Punctuaţia în limba română

Interpretarea aspectului grafic al variantei scrise a limbii se înscrie într-o tendință relativ nouă, manifestată atât în cercetările de la nivel internațional, cât și în cele de la noi. Noi cercetări „revitalizează” planul scrierii, nu pentru a anula importanța planului vorbirii, ci mai ales pentru a le confrunta, în încercarea de a ameliora înțelegerea și utilizarea ambelor.
Propun în cele ce urmeză o trecere de la scriere, în general, către un aspect particular, punctuația. Scrierea, formă de manifestare a limbii, presupune transformarea gândirii în fraze realizate prin semne, într-o ordine specifică, dată de necesitatea de a transmite un sens. Necesitatea de a evita ambiguitatea duce mai întâi la izolarea cuvintelor, la notarea unor semne de punctuație, la delimitarea de paragrafe.

Accentul asupra punctuației este datorat contradicțiilor  și funcțiilor multiple, care au determinat viziunea conform căreia aceasta s-ar afla în centrul sistemului grafic. În plus, din punct de vedere lingvistic, obiectivul meu este de a demonstra faptul că, dincolo de un ansamblu de mărci tipografice, punctuația este un element al limbii purtător al unei valori enunțiative, un element al unei strategii enunțiative din cadrul enunțării scrise.

Observațiile mele  merg  și în direcția negării universalității semnelor, afirmată în repetate rânduri. Ceea ce putem afirma, împreună cu Nina Catach, este că nu semnele de punctuație sunt universale, ci că liniile generale ale punctuației sunt universale.

Problema punctuaţiei este strâns legată de statutul scrisului, de recunoaşterea sau negarea caracterului său secundar sau autonom în raport cu oralul, de această faimoasă legătură cu oralul, uneori negată, alteori afirmată fie de teoreticieni, fie de practicieni. Baza o constituie opoziţia dintre susţinătorii fonocentrismului, care cred în funcţia intonativă a punctuaţiei,  şi cei ai autonomismului, pentru care semnele de  punctuaţie constituie un instrument al enunţării scrise.

Afirmarea autonomiei scrisului este cea care a condus însă la schimbarea viziunii asupra punctuaţiei, care nu mai este considerată simplu instrument auxiliar al  oralizării.
Prin urmare, problema definirii punctuației este strâns legată de viziunea asupra scrisului și implicit de conceperea rolului ei.

Astfel, de cele mai multe ori, punctuația este definită ca sistemul de semne grafice care contribuie la organizarea unui text scris şi care aduce indicaţii prozodice, marchează raporturi sintactice sau vehiculează informaţii semantice. Aspectul ce privește organizarea textului presupune faptul că semnele de punctuaţie servesc structurării acestuia la mai multe niveluri: al cuvintelor, al frazei şi al aşezării în pagină a textului.

Având la bază concepția că oralul este singura formă de existenței a limbii, că scrisul este doar o reprezentare a oralului (sau  înregistrare, sau  atestare), a fost frecvent formulată ideea că funcția esențială a semnelor de punctuație este una suprasegmentală, de reprezentare grafică a aspectelor prozodice. Evoluția ulterioară a permis evidențierea, atât pentru limba română, cât și pentru limba franceză, a altor funcții ale punctuației: organizator sintactic / textual și componentă a sensului.

De reținut ni s-au părut viziunile asupra funcțiilor punctuației identificate în lucrările cercetătoarei  Nina Catach, care stabilește şi trei funcţii ale semnelor de punctuaţie: funcţia  sintactică (de organizare), funcţia suprasegmentală (care vizează corespondenţa cu varianta orală), funcţia  semantică (substitut sau supliment semantic).
Abordarea lui Anis, una dintre cele mai originale abordări ale punctuației, presupune identificarea a două categorii, semne cu funcție sintagmatică  și semne cu funcție polifonică

Aspectul grafic în textul literar, lăsând deoparte dimensiunea grafemelor alfabetice, se realizează în cea mai mare parte prin punctuație, în măsura în care se acceptă o viziune largă asupra acesteia (procedee tipografice, aspecte ale prezentării textului sau de așezare în pagină).

Realizările punctuației într-un text depind  și au depins întotdeauna, de mai mulți factori: epocă, tipuri de texte, modalitățile de transmitere a textelor, alegeri individuale.

În literatură, manifestările punctuației sunt reprezentate de fapt de două direcții: punctuație  gramaticală vs. punctuație stilistică, punctuație logică vs. punctuație subiectivă, manifestări de o parte ale normei, față de care orice abatere este o greșeală și trebuie corectată, pe de altă parte, manifestări ale artei, ale individualității creatoare, în care orice abatere devine stil.

În producerea și receptarea textului, important este că semnele de punctuație nu însoțesc textul, ci sunt interioare acestuia. Textul nu există, nu poate fi conceput în absența acestora; semnele nu constituie elemente ce se adaugă textului, ci elemente care constituie textul, în dimensiunea lui sintactică și semantică.

Valoarea semnelor, raportul între valoarea lor  și terminologia folosită, inventarul semnelor, dar și regulile de utilizare au evoluat continuu.

Semnele de punctuație nu pot fi înțelese în totalitate fără a fi puse în  relație cu receptarea textului,  lectura.

Printre efectele intervenției punctuației în textul literar, se pot  identifica, pe baza fragmentelor analizate, polifonia, fragmentarea, modalizarea, toate cu posibilități multiple de realizare (de exemplu: polifonia, realizată prin ghilimele, linii de pauză, paranteze). Un interes deosebit îl prezintă modalizarea  autonimică, pornind de la viziunea lui Jacqueline Authier-Revuz. Atât în categoria grafemelor punctuaționale, cât și în cea a punctuației integrate se pot identifica elemente care contribuie la realizarea acestui efect.

Concluzia în urma acestor analize este că punctuaţia, ca dimensiune  a aspectului grafic, este de fapt o dimensiune a cărei  delimitare este de fapt una pur metodologică. Existenţa ei în textul literar este rezultatul intenției de comunicare a celui care scrie și este cea producătoare de efecte decelabile la nivelul receptării.

Bibliografie:
Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Mic dicționar de terminologie lingvistică, Ed. Albatros, București, 1980
Nina Catach, La ponctuation (Histoire et système), Presses Universitaires de France, coll. « Que saisje ? », Paris, p. 6.
Nina Catach, 1998, « La ponctuation et les systèmes d’écriture: dedans ou dehors? », Jean-Marc
Defays, Laurence Rosier, Françoise Tilkin (éds.),  A qui appartient la ponctuation ?, Duculot, Paris, Bruxelles, pp. 31-43,  p. 41.