STIMULAREA CREATIVITĂŢII ELEVILOR PRIN LECTURĂ

cercetare educaţională

Ecaterina PastramăSCOALA GIMNAZIALA NR. 1 MIZIL (Prahova)9 aug. 2018

Didactica limbii şi literaturii române, asemenea celorlalte discipline din domeniul ştiinţelor educaţiei, se află într-un continuu proces de dezvoltare şi de adaptare la cerinţele societăţii cunoaşterii, de aici şi nevoia de a prezenta schimbările survenite, de a oferi cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar noi surse de informare şi de formare, de a împărtăşi experienţa didactică. Cuvintele lui Constantin Noica – „Într-o şcoală niciodată nu se ştie cine dă şi cine primeşte” – confirmă noile orientări ale didacticii.
Curriculumul de limba şi literatura română pentru învăţământul gimnazial se bazează pe modelul comunicativ-funcţional, model ce presupune studiul integrat al limbii, al comunicării şi al textului literar, fiind adecvat nu doar specificului acestui obiect de studiu, ci şi modalităţilor propriu-zise de structurare a competenţei de comunicare a elevilor, aşa cum prevede Programa şcolară de limba şi literatura română.
Încă din clasele primare, elevii învaţă să utilizeze cartea, textul, cuvântul şi se deprind cu diverse tipuri de lectură: „lectura de informare (cea care îi ajută pe elevi să găsească informaţii specifice unor domenii de cunoaştere diverse sau privitoare la realitatea cotidiană), lectura de plăcere (cea pe care o savurează în timpul liber), lectura instituţionalizată (cea realizată de critici sau istorici literari sau cea propusă de şcoală)”.
În gimnaziu, contactul cu textul literar, respectiv nonliterar, presupune citirea unor texte literare şi nonliterare diverse; identificarea informaţiilor esenţiale şi de detaliu dintr-un mesaj scris; recunoaşterea modalităţilor specifice de organizare a textului epic, a procedeelor de expresivitate în textul liric; folosirea unor tehnici de lucru cu textul; analiza şi interpretarea textelor epice, lirice şi dramatice; identificarea valorilor etice şi culturale într-un text dat.
Orice act de învăţare presupune angajarea efortului personal al celui care învaţă, prin urmare, învăţarea tehnicilor muncii cu cartea se realizează prin punerea elevilor în situaţia de a opera în mod independent cu elemente ale lecturii, văzută ca metodă.
Metodele şi procedeele folosite în orele de limba şi literatura română pot satisface curiozitatea elevilor, dezvoltă capacitatea lor de a gândi critic, îi implică activ în fiecare moment al lecţiei, încurajându-i să investigheze temeinic şi să participe la dezbateri autentice, să accepte puncte de vedere diferite, renunţând la mentalitatea unicului răspuns corect. Conceperea, organizarea şi desfăşurarea activităţilor didactice contribuie la înregistrarea unor progrese reale ale elevilor, care se obişnuiesc să formuleze deschis propriile idei despre textul citit sau analizat, îşi dezvoltă autonomia de gândire, învaţă să emită judecăţi de valoare, să-şi susţină punctul de vedere cu argumente logice, însă ţinând seama, chiar acceptând şi părerile altora.
Valorificarea metodelor contribuie şi la schimbarea atitudinii cadrului didactic faţă de elevi – profesorul şi elevii devin, nu la nivel teoretic, ci practic-aplicativ, parteneri în procesul de învăţare, elevul nu mai reproduce mecanic cuvintele profesorului, ci poate împărtăşi opiniile sale referitoare la un text dat, la faptele unui personaj, la mesajul transmis de textul citit. Prin folosirea diversificata a metodelor, profesorul de limba şi literatura română contribuie la dezvoltarea armonioasă a personalităţii elevului, la implicarea activă a acestuia în procesul didactic, dezvoltă încrederea reciprocă şi încurajează împărtăşirea ideilor, elevii se obişnuiesc cu activităţile în perechi sau în grupuri de trei – cinci elevi, descoperă beneficiile muncii în echipă.
Lectura predictivă trezeşte interesul elevilor pentru lectura textelor epice, determinându-i să participe activ la decodarea textului. Profesorul poate folosi această metodă pentru abordarea unor texte la prima vedere, fiind recomandata alegerea textelor literare care oferă mai multe chei de lectură, texte care se pretează la interpretări multiple.
Se poate constata faptul că lectura îi oferă celui care o parcurge, pe lângă satisfacţiile pe care le aduce orice fapt de lectură, prilejuri unice de reflecţie şi de trăiri spirituale. Ea îndeamnă la introspecţie, contribuind substanţial la formarea si modelarea personalităţii si comportamentului cititorului. La vârsta şcolară, lectura are un rol hotărâtor în îmbogăţirea limbajului prin formarea si dezvoltarea unui vocabular adecvat. Marea varietate a creaţiilor artistice aparţinând unor genuri şi specii literare diferite, evidenţiază receptivitatea copiilor faţă de frumos, dorinţa lor de cunoaştere. Valoarea lor instructiv-educativă este deosebită, ele aducând o preţioasă contribuţie la dezvoltarea proceselor de cunoaştere, a proceselor afective, la formarea trăsăturilor de voinţă şi caracter, la formarea personalităţii copiilor. Prin lecturile care exprimă conflicte între cele două forţe: ale binelui şi răului, micii cititori îşi formează reprezentări şi noţiuni despre dreptate, cinste, curaj, vitejie, hotărâre, perseverenţă, hărnicie. Lectura legendelor îmbogăţeşte fondul cognitiv si afectiv al copilului. Analiza atentă a structurii legendelor şi a personajelor supradimensionate îi ajută pe elevi să descifreze mesajul estetic, simplitatea si expresivitatea limbii si stilului, le dezvoltă capacităţi intelectuale şi verbale , trăsături de vointa şi caracter.
Asadar, lectura contribuie la: raportarea emoţional-afectivă la mesajul textelor lecturate;
cultivarea gustului estetic şi a preferinţelor literare; exprimarea atitudinii personale faţă de textele literare citite; stimularea interesului durabil pentru lectură.
                        Mircea Eliade afirma: „Cetim ca să trecem examene, ca să omorâm timpul sau cetim din profesiune . Lectura ar putea fi un mijloc de alimentare spirituală continuă, nu numai un instrument de informaţie sau de contemplaţie”
                        Menirea lecturii suplimentare este de a deschide noi orizonturi imaginaţiei şi să fascineze copilul cu emoţii şi trăiri intense, e vremea să se simtă cireşar, muşchetar, mohican ... Profesorul are menirea dificilă de a alege şi recomanda cele mai atractive cărţi. Desigur, trebuie să comunice elevilor şi frontal, tuturor aceeaşi listă, dar şi individual, să recomande în funcţie de temperamentul şi preferinţele fiecăruia cu ce anume să înceapă. Altfel, există riscul de a-i pierde printre titlurile cerute. Este timpul ca elevii să cunoască personajele lui Jules Verne, să pătrundă în fascinanta lume a aventurilor. Lecturând aceste cărţi, vor dobândi cunoştinţe ştiinţifice, istorice, geografice. Cunoştinţele ştiinţifice sunt legate organic de povestire. Jules Verne ţine cititorilor săi adevărate lectii de geografie şi istorie, de fizică şi chimie. Din explicaţiile sale atrăgătoare şi din interesul pentru soarta calătorilor, cititorii îşi însuşesc tainele aeronauticii şi ale navigaţiei. Tot acum e bine să intre în scenă şi muşchetarii lui Dumas şi astfel cultura generală a copiilor primeşte şi elemente de istorie a Franţei.
                       Din cărţile cu aventuri, cititorii află cum se pot recunoaşte pe gheaţă sau pe nisip urmele lăsate de oameni şi animale, cum trebuie pândit vânatul, cum se salvează un om de la înec, cum se îngrijeşte un rănit sau un bolnav, cum se întinde un cort sau cum se sapă o colibă în zapadă. Sunt lucruri care îi pasionează pe copii la această vârstă şi care măresc încrederea lor în facultăţile deosebite ale inteligenţei şi îndemânarii omeneşti.
                        Asemenea acţiuni îndrăzneţe nu pot fi întreprinse decât cu oameni cu însuşiri deosebite, cu caractere tari, gata oricând de orice sacrificiu pentru atingerea scopului urmărit. Aceşti oameni inspiră încredere şi simpatie. Cu ei te simţi bine şi în sigurană, în jurul lor radiază optimismul şi speranţa.
                       Orice operă literară valoroasă contribuie la cunoaşterea mai adâncă a vieţii. Dar această îmbogăţire nu e dată numai de cunoştinţele noi care parvin individului, ci şi de felul în care scriitorul reuşeşte să le prezinte, să îl emoţioneze pe cititor. Opera literară acţionează în primul rând asupra inimii cititorului. Acesta, gândind asupra cărţii sub înrâurirea puternicelor emoţii trăite, ajunge la concluzii privind propria lui viaţă, propriile acţiuni. De la emoţie la gândire, de la gândire la acţiuni voluntare, iată procesul sufletesc pe care îl determină opera literară. Impresiile emotive puternice rămân adânc întipărite în memorie. Ele generează pentru multă vreme gânduri şi fapte care contribuie la formarea caracterului cititorului.
                        În timpul lecturii se întinde între cititor şi autor o punte; ei se întâlnesc în atmosfera şi conflictul naraţiunii. Cititorul traieşte sentimentele autorului; iubeşte, se teme, urăşte cu el. Se regăseşte în personajele din carte, descoperă gânduri şi pasiuni pe care le-a avut. Mai mult decât oricare din tehnicile audio-vizualului prin care sunt vehiculate valorile culturii, lectura cărţii oferă celui care o parcurge, pe lângă satisfacţiile ce le aduce orice fapt inedit, prilejuri unice de reflecţie, de meditaţie. Ea îndeamnă la introspecţie, angajează valori formative care îşi pun amprenta pe întregul comportament al cititorului. Tocmai de aceea se apreciază că lectura (carţi , reviste, ziare, diverse publicaţii), ar trebui să fie una dintre cele mai răspândite şi intense activităţi ale omului modern. Oamenii care au o lectură bogată se deosebesc de ceilalţi: experienţa de viaţă este mai temeinică, gama sentimentelor pe care le trăiesc este mai variată, posibilitatea de a înţelege bucuriile şi suferinţele altora este mai mare.
                        Implicat în actul lecturii, cu întreaga sa cultură, cu predispoziţiile psihologice de moment, elevul (cititorul) racordează opera în direcţia propriei sale personalităţi. El poate reconstrui un mesaj cu totul diferit de cel al operei, un altul în care amestecă o parte a gândirii autorului desprinsă din carte şi alta din gândirea sa.
                       Ţinând cont de acest specific al cititorului, în general, şi al elevului, în special, profesorul va insista în intervenţiile sale asupra formării unui lector care să gândească şi să-şi imagineze ceea ce l-ar conduce de la categoria naturală a învăţării la interpretare.
                        Referindu-se la problema comunicării literare, J. P. Sartre afirma, pe bună dreptate, că apariţia scrisului o implică şi pe cea a lecturii. Aceasta reprezintă efortul conjugat al autorului şi cititorului care va da naştere acelui obiect concret şi imaginar care este creaţia spiritului. Lectura este cea care învolburează, îmbogăţeşte, recreează opera literară. Or, această axiomă trebuie să devină principiul călăuzitor al activităţii profesorului, dar şi al elevului.