Metode pentru îmbogățirea vocabularului elevilor

Cercetând manualele şcolare şi comparându-le cu cerinţele programei, am constatat că manualele conţin foarte puţine exerciţii propriu-zise de limbă, fiind alese oarecum la voia întâmplării, şi am ajuns la concluzia că putem aborda cu elevii probleme concrete de vocabular, în funcţie de cele observate în clasă. Dacă ne oprim asupra vocabularului, se constată uşor că un tezaur imens de locuţiuni şi expresii străvechi ale limbii noastre, o bogăţie uluitoare de sinonime, antonime şi cuvinte polisemantice aşteaptă să fie dezgropate şi activate. Ele există în stare latentă în fiecare dintre elevii noştri şi depinde numai de noi să pretindem din ce în ce mai mult, să cultivăm exprimarea exactă, nuanţată a oricărei idei şi să respingem comoditatea unei exprimări telegrafice şi fără expresivitate.
Acest articol are în vedere principalele probleme cuprinse în programele şcolare, fiind destinate, deopotrivă, profesorilor de limba şi literatura română și celor de alte discipline, dar şi elevilor din gimnaziu, pentru care s-a considerat util să se reamintească cunoştinţe legate de vocabular.

Studierea limbii române în şcoală prezintă o importanţă deosebită, deoarece: „este expresia cea mai cuprinzătoare a fiinţei naţionale a poporului român, ea identificându-se, de fapt, cu existenţa milenară a acestui popor, cu modul lui particular de a înţelege existenţa, cu momentele istorice cruciale prin care i-a fost dat să treacă, cu bucuriile şi tristeţile trăite din plin într-un spaţiu geopolitic destul de vitreg” (Constantin Parfene, 1999, p.15).

Predarea limbii române în şcoală, în învăţământul gimnazial, formează la elevi posibilitatea de a stabili criterii ferme de selectare a valorilor, contribuie la dezvoltarea tuturor laturilor conştiinţei lor (capacitate creatoare, spirit de observaţie, imaginaţie, gândire critică etc.) şi la cultivarea disponibilităţii acestora de a colabora cu semenii, de a întreţine relaţii interumane eficiente, pe diverse planuri de activitate.

În orele prevăzute de programă pentru compuneri şi exerciţii de cultivare a limbii literare, accentul cade pe însuşirea limbii române ca instrument de comunicare, pe aplicarea în practică a normelor exprimării orale şi scrise. Se ştie că mesajul transmis prin limbaj reprezintă, pe de o parte, aspectul oficial şi normativ al limbii, iar pe de altă parte, este expresia individului, a particularului.

Studiul categoriilor semantice duce la înmulţirea numărului de cuvinte cunoscute de elevi, la activizarea lor, la precizarea sensului lor, la dezvăluirea sensului lor figurat, la cunoaşterea uriaşei polisemii pe care o au unele cuvinte din fondul principal al limbii noastre. De mare importanţă este cunoaşterea nuanţelor sinonimice, paronimice şi a sensului figurat al cuvintelor. Astfel, se poate înlătura monotonia şi platitudinea din vorbirea elevilor noştri.

”Exprimarea corectă, orală şi scrisă, a fost dintotdeauna şi este unul din dezideratele şcolii româneşti din toate epocile.” (Vistian Goia, 2008, p. 227). Copiii vin la şcoală să se cultive, adică să-şi lărgească orizontul de cunoştinţe, să vorbească şi să scrie din ce în ce mai îngrijit, în spiritul limbii române literare. Ei vor fi astfel pregătiţi să devină nu numai beneficiarii limbii, ci şi creatori de limbă.

Elevii trebuie să încerce să spargă tiparele, să iasă din normele învăţate şi să se exprime într-o manieră personală, cerută de specificul extralingvistic în care se găsesc şi de nuanţa proprie a gândirii şi a simţirii lor. Studiul categoriilor semantice trebuie să dezvăluie necontenit tezaurul expresiv al limbii noastre, bogăţia de cuvinte şi forme lexicale care permit exprimarea ideilor abstracte, a nuanţelor de gândire şi de simţire.

Funcţia socială a limbii impune, prin calităţile pe care trebuie să le aibă, următoarele cerinţe: claritate, precizie, concizie, expresivitate, corectitudine etc. A vorbi înseamnă a fi înţeles, înseamnă nu numai a comunica gânduri, ci şi a produce un efect: a convinge, a impresiona, a determina la acţiune. La sfârşitul perioadei de şcolaritate, vorbirea elevilor trebuie să fie bogată în conţinut, logic închegată, corect construită, să aibă precizie şi concizie, să fie, în acelaşi timp, nuanţată şi expresivă.

Un rol important în cultivarea limbii române revine şcolii. Acesta este motivul care  ne-a îndemnat să realizăm lucrarea de faţă.

Limba română este o disciplină prin studierea căreia se intenţionează atingerea unor obiective şi competenţe specifice, iar finalităţile generale ar fi următoarele:

• Formarea unui sistem de atitudini, valori şi comportamente axate pe consolidarea interesului pentru învăţare şi autoeducare;
• Formarea unui ansamblu de cunoştinţe privind sistemul şi subsistemele limbii, ca elemente de construcţie ale comunicării;
• Valoarea unor deprinderi integratoare de exprimare şi de receptare orală corectă;
• Formarea unor capacităţi intelectuale privind optimizarea operaţiilor gândirii şi dezvoltarea creativităţii specifice;
• Însuşirea unor metode şi tehnici de muncă intelectuală.

Forma dominantă de organizare a procesului didactic de însuşire a limbii este lecţia.
Ea reprezintă o formă cadru importantă în procesul instructiv-educativ, după cum sesizează şi Constantin Parfene: „Lecţia este forma de bază de organizare a învăţării unei teme, într-un cadru adecvat (sală de clasă obişnuită sau sală specială, cabinet de limba română), într-o unitate de timp bine precizată, punând la contribuţie metode, procedee şi mijloace adecvate, pentru atingerea unor obiective speciale şi operaţionale bine formulate (instructive, educative, formative)” .

Metodele de predare-învăţare specifice limbii  române sunt multiple. Pentru a putea dezbate importanţa unor metode în asimilarea unor deprinderi şi abilităţi, trebuie să cunoaştem semnificaţia conceptului: „Privită sub raport funcţional şi structural, metoda este considerată a fi un model sau un ansamblu organizat de procedee sau moduri de realizare practică a operaţiilor care stau la baza acţiunii; o înlănţuire de procedee care conduc în mod programat şi eficace  la realizarea scopurilor sau obiectivelor propuse”.(Ioan Cerghit, 2006, p.20).

Etimologic, termenul „metodă” provine din limba greacă („metha” = „spre”; „odos” = „cale”) şi desemnează o cale eficientă de urmat pentru atingerea anumitor scopuri. Metodele de învăţare activă fac lecţiile interesante, ajută elevii să realizeze judecăţi de
substanţă şi fundamentate, sprijină elevii în înţelegerea conţinuturilor pe care să fie capabili să le aplice în viaţa reală. Printre metodele care activizează predarea-învăţarea sunt şi cele prin care elevii lucrează productiv unii cu alţii, îşi dezvoltă abilităţi de colaborare şi ajutor reciproc. Ele pot avea un impact extraordinar asupra elevilor datorită denumirilor, caracterului ludic şi oferă alternative de învăţare.

În vederea dezvoltării vocabularului la elevi, trebuie să utilizăm, cu precădere unele strategii activ-participative care să le îmbogăţească exprimarea. Acestea nu trebuie rupte de cele tradiţionale, ele marcând un nivel superior în spirala modernizării strategiilor didactice.

Brainstormingul – se poate face pe o temă care să aibă legătură cu tema textului studiat sau cu elementele – cheie ale acestuia. Pornind de la răspunsurile primite se poate alcătui un ciorchine de idei care să grupeze sintetic răspunsurile elevilor.
Exemple:  La ce vă gândiţi când auziţi / citiţi cuvântul ”paronime”, ”omonime” etc.?

Cvintetul – o metodă creativă, prin care în cinci versuri se sintetizează un conţinut de idei. Se poate adăuga un desen. Primul vers este un cuvânt – cheie referitor la discuţie, fiind, de obicei, substantiv. Al doilea vers este alcătuit din două cuvinte care descriu substantivul în discuţie, fiind adjective. Al treilea vers este alcătuit din trei cuvinte care exprimă o acţiune, fiind, de regulă, verbe la modul gerunziu. Al patrulea vers conţine patru cuvinte şi exprimă sentimentele faţă de subiect. Al cincilea vers este un cuvânt prin care se sintetizează cele prezentate.

Metoda ‘‘Gândiţi / Lucraţi în perechi / Comunicaţi”:  elevii formează perechi, apoi fiecare membru din echipe răspunde individual la anumite întrebări ce suscită mai multe răspunsuri posibile; perechea ajunge la un răspuns comun care să includă ideile amândorura. Se vor rezuma conţinuturile discuţiilor purtate şi concluziile la care au ajuns partenerii, de comun acord.

Metoda cubului: strategie se predare utilizată pentru studierea unei teme din perspective diferite. Se realizează un cub ale cărui feţe sunt acoperite cu hârtie de culori diferite. Pe fiecare faţă a cubului se va scriu una dintre următoarele instrucţiuni: descrie, compară, asociază, aplică, argumentează pro sau contra. Elevii redactează răspunsurile cerute de faţa de sus a cubului. Se poate continua cu celelalte feţe.

Diagrama Venn: se cere elevilor să facă o reprezentare grafică a două obiecte/noţiuni în ceea ce au asemănător şi diferit. Ei vor vizualiza partea comună şi vor evidenţia în spaţii diferite elementele diferite. De exemplu: Prin ce se aseamănă şi se deosebesc omonimele şi cuvintele polisematice?

R.A.I. urmăreşte realizarea feedback-ului printr-un joc de aruncare a unei mingi uşoare. Elevul care aruncă mingea trebuie să formuleze o întrebare din lecţia predată elevului care o prinde. Cel care prinde mingea răspunde la întrebare, apoi o aruncă mai departe altui coleg, punând o nouă întrebare. Elevul care nu ştie răspunsul iese din joc, la fel ca şi cel care este descoperit că nu cunoaşte răspunsul la propria întrebare.

Această investigație privind aplicarea metodelor didactice pentru îmbogățirea vocabularului este rezultatul preocupării mele de a îmbunătăţi modul de predare, respectiv de învăţare a noţiunilor de vocabular în gimnaziu.
Problemele instructiv-educative legate de lecţiile de vocabular sunt multiple şi importante, de aceea profesorul trebuie:

• să arate elevilor bogăţia, varietatea şi sensul formelor existente în limba română;
• să evidenţieze importanţa elementelor lexicale utilizate într-un mesaj ascultat/citit;
• să-i deprindă cu aplicarea acestora în propria lor exprimare;
• să-i facă să înţeleagă că folosirea corectă a categoriilor semantice constituie o condiţie absolut necesară exprimării orale şi scrise;
• să demonstreze că studiul vocabularului contribuie la o mai bună înţelegere a operelor literare prin analiza particularităţilor lexicale ale unui anumit text.

Stimularea interesului şi a dragostei pentru studiul limbii române, a dorinţei de a o stăpâni cât mai bine este principala problemă educativă care stă în faţa profesorului de limba română.

Programele şcolare îi oferă profesorului posibilitatea de a utiliza diverse strategii didactice în cadrul orelor de limba română. Majoritatea cadrelor didactice au tendinţa de a folosi preponderant fie metode tradiţionale, fie metode active-participative. Această modalitate de abordare didactică a lecţiilor are consecinţe negative asupra stimulării gândirii autonomene, reflexive şi critice a elevilor noştri.

Cercetarea noastră a pornit de la afirmaţiile formulate de Ioan Cerghit în lucrarea „Metode de învăţământ”, potrivit cărora este bine  să avem în atenţie „acele metode care favorizează mai mult întâlnirea elevului cu materia de studiat, apropierea lui de cunoştinţele de asimilat, care stimulează activismul şi constructivismul intelectual al acestuia”. De asemenea, autorul susţine că este important „să facem loc unor metode pe care profesorul le resimte mai profund sau celor cu care acesta este mai puţin  familiarizat, dar sunt de perspectivă”.

Bibliografie:
1. CERGHIT, Ioan, Metode de învăţământ, Editura Polirom, Bucureşti, 2006.
2. GOIA, Vistian,  Didactica limbii şi literaturii române pentru gimnaziu şi liceu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2008.
3. PAMFIL, Alina,  Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Editura Paralela 45, Piteşti, 2003.
4. PARFENE, Constantin, Metodica studierii limbii şi literaturii române în şcoală, Editura Polirom, Iaşi, 1999.