CONSILIEREA PĂRINŢILOR.

Beàta Orsolya FazekasȘcoala Gimnazială, Viișoara (Bihor)13 aug. 2025

Personalitatea copiilor fragedă poate fi modelată discret, cu mult tact şi mai ales cu argumentele cele mai raţionale de care dispunem. Orice amestec brutal în sufletul copilului, îi creează resentimente şi-1 îndepărtează de părinţi sau de educator. Noi, cadrele didactice, nu putem rămâne indiferenţi la dramele copiilor cu părinţi excentrici sau conservatori, părinţi „de duminică”, părinţi „de concediu” sau dimpotrivă, părinţi care trudesc, se luptă cu greutăţile vieţii să-şi educe copiii, părinţi educaţi sau părinţi care încearcă să se autoeduce.
O preocupare permanentă în întâlnirile cu părinţii a fost identificarea dificultăţilor pe care le întâmpină aceştia în comunicarea cu proprii lor copii, precum şi mijloace de optimizare a comunicării dintre aceştia. Părinţii au fost chestionaţi asupra modului cum comunică cu copilul cu scopul de a identifica factorii care distorsionează comunicarea. Chestionarul cuprinde 11 itemi după cum urmează:
1. Staţi de vorbă zilnic cu copilul dumneavoastră?
2. Cât timp afectaţi discuţiilor?
3. Despre ce discutaţi?
4. Care probleme credeţi că vă reduc din timpul pe care aţi vrea să-1 petreceţi cu copilul dumneavoastră?
5. De ce credeţi că uneori copilul refuză să comunice cu d-voastră?(dacă e cazul)
6. Ce faceţi atunci când copilul greşeşte?
7. Consideraţi că sunteţi un exemplu pentru copilul d-voastră?
8. Cum încercaţi să vă apropiaţi de copilul d-voastră?
9. Ce simţiţi când comunicarea cu copilul d-voastră este foarte bună?
10. Dar când nu este bună ce credeţi că nu aţi făcut?
11. Aţi apelat la cineva din familie sau din afara ei pentru a rezolva o problemă de comportare? Dacă da, la cine?
Chestionarul prezentat a constituit o provocare şi un prilej de reflecţie pentru părinţi, dar şi un punct de pornire pentru activităţile următoare. Prezentând rezultatele chestionarului în faţa părinţilor fără a face nominalizări, am realizat o optimizare a relaţiilor de comunicare între părinţi şi copii prin formularea unor concluzii ce au avut menirea de a îndruma preocupările părinţilor în această direcţie.
Părinţii trebuie să fie buni ascultători şi să găsească timpul necesar pentru a comunica cu copilul. Când copilul doreşte să comunice ceva, părintele trebuie să întrerupă orice activitate, acordându-i atenţia cuvenită, renunţând la atitudinea dominatoare. O slabă comunicare poate crea probleme emoţionale, copilul pierzându-şi încrederea în adulţi şi retrăgându-se într-o lume a sa.
Dacă părintele foloseşte forţa pentru obţinerea comportamentului dorit, comunicarea va avea grav de suferit, abuzul fiind o metodă devastatoare pentru copil. Aplicarea frecventă a unor pedepse neadecvate va duce la întreruperea comunicării.
Observând efectele negative ale lipsei de comunicare dar şi satisfacţiile pe care le au părinţii care reuşesc o bună comunicare cu proprii copii, s-a concluzionat că pentru a avea un copil „bun” trebuie să depui o muncă susţinută şi nicidecum să-ţi neglijezi copilul în favoarea altor preocupări.
Cunoaşterea copilului este o necesitate, părintele are obligaţia să cunoască temperamentul copilului pentru că educaţia trebuie individualizată în funcţie de temperamentul şi reactivitatea lui.
Este important ca părintele să ştie că mediul de viaţă şi educaţia sunt factori esenţiali în dezvoltarea copilului, în orice familie, copiii au nevoie de multă iubire, grijă şi atenţie. Ei se simt iubiţi şi în siguranţă când sunt ascultaţi fără să fie certaţi. Dacă „li se tot face morală” şi nu vor fi ascultaţi, ei vor începe să-şi ascundă sentimentele, nevoia de comunicare fiind strâns legată de nevoia de dragoste. Autoritatea părintească nu se realizează prin forţă şi brutalitate. Ea este rezultatul firesc al unor relaţii echilibrate, morale şi umane. O autoritate firească duce la relaţii de destindere şi ataşament, o falsă autoritate duce la o relaţie tensionată, la conflicte permanente. Autoritatea părintească trebuie să fie suplă, fermă şi să se adapteze vârstei. Ea presupune un climat de afecţiune şi dreptate, stăpânire de sine , înţelegere şi spirit de colaborare între copil şi părinte.
Formarea personalităţii copilului implică şi rezolvarea unor situaţii conflictuale şi frustrante. Pentru copil este îngrozitor să audă vocile furioase ale părinţilor, când unul e contra celuilalt. Este important să-i vadă pe părinţi că îşi soluţionează diferenţele de opinie în mod ponderat. Stările conflictuale în lanţ dintre copil şi părinţi sau dintre părinţi, îl fac pe copil să-i fie teamă, să mintă, să părăsească domiciliul, să vagabondeze, să fure.
În ceea ce priveşte familia se diferenţiază trei grupe de greşeli educative ale părinţilor: grija excesivă, severitate excesivă şi indiferenţa.
În familiile cu părinţi hiperprotectori copiii sunt neliniştiţi, fricoşi, dependenţi, greu adaptabili, în cazul în care avem de-a face cu părinţi inconsecvenţi, oscilanţi, care trec de la asprime exagerată, la exces de protecţie, îngăduinţă şi răsfăţ, copiii au dificultăţi în comportare, tulburări de echilibru emoţional şi afectiv.Unii părinţi ţin neapărat să-şi vadă realizate prin copii propriile lor aspiraţii, dorind chiar să le impună o anumită profesie. Din această cauză şcolarul intră în conflict cu posibilităţile lui de efort, fiind supus unei supraîncărcări ce poate avea repercursiuni de natură psihică. La fel de grav este şi dezinteresul faţă de educaţia copilului. În cazul în care tatăl este prea exigent iar mama prea indulgentă nu se poate realiza educaţia, în subconştientul copilului născându-se opoziţia tată-mamă. Atunci când ambii părinţi sunt exagerat de severi climatul educativ va fi aspru, copilul va avea stări de neîncredere în forţele proprii, va fi impulsiv, gata de apărare sau dimpotrivă se va lăsa pedepsit pentru orice.
Părintele este pentru copil şi un bun educator, el trebuie să-i stimuleze efortul, spontaneitatea, fantezia, iniţiativa, independenţa, încrederea în sine. Pentru aceasta părinţii ar trebui:
- să-şi cunoască bine copilul, observându-1 şi antrenându-1 de mic în activităţi, ţinând cont însă de posibilităţile lui psiho-fizice;
- să asigure copilului în casă un spaţiu al lui, un loc în care să se poată odihni, juca, în care să poată experimenta, citi şi visa sub supravegherea părinţilor;
- să-i permită să se antreneze în activităţile extraşcolare pentru a-şi satisface trebuinţele de activitate şi de cunoaştere;
- să-1 sprijine în menţinerea unui echilibru între efortul depus pentru pregătirea şcolară şi timpul afectat pentru activităţile de tip„pasiune";
- să-i ofere modele ale unor tineri, adulţi cunoscuţi care s-au afirmat prin învăţătură şi comportare demnă;
- să continue munca educativă sprijinind concret copilul în depăşirea dificultăţilor.
Metoda cea mai adecvată pentru educaţia copilului este dialogul care poate avea loc în orice împrejurare, la plimbare, la joacă, la spectacol, la muncă, etc.
Copilului îi place să i se acorde multă atenţie, astfel el putându-se afirma. Părinţii trebuie conştientizaţi că singura investiţie de valoare, niciodată falimentară pe care familia o poate face pentru copil este investiţia pentru mintea şi sufletul acestuia.
Bibliografie:
Key,E.(1988)-“Secolul copilului”,EDP Bucuresti;
Schiopu,U.,Verza,E.-“Psihologia varstelor”, “Ciclurile vietii”,EDP,Bucuresti,1995;

Mulțumim pentru articol! Plin de sensibilitate și interesant!

Maria Mirabela Neagu acum 408 zile

Alte articole ale autorului

Poveștile în viața viitorilor cititori14 iul.15 comentarii
Eficienţă şi calitate a organizării jocului în educaţia timpurie.14 iul.10 comentarii
INFLUENȚA STRESULUI ASUPRA PĂRINȚILOR ȘI COPIILOR.14 iul.10 comentarii

Toate articolele autorului

Ministerul Educaţiei

Beàta Orsolya Fazekas

CONSILIEREA PĂRINŢILOR.

Comentarii

Claudia-Emilia Frînculeasă

Irina Văculea

Roxana Nacu

Marius Daniel Popa

Camelia Lefter

Maria Mirabela Neagu

Alte articole ale autorului

Termeni şi condiţii de utilizare a serviciilor platformei iTeach