Observaţia și comunicarea – mijloace de cunoaştere a personalităţii copilului

Observaţia este una din metodele prin care putem descoperi personalitatea unui copil. Pe baza observaţiei putem desprinde trăsăturile de temperament, deprinderile şi obişnuinţele de comportare, modul cum au fost educaţi în familie. Pentru a putea influenţa în mod activ dezvoltarea copiilor, trebuie să-i cunoaştem bine chiar şi pe cei care la prima vedere trec oarecum neobservaţi. Esenţială pentru dezvoltarea psihică a copilului este şi comunicarea cu adultul, susținând toate relaţiile care se stabilesc între el şi adult.

De la naştere şi până la maturitate, omul străbate un drum lung de dezvoltare. Dintr-o fiinţă neajutorată, cum este copilul la naştere, el se transformă treptat într-un membru activ al societăţii, capabil să participe în mod creator la viaţa socială. Unul dintre instrumentele de suport pentru această dezvoltare îl constituie şi comunicarea cu adultul. Activitatea copilului cu obiectele şi comunicarea cu adultul sunt încă de timpuriu factorii care determină dezvoltarea sa psihică.

Vom prezenta câteva  dintre metodele de cercetare psihologică în vederea cunoaşterii personalităţii, care stau la îndemâna cadrelor didactice din grădiniţă şi şcoala primară, făcând precizarea că eficienţa şi calitatea metodelor de psihodiagnostic sunt în funcţie de priceperea şi valoarea personalităţii celui care le utilizează, precum şi de faptul că este absolut necesară corelarea, confruntarea şi certificarea datelor oferite de o anumită metodă cu cele obţinute prin alte metode.

Observaţia

În vederea cunoaşterii copilului, metoda observaţiei furnizează cele mai bogate date pentru caracterizarea acestora. Ce observăm la copii? În primul rând, faptele de conduită, manifestările lor. Pe baza analizei acestor fapte şi manifestări putem desprinde trăsăturile de temperament, deprinderile şi obişnuinţele de comportare, modul cum au fost educaţi în familie. Pentru a putea influenţa în mod activ dezvoltarea copiilor, trebuie să-i cunoaştem bine chiar şi pe cei care la prima vedere trec oarecum neobservaţi

Joc: Şoarecele şi pisica
– se joacă de obicei pe teren sau în sală;
– număr nelimitat de jucători;
Scopul: dezvoltarea atenţiei, spiritului de orientare, cinstei.
Descrierea jocului: Jucătorii formează un cerc cu faţa spre interior şi se apucă de mâini. Cercul are 1-2 porţi, adică acolo jucătorii lasă o trecere nefiind prinşi de mâini, în cerc se află un jucător care este „şoarecele”, iar în afară altul care este „pisica”. Pisica încearcă să prindă şoarecele. Jucătorii din cerc uşurează fuga şoarecelui, permiţându-i intrarea sa, ieşirea din cerc prin ridicarea braţelor. Pisica este însă împiedicată să treacă în acest inel, ea putând folosi numai cele două porţi existente.
Reguli: dacă pisica a prins şoarecele, o altă pereche începe jocul.
Indicaţii metodice: jocul se recomandă pentru copiii până la 10 ani.
Dacă după un timp de 1-2 minute, pisica nu reuşeşte să prindă şoarecele, conducătorul jocului schimbă rolurile celor care se urmăresc sau poate numi altă pereche.

În cadrul acestui joc, unii copii sar, ţipă când văd că pisica se apropie de şoarece, în timp ce alţii stau şi cel mult urmăresc cu privirea desfăşurarea acţiunii. Pe fondul clasei se desprind mai uşor particularităţile individuale: unii copii se exteriorizează, de pildă, prin mişcări şi cuvinte, nu se pot stăpâni, în timp ce alţii prezintă un tablou exterior calm, reţinut, sărac în manifestări.  Despre primii se poate spune, chiar de la prima vedere, că reprezintă trăsături ale temperamentului coleric sau sanguinic, în timp ce la ceilalţi pot fi relevate unele trăsături ale temperamentului flegmatic sau melancolic.

Analiza rezultatelor activităţii

Să luăm ca exemplu: elevul Vlad M.
S-a afirmat ca un copil ce posedă un volum de cunoştinţe mai bogat şi mai variat decât toţi ceilalţi copii din clasă. Participă cu mult interes la activităţi, asimilează uşor tot ceea ce i se explică, redă cu uşurinţă faptele observate, dovedind că stăpâneşte un vocabular bogat. Pe baza a două- trei întrebări, în care se schiţează conţinutul unei teme, Vlad abordează fară greutate povestirea, expunând subiectul în propoziţii corecte, într-un limbaj închegat. Adeseori, părăsind jocul, se aşază lângă învăţătoare şi cere o carte sau o revistă, pe care le răsfoieşte; apoi povesteşte cele citite şi  văzute, dovedind spirit de observaţie şi uşurinţă în expunere.

Analiza rezultatelor activităţii sale dezvăluie un alt tablou. Deşi lucrează cu deosebită atenţie, silindu-se să asigure aspectul curat şi îngrijit al lucrărilor, Vlad este greoi în desen şi cu totul lipsit de îndemânare în confecţionarea de jucării. Astfel, în desen şi modelaj, el nu respectă deloc proporţiile reale ale obiectelor şi nu reuşeşte să se corecteze decât foarte greu. De exemplu, desenând un om, îi face corpul minuscul, umerii exagerat de mari, iar picioarele le alungeşte cât este foaia de desen.

Se poate vedea din acest exemplu cum anumite laturi negative ale individualităţii copilului, care ar putea trece neobservate, se dezvăluie în mod evident din analiza rezultatelor activităţii sale. În cazul de mai sus este vorba despre o dezvoltare unilaterală a copilului: el dovedeşte de pe acum o preferinţă pentru  ocupaţii  “intelectuale”, dar este cu totul neîndemânatic în activităţi manuale. Alţi copii, dimpotrivă, îşi dezvăluie posibilităţile lor tocmai în aceste activităţi cu caracter practic. Unii copii se remarcă prin coloritul desenului, prin precizia şi justa proporţionare a obiectelor desenate, alţii, prin îndemânarea manuală, prin imaginaţia bogată, etc.
De aceea, analiza rezultatelor activităţii copiilor este o metodă ce completeză foarte bine observaţia.

Bibliografie
1. Călin, M., Filosofia educaţiei, Editura Aramis, Bucureţti, 2001.
2. Mureşan, P., Învăţarea socială, Editura Albatros, Bucureşti, 1980.
3. Negreţ-Dobridor, I., Didactica nova, Editura Aramis, Bucureşti, 2005.