Contribuţii ale parteneriatului școală-familie-comunitate la formarea personalităţii elevilor

Într-o lume straniu de mişcătoare, se înmulţesc motivele de nelinişte individuală, motive amplificate de teama de nou, iar pentru copil, alături de părinţi, cadrul didactic trebuie să constituie sprijinul de care are nevoie, factorul principal de formare treptată a viitorului adult.
În momentele de răscruce ale vieţii dorim să dialogăm cu acele personalităţi care ne-au fost modele în conturarea şi atingerea idealului profesional şi de viaţă, a căror operă şi activitate ne-au servit drept criterii de reflecţie şi referinţă.

Omul de la catedră – model pentru elevii săi

Având în vedere faptul că elevul, viitorul adult, trebuie educat şi format în aşa fel încât să se poată adapta la schimbările rapide şi la noutatea permanentă a vieţii în care va fi chemat să trăiască, să gândească, să simtă şi să muncească este nevoie de o deplină armonie între toţi factorii care participă direct sau indirect la actul educaţional: familie, grădiniţa, scoală, societate. Deplina armonie se construieşte prin afecţiune, bunăvoinţă, răbdare şi concesii reciproce.

Lumea de azi fiind într-o permanentă schimbare, fiecare dintre noi simţim, din când în când, nevoia de sprijin, iar copilul, mai mult decât oricine altcineva, deoarece devenirea umană nu este un fenomen izolat, ci se produce plenar la nivelul individului.

Educatorul poate constitui un model pentru fiinţele ce-l privesc cu ochi mari, întrebători, numai dacă:

1. are încredere în valorile propriei profesiuni;
2. manifestă o atitudine pozitivă faţă de valorile spirituale şi morale şi pretinde şi elevilor acelaşi lucru;
3. se remarcă printr-o pregătire de nivel superior, printr-un larg orizont de cultură generală;
4. între vorbele şi faptele sale există consecvenţă, putând să ofere celor din jur un exemplu de conduită ireproşabilă, atât în şcoală, cât şi în oricare altă împrejurare;
5. angajează elevii în acţiuni sociale, care să contribuie la formarea lor civică şi la pregătirea lor pentru roluri sociale, participând activ alături de ei;
6. acţiunile organizate sunt dominate de originalitate, creativitate, pasiune pentru adevăr şi spirit de cooperare.

Rolul învăţătorului în formarea şi dezvoltarea personalităţii elevului

Într-o societate în care comunicarea a devenit unul din principiile fundamentale ale progresului, avem tendinţa de a ne izola din ce în ce mai mult, nu numai prin acţiunile pe care le întreprindem, ci şi prin limbaj. Aceasta, nu pentru că nu am avea ce să spunem, ci pentru că, cel mai adesea, nu ştim cum să spunem. Trebuie, deci să învăţăm democraţia comunicării, atât noi, cât şi elevii noştri.

Ni se întâmplă destul de des, ca învăţători, să constatăm că, uneori, elevii de orice vârstă, nu pot sau nu ştiu cum să-şi exprime şi să-şi apere punctul de vedere, sau, mai grav, nu sunt capabili să accepte un alt punct de vedere, decât al lor.

Toate acestea se întâmplă atunci când orizontul de cunoaştere al copilului ajuns într-o nouă etapă de dezvoltare, nu mai este satisfăcut de etapa „de ce?”

Rolul învăţătorului este dificil şi responsabil şi orice eroare atitudinală şi afectivă în relaţiile cu elevii, poate avea urmări incalculabile în planul psihologic al fiinţei umane supuse procesului educativ. Cadrul didactic este, în acelaşi timp, şi dascăl şi părinte şi actor, în orice moment al zilei, cât este în relaţie cu elevii.

El trebuie să cunoască structura psihologică a grupului, dar şi pe cea individuală, pentru a putea acţiona benefic pe linia formării şi dezvoltării trăsăturilor pozitive de caracter.
Învăţătorul, prin misiunea pe care o are, aprinde o flacăra în mintea şi inima elevilor, se dăruie fiecărei generaţii şi fiecărui elev, contribuind la construcţia personalităţii lor.

Factorii educaţionali ce pot contribui la formarea şi dezvoltarea personalităţii copiilor

Considerând copilul ca pe un adult în devenire, cunoaşterea fenomenelor evoluţiei fizice şi psihice va permite intervenţia activă în stimularea, formarea şi modelarea personalităţii sale. Personalitatea cuprinde toate trăsăturile fizice şi psihice relativ stabile ale omului, trăsături care determină în mod constant comportamentul lui.

Principalele componente psihice ale personalităţii sunt: temperamentul, caracterul, aptitudinile şi talentul, componenta direcţională sau orientarea personalităţii în raport cu trebuinţele, interesele, idealurile sale. Personalitatea este rezultatul unei evoluţii lungi, care are loc în primul rând în condiţiile interacţiunii cu mediul social. Trebuie urmărită, paralel cu influenţarea celorlalte laturi ale personalităţii copilului cu deosebire, educarea trăsăturilor temperamentale şi de caracter.

Trăsăturile de caracter exprimă relaţii cu adâncă semnificaţie ca atitudine faţă de oameni, faţă de societate (colectivismul, sinceritatea, respectul), atitudinea faţă de muncă (hărnicie, punctualitate, spirit creator) şi atitudinea faţă de sine însuşi (modestia, exigenţa, demnitatea personală).

Spre deosebire de trăsăturile temperamentale care se bazează pe calităţi înnăscute ale sistemului nervos, trăsăturile de caracter sunt dobândite în cursul vieţii fiecăruia în interacţiunea acestuia cu mediul social; de aceea este necesară cooperarea tuturor factorilor educaţionali care pot contribui la formarea şi dezvoltarea personalităţii copiilor.
În esenţa învăţământul este un sistem de comunicare, educator-elev, care antrenează trăiri şi conduite afective, mobilizează capacităţi, aptitudini şi manifestări temperamentale care nu pot fi circumscrise în sfera unor raporturi uniforme, perfect programabile.

Contribuţii la formarea şi dezvoltarea personalităţii copiilor

Analizând faptele din jurul nostru, constatăm, cu surprindere, că suferim de neputinţa de a colabora, de a coopera. Numeroase valori ale civilizaţiei au fost create de personalităţi ce au lucrat în echipă şi au fost posibile realizările acestora pentru că membrii echipelor au manifestat încredere unii în alţii. Colaborarea şi cooperarea vizează dezvoltarea competenţelor de:

• explorare şi investigare;
• de a-şi asuma responsabilităţi şi de a fi cooperanţi;
• disponibilitate pentru munca în echipă;
• argumentarea propriilor opinii;
• acceptarea opiniilor altora.

Problema fundamentală pe care şcoală trebuie să o rezolve în domeniul educaţiei este formarea conştiinţei morale şi a caracterului, deoarece respectarea în orice acţiune a valorilor morale implică tăria de caracter ce defineşte „omul de cuvânt”, „omul de omenie”, „omul care nu joaca teatru”, formulări prin care poporul aduce elogii omului de caracter. Frumuseţea si tăria caracterului, puncte marcante ale personalităţii umane, se manifestă în acţiune.

Goethe sublinia în „Maxime şi reflecţii”: Cum poţi să te cunoşti pe tine însuţi? Niciodată prin contemplare, ci prin acţiune. Încearcă să-ţi faci datoria şi vei afla îndată câte parale faci.

Pedagogia, ştiinţa care studiază educația din toate punctele de vedere, are câteodată aspectul unei maşini de precizie, care ne inspiră admiraţie. Citind-o, totul pare simplu şi frumos, dar realitatea mi-a demonstrat că, pentru a fi frumos totul, este nevoie de multă muncă, dăruire, de o minte iscoditoare, care să caute mereu noi metode şi procedee de a ajunge la inima şi sufletul copilului, pentru a-l putea modela. Acest lucru a căutat a ne îndruma şi vechea pedagogie şi cea modernă, fiecare având propuse căi proprii.

În concluzie, activitatea educativă se desfăşoară cu succes dacă este cunoscut materialul uman şi acest lucru nu este posibil dacă nu sunt exploatate toate sursele: familia, societatea, relaţia învăţător – elev.

Bibliografie:
1. Binet, Alfred – Idei moderne despre copii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
2. Oprea, Olga – Tehnologia instruirii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979
3. Rădulescu, Mihaela – Pedagogia Freinet, Ed. Polirom, 1999