-o zi, văzând o pasăre pe cer, a început să dea din aripi şi chiar a reuşit să zboare câţiva metri în aer. Când au văzut aceasta, păsările din curte au început să râdă spunându-i că degeaba încearcă să imite zborul păsărilor… oricum nu va reuşi pentru că nu este altceva decât o găină… iar găinile nu zboară. Anii au trecut și vulturul a îmbătrânit. Într-o zi, a văzut o pasăre mare şi impunătoare deasupra lui, pe cer. Ea zbura cu măiestrie în bătaia vântului, dând cu forţă din aripile sale puternice şi aurii. Bătrânul vultur s-a uitat în sus cu teamă dar şi cu respect.
„Cine e această pasăre?” a întrebat. „Acesta e vulturul, regele păsărilor” au răspuns păsările de curte. „El aparţine cerului. Noi aparţinem pământului pentru că suntem găini. Astfel, vulturul a trăit şi a murit ca o găină, pentru că asta i s-a spus că este.”

”Comunicarea este un continent de căutare şi de reflecţie foarte vast: întins şi adânc, pe cât de întinse şi adânci sunt existenţa şi cugetul fiinţei omeneşti. Nu putem termina ce am început. Nimic, în fond, nu se termină, în căutarea noastră. Atunci când este prea mult, iar timpul este prea scurt rămâne să facem cât putem. În multe situaţii promitem şi ne promitem să revenim.” (Albu, Gabriel, 2008, Comunicare interpersonală, Ed. Institutul European, p.271)

Surse bibliografice:
*** (1991) Pedagogia preșcolară manual pentru Licee pedagogice.
*** (1994). Psihologia copilului – manual pentru licee pedagogice.
Albu, Gabriel (2008). Comunicare interpersonală. Ed. Institutul European.
St. Exupery, Antoine de (1993). Citadela. Ed. Rao, 1993.