Relaţia sintactică de dependenţă sau de subordonare la nivelul propoziției și al frazei

abordări teoretice

Mariana-Camelia HuciogScoala Gimnaziala, Scobinti (Iași)18 aug. 2025

Relaţia de dependenţă reprezintă relaţia fundamentală în funcţie de care se organizează informaţia care se comunică.
Se caracterizează prin existenţa unui termen obligatoriu exprimat şi neomisibil (denumit regent, a cărui absenţă determină dezorganizarea enunţului) şi a unui termen dependent, care, de regulă, poate fi omis. Absenţa termenului dependent anulează relaţia de dependenţă, dar nu dezorganizează enunţul potrivit ca unitate sintactică (compară : Văd o floare frumoasă. / Văd o floare. ; Vine la Bucureşti./ Vine.) în cazul anumitor verbe, complinirile sunt obligatorii : Locuieşte la Bucureşti./ *Locuieşte. ; Ei angajează colaboratori./ *Ei angajează.
Termenul regent dintr-o relaţie de dependenţă reprezintă termenul principal, care impune de regulă termenului subordonat anumite particularităţi de construcţie. În funcţie de statul morfologic al termenului regent, aceste particularităţi de construcţie   (restricţii gramaticale) diferă ; astfel, verbul, adjectivul şi adverbul impun termenului subordonat apariţia unei anumite forme cauzale ( O striga., Îi comunica., obiect util oamenilor ; asemenea copilului) ; substantivul impune termenului subordonat adjectiv anumite forme de gen, număr şi caz (unei fete frumoase) etc.
Tipuri ale relaţiei de dependenţă
Relaţia de dependenţă se realizează ca relaţie de dependenţă bilaterală şi de dependenţă unilaterală. Dependenţă unilaterală se manifesta în structuri binare şi ternare.
Relaţia de dependenţă bilaterală sau de independenţă reprezintă o formă specială de dependenţă între doi termeni care se presupun reciproc. Acest tip de relaţie se stabileşte între subiectul şi predicatul unei propoziţii şi formează nucleul unui enunţ structurat. Fiecare dintre termeni impune celuilalt anumite restricţii referitoare la categoriile gramaticale, în sensul că predicatul impuse subiectului nominativ, iar subiectul impune predicatului numărul şi
persoana : Studentul citeşte.,/ Tu pleci./ Ei vin. etc.
Enunţul minim presupune de obicei un subiect şi un predicat. Relaţia de dependenţă unilaterală asociază doi termeni : unul care nu poate fi omis (regentul) şi unul care poate fi omis fără să se dezorganizeze comunicarea (adjunctul).
Relaţia de dependenţă presupune prototipic un regent unic (casa mare ; Vine repede.) Relaţia de dependenţă se poate manifesta şi în structuri cu doi regenţi în cazul numelui predicativ (Casa este mare.), de pildă.
Tot trei termeni sunt implicaţi în structurile cu complement secundar, a cărui realizare presupune concurenţa unui complement direct (Îl învăţa poezia / să scrie.). Acest tip de relaţie este prezent şi în unele structuri ternare rezultate prin reorganizare sintactică .
La nivelul frazei, dependenţa unilaterală se stabileşte între un cuvânt din propoziţia dependentă (atributivă : Cartea care este interesantă se vinde repede., completivă directă : El a promis că o să vină., completivă prepoziţională : Sunt convins că aşa e bine.).
O relaţie de dependenţă complexă este presupusă de poziţia sintactică de atribut circumstanţial. În enunţurile Băiatul, speriat, a luat-o la goană. şi Băiatul, care era speriat, a luat-o la goană., adjectivul speriat şi propoziţia relativă care era speriat sunt subordonate sintactico-semantic substantivului băiatul, dar semantic depind şi de predicat.
Modalităţi de realizare a relaţiei de dependenţă
Relaţia de dependenţă se realizează în mod parţial diferit la nivelul propoziţiei şi la nivelul frazei.   La nivelul propoziţiei, relaţia de dependenţă se exprimă prin acord, recţiune, elementele de joncţiune (prepoziţii) şi topica.
Manifestarea prin acord a relaţiei de dependenţă constă în repetarea, prin mijloace morfologice, a unei anumite informaţii gramaticale de la regent spre termenul dependent (casa albă ; Casa voastră este albă.). În acordul dintre subiect şi predicat, subiectul impune predicatului caracteristicile sale morfologice de număr şi persoană (Eu citesc./ Voi citiţi.).
Forma de plural a verbului cu poziţie sintactică de predicat este utilizată şi în situaţia unui ubiect exprimat prin mai multe substantive sau substitute de substantive, adică în situaţia unui subiect multiplu : Studentul şi profesorul discută., Studentul, studenta şi prietenul lor ies
din facultate., El, ea şi prietenul lor ies din facultate. Acordul în persoana dintre subiect şi predicat apare când subiectul este pronume personal, verbul reluând informaţia inclusă în forma pronominală : Eu plec., Tu ai venit., El/ ea scrie., Noi lucrăm., Voi lucraţi., Ei / ele scriu.
Celelalte tipuri de relaţii de dependenţă se manifestă şi ele prin acord. Astfel, relaţia de dependenţă unilaterală cu doi termeni se manifestă prin acord în cazul dependentei unui adjectiv faţă de un substantiv. Informaţia reiterată se referă la categoriile de număr, caz şi gen ale substantivului, care sunt impuse adjectivului : copac înalt / copaci înalţi ; acoperişul casei înalte ; Fata este frumoasă. ; Fata merge bucuroasă. Acordul se manifesta şi în cazul atributului circumstanţial : Băiatul, speriat, a luat-o la goană., Băieţii, speriaţi, au luat-o la goană.
Recţiunea este o alta modalitate de exprimare a relaţiei de dependenţă, în care termenul regent impune termenului dependent anumite restricţii gramaticale : cazuale şi de selectare a prepoziţiei.
Dintre relaţiile de dependenţă, relaţia de independenţă implică şi recţiunea (nu numai acordul), verbul regent impunând nominalului cu care se combină cazul nominativ : Elevul / El învaţă. ; aflând el vestea s-a bucurat. Cazul impus diverşilor adjuncţi depinde de regimul verbului : El scrie o scrisoare. [ acuzativ], Copilul promite părinţilor.[dativ], Copilul promite ceva părinţilor.
Relaţia de dependenţă se manifestă în cazul anumitor verbe prin selectarea obligatorie a unei prepoziţii : a se ţine de ( Băiatul se ţine de şotii.), a conta pe ( Conta pe prietena ei.), a depinde de ( Soluţia depinde de datele problemei.). Tot prin restricţii de caz şi de prepoziţie se manifestă relaţia de subordonare faţă de un adjectiv sau un verb. Adjectivele şi adverbele impun cazul dativ (Copilul drag sufletului ei era copilul cel mic. Construcţia echivalentă formelor celorlalte era aceasta., El se comportă asemenea unui copil .). Unele adjective care impun dativul tolerează, în variaţie liberă, şi o construcţie prepoziţională : om dator cuiva / om dator faţă de cineva ; zid exterior casei / zid exterior faţă de casă ; obiect util oamenilor / obiect util pentru oameni. Dintre adverbele cu regim de dativ, doar unele admit ambele construcţii : El se purta aidoma tatălui său., El se purta aidoma cu tatăl său. ; El vorbea corespunzător gradului său de educaţie., El vorbea corespunzător cu gradul său de educaţie.
O altă clasă lexico-gramaticală caracterizată prin regim este cea a interjecţiilor : bravo şi vai impun nominalului cazul dativ (Bravo vouă !, Vai nouă !) ; iată, na , uite, cazul acuzativ (Iată-ne !, Na-ţi creionul., Uite-ţi banii pe masă.) ; halal admite un adjunct prepoziţional (Vai de noi !).
În grupul nominal, relaţia de dependenţă se manifestă prin genitiv (bucuria copiilor, malul mării) sau prin construcţie prepoziţională (casa de piatră, dependenţă de părinţi).
Regenţii grupurilor prepoziţionale sunt diferiţi din punct de vedere morfologic ; orice parte de vorbire, cu excepţia conjuncţiilor, poate avea statut de regent al unui grup prepoziţional.
Prepoziţiile impun de asemenea restricţii de caz pe care îl precedă (acuzativ : intrarea în casă, genitiv : liniştea dinaintea furtunii ; dativ : a reuşit datorită perseverenţei).Prepoziţia exprimă relaţia de dependenţă şi în afara restricţiilor de regim (Merge cu trenul ).Raportul de dependenţă se manifestă prin elemente joncţionale (conjuncţii, pronume şi adverbe relative) la nivelul frazei. Conjuncţia asociază regentului un adjunct propoziţional. Selectarea conjuncţiei depinde de regimul verbului (El crede că a greşit. S-a grăbit, sperând să ajungă la timp.) şi de organizarea sintactică (A auzit totul ,deşi ei au vorbit încet. ; Explică destul de clar, încât să poată fi înţeles.).
Elementele de relaţie proprii nivelului frazei sunt pronumele şi adverbele relative. Ele au statut de conectori şi se clasifică în relativizatori şi relatări, criteriile de diferenţiere fiind de natura semantică şi pragmatică : Am văzut casa pe care ai moştenit-o. (pe care - relativizator), Am văzut ce ai moştenit. (ce - relativizator), Şi-a recunoscut greşeala, ceea ce m-a impresionat.(ceea ce - relator), O auzeam cum cântă la pian. (cum – relator). În timp ce relativizatorii determină „încastrarea ” propoziţiilor relative în structura sintactica a propoziţiilor regente relatorii realizează legarea unor propoziţii relative periferice de propoziţiile regente. Propoziţiile relative integrate sintactic prin relativizatori, indiferent dacă au antecedent ( Studentul care învaţă conştiincios trece examenele.) sau nu (Îmi place să văd.), constituie determinativi ai unui centru din propoziţia regentă. Propoziţiile relative legate de propoziţiile regente prin relatori ( relative periferice) sunt determinativi facultativi.
Juxtapunerea se manifestă în exprimarea relaţiei de dependenţă mai ales la nivelul frazei. Absenţa conectorilor este suplinită prin marcarea, prin intonaţie şi prin pauză, a subordonării : Vrei să treci examenul, învaţă ! (condiţională), Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea.(concesivă).