ASPECTE PRIVIND CONSERVAREA MONUMENTELOR ISTORICE DIN ROMÂNIA (1945-1989)

ASPECTE PRIVIND CONSERVAREA MONUMENTELOR ISTORICE DIN ROMÂNIA (1945-1989)

                                                                                                       NEGRU Pavel-Rafael

• Muzeul contemporan îndeplineşte trei funcţii principale: evidenţă şi cercetare, punerea în valoare şi ocrotirea patrimoniului cultural naţional, funcţii deopotrivă de importante, independente şi complementare. Deşi sunt toate la fel de importante, punerea în valoare a acaparat, în general, atenţia managerilor de muzeu, preocupările pentru celelalte funcţii fiind lipsite de consistenţă şi de continuitate.
Pe de altă parte, deşi punerea în valoare a patrimoniului însumează o foarte largă paletă de activităţi, preocuparea dominantă a rămas organizarea de expoziţii. Pretutindeni în lume, activitatea expoziţională cunoaşte o deosebită dezvoltare, un număr tot mai mare de expoziţii, cu un număr şi mai mare de obiecte, sunt organizate şi itinerate anual. Fireşte, muzeul românesc nu putea rămâne în afara acestui curent sau ,,boom” expoziţional.
Din păcate, implicarea – în expoziţii – a unui număr sporit de bunuri, şi încă a celor mai valoroase, le afectează starea de conservare. Pentru că, în general, condiţia de obiect expus îl face cu mult mai vulnerabil decât condiţia de obiect depozitat. În depozit există ceva mai multă stabilitate microclimatică, obiectul este la adăpost de lumină, se bucură de o permanentă stare de repaos şi este ceva mai puţin expus prafului .
• Etalarea bunurilor într-un context expoziţional nu este o activitate oarecare. Ea nu se face uşor şi nici, mai ales, oricum. Numeroase restricţii şi interdicţii însoţesc această operaţie. Există o diferenţă semnificativă, o diferenţă de efecte în ceea ce priveşte rata deteriorării în cazurile în care se aplică atent măsurile preventive şi absenţa oricărei măsuri în acest sens.
Condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească un spaţiu expoziţional ar fi, pe scurt, următoarele: salubritate, stabilitate microclimatică, fiabilitatea instalaţiilor, rezistenţa plafoanelor şi absenţa poluării alcaline.
Salubritatea. Înainte de toate, un spaţiu trebuie să fie curat şi sănătos, aceasta însemnând absenţa oricărui fel de dăunători biologici: micro şi macromicete, insecte, rozătoare.
Curăţenia este, de asemenea, una din condiţiile fundamentale ale unui spaţiu muzeal, murdăria fiind incompatibilă cu condiţiile păstrării bunurilor culturale. Un spaţiu salubru este, de asemenea, un spaţiu în care nu apar probleme create de infiltraţiile de apă şi de umiditate ascensională.
Stabilitatea microclimatică. Stabilitatea microclimatică presupune absenţa oscilaţiilor mari de temperatură şi umiditate. Efectuarea unor determinări cu ajutorul aparatelor, privind valorile U.R. (umiditatea relativă, care exprimă gradul de saturare al aerului cu vapori de apă) şi temperaturii, la stadiul organizării expoziţiei, nu este relevantă decât pentru perioada scurtă în care acestea se fac. Dar, dacă mai adăugăm şi analiza altor condiţii, precum orientarea sălilor în raport cu punctele cardinale (nord sau sud) şi rezistenţa lor termică (clădirea are sau nu ferestre, ce suprafaţă ocupă, cât de groase sunt zidurile, etc.), putem avea o imagine satisfăcătoare a acestor probleme.
Dacă rezultatul analizei nu este satisfăcător, trebuie ca organizatorii expoziţiei să efectueze intervenţiile care se cer pentru ca microclimatul să fie acceptabil de stabil. Acestea constau, în majoritatea cazurilor, în măsuri care urmăresc îmbunătăţirea izolării termice, care trebuie făcută, mai ales dacă sălile sunt aşezate în partea sudică a unui imobil. În acestea acţionează vara, concomitent şi sinergic, patru factori: instabilitatea microclimatică, temperaturi ridicate, mult prea mari pentru a fi acceptate, mai ales că sunt asociate şi cu valori, de obicei crescute, ale U.R. şi, în sfârşit, lumina naturală foarte intensă.
Izolarea termică ar reduce, în mod semnificativ, acţiunea extrem de dăunătoare a acestor factori întruniţi. Pentru îmbunătăţirea izolării termice nu sunt necesare eforturi financiare prea mari, mai ales, dacă ne gândim, că odată efectuată, rămâne o realizare cu caracter permanent. Pe lângă aceste măsuri trebuie acţionat şi asupra sistemelor de încălzire din timpul iernii; aceasta trebuie să funcţioneze continuu, fără întreruperi, la nivel scăzut, fireşte, pentru că întreruperile sunt cele care crează instabilitatea.
Fiabilitatea instalaţiilor. Muzeul modern dispune de patru tipuri de instalaţii: instalaţia de energie electrică, de încălzire, de apă curentă şi de evacuarea apelor uzate (canalizare). Avarierea sau disfuncţia oricăreia din aceste instalaţii poate fi sursa unor mari inconveniente sau probleme grave. Instalaţia electrică poate provoca incendii, care nu pot fi decât dezastruoase în condiţiile unui muzeu. În consecinţă, înainte de a organiza o expoziţie – fie de bază sau temporară – trebuie să ne asigurăm că toate instalaţiile funcţionează bine şi nu ne pot crea probleme. Aceasta se poate realiza doar într-un singur mod: verificarea temeinică a instalaţiilor şi a modului de funcţionare, de către unităţi profilate, specializate. Când spunem verificare nu trebuie înţeles doar simpla întoarcere de comutator sau de robinet, ci examinarea temeinică a stării fiecăreia din ele, a circuitelor în totalitatea lor, atât cele aparente cât şi neaparente, a conexiunilor, a modului de traversare a conductorilor prin zone cu materiale combustibile, a stadiului de îmbătrânire a materialelor folosite la izolarea conductorilor, a modului de funcţionare şi, mai ales, de folosire.
Atenţie deosebită trebuie dată instalaţiei electrice. Cele mai multe muzee folosesc clădiri vechi, imobile care au avut, iniţial, o altă funcţie – palate administrative, şcoli, etc. De aici rezultă două mari inconveniente: circuite electrice vechi cu conductori cu izolaţii îmbătrânite şi o necorelare fundamentală a consumului cu puterea instalată.
Muzeul consumă mai multă energie electrică decât orice şcoală sau palat administrativ. Dacă la atribuirea clădirii instalaţia electrică nu a fost redimensionată, ea se va transforma într-un potenţial factor de risc. De aceea, la organizarea unei expoziţii proiectul care se elaborează trebuie să stabilească şi necesarul de energie electrică pe încăperi şi circuite. Trebuie să se verifice starea circuitelor şi să se efectueze un calcul riguros al consumului general, pentru a vedea dacă acesta corespunde cu puterea instalată. În cazul în care puterea instalată nu este în măsură să asigure necesarul prezumat, atunci instalaţiile trebuie redimensionate. Cantitatea de energie electrică care circulă pe un anumit conductor este strict condiţionată de diametrul acestuia. Dacă se solicită mai multă energie va trebui înlocuit conductorul cu unul cu un diametru mai mare. De asemenea, trebuie efectuate intervenţiile necesare pentru ca la închiderea expoziţiei să se poată scoate de sub tensiune întreaga instalaţie electrică. De altfel, aceasta este şi problema spaţiilor care ţin de partea logistică. Totul trebuie scos de sub tensiune, cu excepţia circuitului special de veghe.
Rezistenţa plafoanelor. Muzeele din ţara noastră funcţionează, în cea mai mare parte a cazurilor, în clădiri care au fost create pentru alte funcţionalităţi decât cele muzeale. De aici pot rezulta unele probleme privind gradul de încărcare a plafoanelor de la nivelele superioare. Gradul de încărcare al unui spaţiu muzeal este cu mult mai mare decât al unui imobil administrativ, şi aceasta din mai multe puncte de vedere.
Mai întâi, la greutatea obiectelor trebuie adăugată masa modulilor de prezentare: postamenţi şi vitrine. Muzeele noastre se bucură încă de moştenirea ,,decorativă”, care a construit vitrine mari şi masive. Acestea sunt, înainte de toate, excesiv de înalte. Dacă sunt înalte, atunci cristalele trebuie să fie şi ele înalte. Dacă cristalele sunt înalte, atunci trebuie să fie şi mari. Şi odată cu creşterea suprafeţei trebuie să crească, în mod corelat, şi grosimea lor. Dacă creşte grosimea se măreşte masa cristalelor şi, odată cu aceasta, şi masa scheletului metalic. S-a ajuns, astfel, la situaţia ridicolă că, pentru a putea umbla la o vitrină, sunt necesari patru bărbaţi, şi aceasta ori de câte ori trebuie introdus sau scos un obiect, se îndreaptă o etichetă, se şterge praful, etc. Pe deasupra, acestea sunt şi neetanşe, prin ele putând circula în voie aerul, şi odată cu el şi praful.
Alţi factori vin să încarce gradul de solicitare al plafoanelor. În general, la preluarea şi adaptarea imobilelor la noua funcţionalitate, structura interioarelor a fost remodelată, dispărând ziduri pentru a realiza săli mai spaţioase. Dar deschideri mai mari induc, implicit, şi sporuri de sarcină utilă pe elementele portante. Dacă adăugăm la acestea şi solicitările, dinamice, ale grupurilor de vizitatori care, uneori, pot însuma 40-50 de persoane, vom avea o imagine mai apropiată a gradului de solicitare a rezistenţei plafoanelor. Aceasta face necesară efectuarea calculelor de încărcare pe fiecare încăpere, încă din faza de proiectare.
Calcularea rezistenţei plafoanelor unei clădiri este o problemă de specialitate. În acest sens este necesar să ne adresăm unui specialist, care, odată pentru totdeauna, va calcula rezistenţa fiecărei încăperi prin studierea releveelor de structură. Apoi, trebuie să estimăm sarcina însumată (obiecte, moduli, grupuri, etc.) şi s-o comparăm cu rezultatul calculului de rezistenţă şi să ne conformăm, bineînţeles.
Absenţa poluării alcaline. Emisiunea de particule alcaline pe care zidurile unor construcţii noi sau renovate, restaurate, reparate, văruite, etc., le emit după încheierea lucrărilor respective într-un flux care descreşte, lent, în timp. Specialistul japonez Kenzo Toishi a atras primul atenţia asupra acestui proces, a implicaţiilor negative care decurg pentru obiecte şi a formulat şi remediul lui: spaţiul să rămână neocupat timp de şase luni de la încheierea lucrărilor de renovare pentru ca particulele respective să fie eliminate de curenţii de aer. Ar fi bine dacă o parte a acestei perioade ar fi în anotimpul cald, când emisiunea este mai intensă şi, deci, descărcarea sălii de particulele alcaline se poate face mai rapid şi mai complet. Când organizarea expoziţiilor de bază şi, într-un anumit fel, chiar şi unele expoziţii temporare, sunt precedate de astfel de intervenţii este bine să se planifice exact etapele şi calendarul expoziţiei, luându-se în considerare şi intervalul necesar curăţirii spaţiilor de emisiunile de natură alcalină.
• Aerisirea sălilor de muzeu. Muzeele care nu dispun de instalaţii de aer condiţionat trebuie să asigure ventilarea naturală a sălilor. În spaţiile muzeale obişnuite, această operaţie nu se efectuează corect. Dimineaţa la sosire, bunăoară, se deschid larg câteva ferestre, de multe ori cele situate în imediata apropiere a unor obiecte de natură organică valoroase. Dacă afară sunt temperaturi negative este uşor de imaginat ce şocuri termice vor suferi tablourile expuse brusc la o diferenţă de peste 20° C.
Iată câteva repere în acest sens:
- Aerisirea trebuie făcută treptat. Este mai indicat să se întredeschidă o fereastră, un timp mai îndelungat, decât s-o deschidem larg pentru un timp mai scurt.
- Când se face aerisirea trebuie să se ţină seama şi de factorii de poluare. Într-o zonă cu poluanţi de natură oxidantă sau acidă, cu mult praf şi circulaţie intensă, ferestrele să fie deschise cât mai de dimineaţă. În astfel de cazuri ar fi şi mai bine dacă aerisirea s-ar face în cursul nopţii, prin întredeschiderea uşoară a câtorva ferestre. Modul în care se asigură ventilarea naturală trebuie să rezulte dintr-o analiză a tuturor factorilor de care acest proces depinde: structura încăperilor, mărimea deschiderilor de comunicaţie între săli, dacă circuitul de vizitare este întrerupt de uşi, etc.
- Pentru muzeele la care sistemul de prezentare este continuu, cu ferestrele acoperite de panouri şi vitrine, aerisirea este mai dificilă. În acest caz, trebuie asigurat accesul la ferestre, cel puţin la cele desemnate să participe la aerisire şi care trebuie menţinute deschise potrivit unui program care să asigure o ventilare naturală moderată. Ventilarea mecanică poate fi o soluţie care trebuie avută în vedere în cazul în care ventilarea naturală nu dă rezultate satisfăcătoare .
• Conservarea preventivă a descoperirilor arheologice. Conservarea preventivă a descoperirilor arheologice prezintă o mare importanţă, dată fiind valoarea acestora. Atunci când ne raportăm la această problemă trebuie să avem prezente în minte următoarele aspecte: valoarea lor documentară deosebită, gradul avansat de degradare pe care-l prezintă descoperirile în momentul decopertării, necesitatea conservării preventive a oricărei descoperiri, determinată de starea de bun fragilizat.
Momentul decopertării este considerat ca un moment critic. Geneza acestui moment critic este determinată de un ansamblu de cauze şi factori de ordin obiectiv, cum sunt:
a) starea precară a obiectului în momentul decopertării;
b) virulenţa factorilor noului mediu ambiant (temperatura şi radiaţiile incidente, etc.);
c) modul şi durata activităţilor cu obiectul în perioada imediat următoare descoperirii, cum sunt: întocmirea documentaţiei, fotografierea, prelevarea, mânuirea şi depozitarea obiectului.
În acest caz absenţa unor măsuri corespunzătoare împotriva factorilor menţionaţi, prelungirea unor operaţii care menţin obiectul în condiţiile în care acţiunea factorilor de mediu accelerează procesul de degradare, explică de ce putem vorbi de un moment critic şi de ce este important, fundamental, să efectuăm intervenţiile din momentul descoperirii într-o succesiune rapidă. Dacă analizăm, însă, mai atent toate etapele care urmează după decopertare, până în momentul în care obiectul intră pe masa de lucru a restauratorului, putem vorbi de faze: faza decopertării, faza prelevării obiectelor, faza depozitării pe şantier, faza restaurării şi faza expunerii/depozitării. Perioada critică începe odată cu decopertarea şi se sfârşeşte doar atunci când materialul arheologic descoperit a ajuns în laboratorul de restaurare. În fiecare moment al acestui interval orice neatenţie, neglijenţă, lacună de cunoaştere, poate fi fatală pentru obiectul descoperit. Din păcate, în ţara noastră, această perioadă este foarte lungă, săptămâni sau luni, ceea ce pentru obiectele arheologice este foarte mult.
Pentru că, din păcate, acestor probleme li s-a acordat foarte puţină atenţie, fapt pentru care referinţele din literatura de specialitate sunt departe de a acoperi şi soluţiona complexa problemă a ocrotirii descoperirilor arheologice în etapa de şantier (cu excepţia problemelor puse de restaurare). Din fericire, însă, preocupări de lungă durată şi mult mai riguroase au soluţionat problemele fazei de restaurare a acestor bunuri, asigurându-se, acolo unde există condiţii materiale şi specialişti, o stabilitate şi o mai bună stare de conservare. Există, în acest sens (mai ales în străinătate), o literatură de specialitate abundentă şi de bună calitate, cu o strictă fundamentare ştiinţifică, care oferă soluţii pentru a asigura obiectului o stabilitate aproape deplină. Aceasta tratează exhaustiv natura deteriorărilor şi etimologia acestora, formele degradării, modalităţile de investigaţie, mijloacele de intervenţie (tratamente de curăţire, neutralizare, consolidare, acoperire de protecţie, etc.).
Intervenţiile de restaurare, făcute de specialişti în condiţii materiale adecvate, sunt în măsură să ofere arheologului nu numai bunuri cu o stare de conservare stabilizată, dar şi informaţii, cunoştinţe, pe care acesta nu le-ar putea obţine din alte surse.
Nu este un paradox faptul că tratamentele de conservare şi restaurare, investigarea ştiinţifică a descoperirilor arheologice lărgeşte, în mod considerabil, aria de cunoaştere a arheologului în domenii fundamentale, cum sunt terminologiile de epocă, modul de viaţă al populaţiilor care     le-au creat şi folosit, gradul lor de dezvoltare, circulaţia bunurilor, etc.
Pregătirea pentru activitatea de cercetare pe şantier este extrem de importantă, în funcţie de ea decurgând, ulterior, atât operaţiunile de conservare, cât şi cele de laborator.
Mai întâi se face documentarea asupra staţiunii (şantierului), a cronologiei, tipurilor şi caracteristicilor materialelor cercetate – care necesită operaţiuni de conservare preventivă. Aceasta este, în general, orientativă. Se crează, astfel, o imagine de ansamblu asupra respectivei cercetări arheologice, care poate fi completată prin discuţii cu arheologul asupra naturii unor eventuale descoperiri care conduc, în cazul unor cercetări cu continuitate, la stabilirea unor similitudini cu obiectele descoperite anterior. Documentarea teoretică poate ajuta la determinarea regimului de prelevare şi conservare a obiectelor.
Se trece, apoi, la pregătirea materialelor necesare campaniei de săpături. Materialele necesare unui şantier arheologic sunt numeroase. Acestea cuprind mijloacele de investigare şi de efectuare a săpăturilor, de ambalare, depozitare temporară şi transport, mijloacele necesare pentru consolidarea şi prelevarea unor descoperiri care necesită intervenţii speciale datorită stării şi dimensiunilor aestora. De asemenea, nu trebuie să lipsească materialele necesare operaţiunilor de conservare in situ sau pentru igiena şi protecţia celor implicaţi direct în efectuarea lucrărilor .
Decopertarea este momentul cel mai critic pentru descoperirile arheologice, deoarece:
a) Un obiect, care a fost serios afectat de condiţiile mediului în care a stat îngropat secole, are o stare de conservare precară şi o rezistenţă mult diminuată.
b) Efectele acţiunii factorilor noului mediu ambiant sunt cu atât mai pronunţate cu cât diferenţa dintre cele două medii este mai mare.
c) Activităţile în care este implicat obiectul imediat după descoperire (punere în plan, fotografiere, etc.) prelungeşte perioada de aşteptare a acestuia în noile condiţii şi întârzie măsurile urgente de adaptare lentă, controlată, la noile condiţii microclimatice.
Trei sunt principalii factori ai noului mediu ambiant al obiectului, care acţionează sinergic asupra stării acestuia: temperatura, radiaţiile incidente şi, într-o oarecare măsură, şi U.R. Acestora li se adaugă oxigenul şi sporii de mucegai.
Acţiunea acestor factori determină două efecte succesive: creşterea temperaturii obiectului şi, urmare directă a încălzirii, pierderea conţinutului de umiditate al acestuia. Pe lângă acestea trebuie să ţinem seama şi de un alt efect, nu mai puţin important prin implicaţiile sale: schimbările dimensionale suferite de materialele higroscopice, ca urmare a modificării conţinutului de umiditate al acestora. Or, modificările dimensionale sunt un factor de deteriorare cu atât mai important cu cât acţionează asupra unor structuri cu o rezistenţă fizică mult diminuată .
• Efectele care decurg din procesele de încălzire şi de pierdere a conţinutului de umiditate a descoperirilor arheologice pot fi prevenite dacă se acţionează imediat după decopertare, prin măsuri speciale care urmăresc ca echilibrarea termică a obiectelor să se facă cât mai lent cu putinţă şi să menţină intact conţinutul de umiditate al obiectelor la care acest lucru se impune.
În acest sens sunt de observat următoarele recomandări:
a) Prelevarea, cât mai rapidă, a obiectului din context şi transportarea sa neîntârziată în încăperea (amenajată) în care se va efectua stabilizarea lentă a conţinutului de umiditate cu U.R. ambientală.
b) În cazul în care descoperirea unui obiect solicită, din motive obiective, ceva mai mult timp, pentru că operaţiunea de degajare se face centimetru cu centimetru, trebuie acoperită imediat zona degajată. În cazul obiectelor cu un conţinut mare de umiditate care trebuie păstrată, acoperim la loc cu pământ.
c) Efectuarea, în cel mai scurt timp, a operaţiunilor pe care arheologul le consideră indispensabile şi care solicită obiectul în contextul descoperirii.
d) Montarea unei prelate protectoare deasupra locului de intervenţie. În acest sens se poate organiza un mic dispozitiv, care să asigure umbra necesară pentru câţiva metri pătraţi, indiferent de poziţia soarelui. Este o protecţie la fel de binevenită şi pentru cei care lucrează în zona de degajare. Prelata nu elimină, însă, decât radiaţiile incidente, nu şi efectele celorlalţi factori.
e) Determinarea imediată a obiectelor al căror conţinut de umiditate trebuie menţinut intact. În acest sens, obiectul va fi ambalat cât mai rapid cu putinţă, o ambalare atentă, netensionată, după administrarea unui biocid pentru prevenirea apariţiei mucegaiului. Ambalajul – recomandă literatura de specialitate – trebuie menţinut cât mai închis (etanş) şi păstrat pe şantier, într-un loc cu temperatura cât mai scăzută, până la predarea acestuia laboratorului. Normal ar fi ca şantierul să aibă posibilitatea să expedieze, de urgenţă, laboratorului de profil toate obiectele de natură organică fragile şi a căror stare solicită intervenţia sa imediată.
În acest sens, este recomandabil ca unitatea care efectuează săpături şi nu dispune de laboratoare de profil (sau au un atelier de ceramică şi unul de metale, dar acestea nu pot rezolva problemele altor tipuri de materiale) să stabilească, din timp, legături cu laboratoarele care ar putea răspunde unor solicitări neprevăzute, încheind cu acestea o convenţie de colaborare.
Soarta descoperirilor arheologice implică o mare răspundere, încât distrugerea sau degradarea unor valori nu mai poate fi scuzată de aşa-zisa absenţă a unor mijloace materiale. Când se începe cercetarea arheologică trebuie să se asigure toate condiţiile necesare pentru salvarea descoperirilor. Trebuie înţeles, în acest sens, că nu trebuie să se efectueze săpături decât dacă sunt asigurate condiţiile materiale necesare conservării lor. Altfel, absenţa mijloacelor corespunzătoare de conservare poate afecta, de multe ori chiar poate compromite, starea descoperirilor.
f) Pentru celelalte obiecte, indiferent de natura lor, realizarea stării de echilibru cu umiditatea relativă ambientală trebuie făcută cât mai lent, prevenindu-se efectele extrem de dăunătoare ale erupţiei sărurilor pe care acestea le conţin.
g) Efectuarea testelor necesare determinării eventualelor efecte negative pe care le-ar avea imersarea în apă a pieselor ceramice pentru eliminarea sărurilor pe care acestea le conţin. Ciclurile de cristalizare-solubilizare, determinate frecvent la obiectele cu un conţinut mai mare de săruri, de modificările microclimatice, trebuie prevenite. Dacă ceramica bine arsă nu prezintă probleme, în schimb ceramica semiarsă sau argila uscată nu suportă imersări.
Printre factorii nocivi ai noului mediu al obiectului arheologic se pot număra şi poluanţii. Aceştia, însă, joacă un rol mai puţin important. În general, zonele cercetate arheologic se situează în afara zonelor urbane intens poluate şi a unor surse mai puternice de poluare. Pe de altă parte, relevând incidenţa lor redusă trebuie să menţionăm, de asemenea, că, cel puţin în prezent, nu dispunem de mijloacele necesare neutralizării acestora. După cum se ştie, poluarea într-un muzeu poate fi neutralizată printr-un sistem de condiţionare prevăzut cu filtre corespunzătoare. În condiţiile unui şantier aflat, însă, în câmp deschis acest lucru este imposibil.
Mai periculoşi pentru bunurile descoperite sunt, însă, sporii de mucegai, care se aşează pe suprafaţa obiectelor umede şi, în cazul întrunirii şi altor condiţii, determină atacuri masive de micromicete, foarte periculoase pentru materialele de natură organică. Împotriva mucegaiului putem, însă, lupta chiar şi pe şantier .
• Concomitent cu crearea condiţiilor de depozitare pentru descoperiri, conducătorul şantierului trebuie să ia măsuri şi pentru asigurarea securităţii acestora.
Odată efectuată decopertarea şi prelevarea, se face depozitarea descoperirilor pe şantier. Provizorie sau de durată, depozitarea în condiţiile oferite de un şantier arheologic trebuie tratată cu multă atenţie, întrucât supravieţuirea obiectului depinde tocmai de aceste condiţii. Pentru că, din momentul decopertării, pentru obiect începe un fel de numărătoare inversă, care va înceta doar atunci când acestuia i s-a asigurat stabilitatea stării prin tratamente efectuate în laboratorul de profil. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că distanţa dintre cele două momente,     decopertarea-stabilizarea, trebuie să fie cât mai mică. Acest fapt impune transportarea imediată la laborator a tuturor obiectelor care, menţinute în condiţii de şantier, ar suferi o evoluţie rapidă a stării lor de conservare. Fireşte că obiectele nu pot ajunge, a doua zi după decopertare, la laboratoarele de restaurare. Din diferite cauze, ele vor fi menţinute pe şantier perioade diferite, care pot dura de la câteva săptămâni până la câteva luni. În aceste condiţii, măsurile de conservare care vor fi asigurate în acest interval apar ca cruciale. Soarta acestora va depinde, deci, nu numai de rapiditatea decopertării şi a prelevării, ci şi de condiţiile în care vor sta după aceea.
Ce trebuie făcut pentru a elimina efectele deteriorante care vor decurge din această situaţie? Mai întâi trebuie spus că din cauza structurii, compoziţiei şi a stării lor nu toate descoperirile arheologice prezintă aceleaşi probleme, aceeaşi nevoie imperioasă de a fi transportate la laborator. Din această cauză, imediat după prelevare, se va proceda la gruparea descoperirilor, potrivit cu problemele pe care le ridică conţinutul lor de umiditate. Se vor alcătui, astfel, trei grupe:
a) Obiecte cărora trebuie să li se păstreze intact conţinutul de umiditate.
b) Obiecte care trebuie deshidratate şi păstrate într-un mediu uscat.
c) Obiecte al căror conţinut de umiditate este lăsat să intre lent în echilibru cu U.R. ambientală .
- Se păstrează umiditatea pe care o conţin la următoarele categorii de obiecte: materialele organice (lemnul, pielea, etc.) saturate cu apă sau foarte umede, a căror structură este deja compromisă, încât eliminarea apei – care, paradoxal, menţine structura internă intactă – ar echivala cu prăbuşirea structurilor interne, deformarea obiectului şi degradarea sa iremediabilă (aşchiere, fragmentare, etc.); sticla, rămăşiţele osteologice, fildeşul; obiectele din argilă uscată sau semiarsă (ceramica), cu un conţinut mare de săruri solubile, care nu pot fi eliminate în condiţiile de şantier .
- În a doua grupă vor fi incluse, în primul rând, obiectele metalice (fierul, arama şi aliajele sale, argintul, cuprul, plumbul, cositorul şi aliajele din cositor şi plumb), ca şi ceramica bine arsă, cu săruri care nu pot fi eliminate.
Acestea trebuie temeinic uscate pentru a preveni coroziunea. Toate trebuie păstrate în pungi de material plastic, în care se adaugă o anumită cantitate de silicagel anhidru, după care se sigilează.
Există şi o alternativă pentru conservare, utilizabilă mai ales în zonele foarte umede, atunci când etanşarea cutiilor în care stau obiectele nu poate fi realizată în mod corespunzător: împachetarea acestora în hârtie tratată cu inhibitori volatili de coroziune şi aşezarea lor în cutii închise. Aceasta reprezintă o soluţie sigură de păstrare pentru perioade de la 1-3 ani.
Acest procedeu a fost folosit cu succes pentru păstrarea colecţiei de arme (câteva mii de piese) a Castelului Peleş. Armele au fost înfăşurate în hârtie cu inhibitori de coroziune, apoi introduse în pungi de material plastic şi aşezate în cutii de carton, care au fost plasate pe stelaje din lemn în depozitele de la Posada, o zonă în care există perioade lungi de umiditate .
- Există descoperiri arheologice de natură organică (lemn, piele, os, etc.) în stare bună de conservare, al căror conţinut de umiditate higroscopică trebuie să fie normal, adică în echilibru cu umiditatea relativă de 50%-65%. Singura lor problemă constă în faptul că în orele imediat următoare decopertării trebuie transportate într-un spaţiu cu temperatură ceva mai mică, pentru eliminarea umidităţii şi pentru a intra, treptat, în echilibru cu U.R. ambientală, evident, după ce au fost înlăturate pământul şi alte impurităţi şi au fost periate cu atenţie. După aceasta pot fi păstrate într-o incintă cu un microclimat cât mai stabil (natural sau creat) sau ambalate în cutii de carton .
Se impun câteva recomandări generale utile pentru conservarea descoperirilor arheologice:
- Obiectele textile sau din piele trebuie prelevate şi împachetate de restauratorii de profil. Până la sosirea acestora pe şantier, piesele trebuie menţinute intacte în aceeaşi stare.
- Dacă obiectele din fildeş sau os sunt umede, se păstrează în această stare în trei pungi, cu protecţie fungică. Cele uscate se ambalează cu silicagel.
- La bronzuri se controlează suprafaţa cu atenţie, pentru a identifica zonele cu patină malignă (culoare verde, eventual portocalie, pulverulentă). Se ambalează în pungi cu silicagel după ce au fost bine uscate, însă uscarea oricărui obiect arheologic se face lent, foarte lent.
Patina benignă (verde strălucitor, strat subţire) se păstrează chiar şi după tratamentele de laborator. Curăţirea şi neutralizarea cu benzotriazol menţine patina intactă. Trebuie renunţat la tratamentele radicale de curăţire care dau bronzului culoarea morcovului (vezi colecţia de seceri de bronz de la Muzeul Naţional de Istorie).
Pe şantier nu trebuie încercată curăţirea depunerilor de pe suprafaţa monedelor pentru că, odată cu aceasta, se poate pierde şi purtătorul de informaţii. Cam la aceleaşi rezultate conduc şi tratamentele de curăţire ,,în vrac” a monedelor descoperite într-un tezaur. Starea acestora nu este, nicicum, aceeaşi, deşi au stat în aceleaşi condiţii, pentru că structura şi compoziţia lor este diferită.
Rareori, obiectele de argint arată, la descoperire, a argint: au depuneri sau culori diferite (roşu închis, violet, purpuriu sau verde). Culoarea verde poate crea impresia falsă că obiectul este bronz.
Cele mai grave probleme le crează descoperirile din argint, ale căror structuri şi compoziţii s-au transformat complet, făcându-le uşor sfărâmicioase. Se înţelege că acestea trebuie ambalate, cu infinite precauţii, în pungi cu silicagel .
• Etapa tratamentelor de laborator a descoperirilor arheologice este o etapă cheie în ansamblul ocrotirii acestor descoperiri. Această etapă încheie activităţile conservării preventive din faza de şantier, care începe o dată cu decopertarea obiectului. Ea este hotărâtoare pentru asigurarea perenităţii acestor mărturii indispensabile ale istoriei şi civilizaţiei umane. Dacă măsurile de conservare preventivă aplicate până acum aveau ca scop supravieţuirea obiectului, intervenţiile de restaurare au drept scop să asigure vieţuirea lui îndelungată .
• În concluzie, pentru păstrarea, mai curând pentru salvarea descoperirilor arheologice, este necesară aplicarea riguroasă a unui ansamblu de măsuri. Deşi faza critică, în cursul cercetărilor, este momentul decopertării, grija pentru păstrarea acestora nu se încheie odată cu depăşirea acestei faze. La fel de importante şi de hotărâtoare sunt şi fazele următoare decopertării: prelevarea, manipularea acestora în condiţiile şantierului, împachetarea, depozitarea temporară, apoi ambalarea şi transportarea la laborator.
Astfel, descoperirile arheologice pot fi considerate salvate doar odată cu încheierea lucrărilor de restaurare. Atunci obiectul va putea fi cercetat cu atenţie, analizat, pus în valoare sau depozitat fără a mai simţi presiunea morală, izvorâtă din răspunderea pe care o incumbă evoluţia stării lor.
Trebuie subliniat că parcurgerea întregului traseu, de la decopertare până la integrarea bunurilor în sala de muzeu sau sala de depozit, presupune nu numai o grijă deosebită, dar şi o cunoaştere, multă cunoaştere şi răspundere din partea tuturor celor care participă la această importantă activitate .
• Picturile murale sunt, cu rare excepţii, grav dezavantajate în comparaţie cu picturile şi obiectele care şi-au găsit adăpost şi protecţie în muzee. Cauza principală în acest sens este, cu certitudine, insuficienţa organizării conservării într-un sector în care, din motive multiple, sarcina este infinit mai complexă decât în muzee .
• Iată câteva puncte indispensabile în elaborarea şi realizarea unei politici raţionale de conservare a picturii murale:
1. Inventar. Primul punct este necesitatea unui inventar (informare de bază, care precizează întinderea problemelor şi ordinea priorităţilor). Trebuie făcută distincţia între inventarul ştiinţific (care este, prin forţa lucrurilor, o întreprindere pe termen lung) şi necesitatea întocmirii unui releveu sumar, dar practic, care să cuprindă, în afara identificării operelor, o documentaţie fotografică şi un scurt diagnostic al stării lor.
Un asemenea inventar ar trebui să constituie o sarcină esenţială a serviciilor de conservare a patrimoniului cultural.
Sarcina prealabilă a recensământului este inseparabilă de o judecată asupra operelor, a importanţei lor relative şi a stării lor. De aceea, ea ar trebui încredinţată – de preferinţă – unei echipe compuse dintr-un arheolog ori istoric de artă şi un restaurator sau, cel puţin, un arheolog ori istoric de artă suficient informat asupra chestiunilor tehnice.
Recenzarea ar putea fi, eventual, însoţită de luarea de eşantioane şi de relevee de umiditate, atunci când acestea se impun.
2.   Serviciu de întreţinere. Trebuie să existe un serviciu regulat de control şi întreţinere. Conservarea nu se poate reduce, niciodată, la o intervenţie momentană şi definitivă.
Supravegherea operei tratate, controlul condiţiilor ambiente şi al reacţiilor sale, măsurile preventive sau de întreţinere periodică constituie o completare indispensabilă conservării. Asemenea servicii sunt, de multă vreme, recunoscute ca esenţiale în muzee.
3.  Formarea specialiştilor. Se constată, în ultima vreme, penuria de restauratori specializaţi.
În timp ce tabloul din muzeu rămâne şcoala superioară a restauratorului de pictură, picturile murale sunt prea adesea încredinţate, sub pretextul materialelor folosite în lucru şi al întinderii suprafeţelor, unor meşteşugari insuficient calificaţi, ba chiar, pentru anumite operaţiuni, unor zidari sau unor zugravi care, oricât de experimentaţi ar fi în folosirea materialelor de construcţii, ignoră complet problematica proprie restaurării.
Situaţia se complică şi mai mult datorită faptului că, foarte adesea, diviziunea artelor s-a cristalizat în diviziunea administrativă între serviciile care răspund de conservarea de arhitectură şi cele care răspund de restaurarea picturii, ceea ce face mai dificilă colaborarea indispensabilă a restauratorului cu cei care răspund de monument.
Buna conservare a picturilor murale cere, deci, formarea de restauratori specializaţi care, în afara propriilor lor tehnici, să fie deschişi problemelor arheologice şi critice specifice picturii murale şi colaborării cu chimistul, inginerul şi arhitectul pe de o parte, istoricul de artă şi arheologul pe de altă parte.
Ca şi în celelalte domenii ale conservării, este nevoie şi aici de un restaurator calificat şi un restaurator tehnician.
4.  Componenţa unei unităţi operaţionale. O astfel de unitate ar trebui, în mod normal, să cuprindă:
a) un restaurator calificat, însărcinat cu direcţia tehnică a şantierului.
b) 2-4 restauratori tehnicieni, având sarcini specifice de execuţie sub supravegherea restauratorului calificat.
c) 2 meşteşugari, salahori sau ucenici restauratori, pentru lucrările anexe (dulgheri, mai ales) şi diversele servicii. Acest număr de meseriaşi nu trebuie, evident, să crească în aceeaşi măsură cu unităţile înseşi, aceiaşi meseriaşi putând servi mai multe unităţi operaţionale de restaurare.
Echipa trebuie să poată răspunde exigenţelor normale ale unui şantier de restaurare a picturilor murale. Dar, pentru aceasta, ea trebuie să poată conta pe sprijinul unui laborator de conservare şi, în special, al unui chimist (secţiuni, analize de probe, testări de produse, etc.), al unui inginer tehnic (măsurări de umiditate şi de temperatură, diagnostic de mecanisme de umiditate, control al luminii, etc.), al unui fotograf specializat pentru documentaţia tehnică şi al unui specialist în relevee.
Se poate estima că formarea unui restaurator calificat cere, cel puţin, 6 ani şi că o experienţă suplimentară de 4 ani e de dorit pentru a forma un bun şef de echipă.
Durata formării unui restaurator tehnician poate fi estimată la aproximativ 4 ani.
Bine încadraţi, tinerii ucenici restauratori pot aduce, pe şantiere, un ajutor apreciabil după un an de practică .
• Merită menţionaţi câţiva termeni privind tehnicile picturii murale:
- Arriccio (it.) reprezintă primul strat de tencuială, aplicat direct pe zid, cu scopul de a egaliza suprafaţa acestuia şi destinat să primească un strat mai subţire, numit intonaco (it.), pe care se execută – de obicei – pictura (germ. Rauhputz).
- Backing (engl.) desemnează hârtia, pânza sau alt strat de întărire aplicat pe reversul unei picturi extrase sau desprinse de vechiul ei suport; termenul este, din ce în ce mai frecvent utilizat, în celelalte limbi, în lipsa terminologiei tehnice precise.
- Calc cu poanson semnifică un desen executat la mărimea naturală pe o hârtie (carton) şi reportat pe zid, trecând peste liniile principale cu un instrument ascuţit, astfel încât ele să se imprime în tencuiala proaspătă pe care să lase o urmă. Se deosebeşte de desenul gravat direct, prin contururile sale mai slabe datorate hârtiei care interceptează presiunea vârfului ascuţit. (fr. Calque au poinçon; engl. Incised cartoon; germ. Durchpause, Durchzeichnung; it. Cartone).
- Facing (engl.) înseamnă hârtia, pânza sau alt strat de protecţie aplicat pe suprafaţa unei picturi înainte de a se proceda la extragere sau la anumite operaţiuni de fixare ori consolidare; termenul este din ce în ce mai frecvent utilizat în celelalte limbi, în lipsa terminologiei tehnice adecvate. Termenul francez Cartonage (posibil echivalent) sugerează, totuşi, materialele şi procedeele utilizate pentru dublarea tablourilor.
- Poşoarul este un motiv decupat din hârtie (carton) şi aplicat ca o mască pe zid, astfel încât, trecând cu pensula peste poşoar, culoarea să nu acopere zidul decât în părţile decupate. Această tehnică este utilizată, mai ales, pentru repetarea rapidă a motivelor formate din suprafeţe simetrice (fr. Pochoir; engl. Stencyl; germ. Schablone; it. Mascherina).
- Ponciful reprezintă o formă de calc constând dintr-un desen pe hârtie sau carton, străpuns de găuri de ac de-a lungul liniilor de reportat. Ponciful este aplicat pe suprafaţa zidului şi frecat cu un săculeţ conţinând praf de cărbune de lemn care, pătrunzând prin găuri, se fixează pe suprafaţa tencuielii (engl. Stencyl; fr. Poncif; germ. Lochpause; it. Spolvero).
- Sinopia (it.) desemnează o schiţă monumentală a unei compoziţii murale, executată in situ, de obicei pe arriccio, dar uneori direct pe zid, atunci când acesta are un apareiaj foarte bun, şi pictorul renunţă la arriccio. În general, este executată în ocru roşu (de unde provine şi termenul) sau galben, dar adesea şi în negru (germ. Rauhputzzeichnung).
- Spoiala semnifică o preparaţie subţire pe bază de var (văruială), ghips sau argilă, aplicată cu pensula peste intonaco şi urmând să primească pictura (engl. Whitewash, Limewash – când este pe bază de var; fr. Badigeon; germ. Tünche, Kalktünche – când este pe bază de var; it. Scialbatura).
- Strappo (it.) înseamnă o tehnică de extragere a picturilor murale constând din smulgerea numai a stratului pictural. În general, termenul italian este adoptat şi în celelalte limbi.
- Tempera este o tehnică picturală în care pigmenţii sunt legaţi între ei şi de stratul de preparaţie sau tencuială printr-un adeziv în soluţie apoasă sau în emulsie (ou, caseină, clei animal, răşină). Un liant poate fi adăugat, uneori, pigmentului aplicat în frescă (engl. Tempera sau Distemper; fr. Détrempe; germ. Temperamalerei; it. Tempera) .
• Laboratoarele în care se efectuează curăţiri, restaurări şi conservări folosesc multe şi felurite materiale în cursul activităţii lor.
Cunoscându-le proprietăţile şi clasa din care fac parte, curăţirea, restaurarea şi conservarea nu mai apar ca nişte operaţii-sclave ale unor reţete stabilite pe cale empirică.
a) Detergenţii, produse tensioactive, măresc apreciabil eficacitatea lichidului cu care se efectuează spălarea. Ca şi săpunurile, ei măresc puterea de udare, împrăştie mediul de spălare, îl fac să aibă o putere de pătrundere mai mare, dezagregă particulele de murdărie, menţin deflocularea particulelor suspensiei şi conferă un soi de lubrefiere a materialului, ajută la dizlocarea şi îndepărtarea murdăriei hidrofobe şi emulsionează sau peptizează particulele de murdărie dizlocate de pe fibră.
Prin dizolvarea produselor tensioactive în apă, puterea de udare creşte pe două căi. Pe de o parte, este diminuată coeziunea dintre moleculele lichidului, adică scade tensiunea artificială, iar pe de altă parte, creşte adeziunea lichid-solid, adică se micşorează tensiunea interfacială. Soluţia de spălare se ,,întinde” pe suprafaţa obiectului textil, îl udă. În acelaşi timp, scăzând apreciabil tensiunea interfacială, aerul din porii materialului este eliminat, şi începe să se producă gonflarea fibrei – fenomen interesant în spălare. Puterea de pătrundere a lichidului de spălare a crescut considerabil. Ea este mai puţin importantă în cazul murdăriei cu pământ şi noroi, dar trebuie să i se acorde atenţie deosebită în cazul în care curăţirea are drept scop îndepărtarea unor grăsimi.
Detergenţii au şi o acţiune de peptizare, adică de menţinere la distanţă a particulelor de murdărie dizlocate. Lungimea lanţului moleculei detergentului are o importanţă deosebită în procesul de menţinere, în fază dispersă, a murdăriei.
Cantitatea de soluţie de spălare trebuie să fie corespunzătoare cantităţii de murdărie ce se îndepărtează, pentru a nu ,,îmbătrâni” chiar în cursul unei spălări. În cazul în care această soluţie se încarcă cu o cantitate prea mare de murdărie, are loc, în mod inevitabil, redepunerea murdăriei pe obiectul textil.
Alte calităţi care îşi au importanţa lor în alegerea unui detergent sunt: compatibilitatea cu solvenţii, acizii, bazele, ionii metalici, enzimele, agenţii oxidanţi şi reducători existenţi în condiţiile unei anumite spălări. În condiţiile oferite de piaţa internaţională actuală, condiţii în care sunt oferiţi sau propuşi câteva mii de detergenţi, alegerea unuia sau a altuia trebuie să fie condusă în mod competent.
În linii mari, atunci când trebuie să se îndepărteze murdăria anorganică provenită din diferite pământuri, se alege un detergent care nu este prea solubil, adică un detergent cu o moleculă mai mare (mai mult de 10 atomi de carbon) în lanţul molecular, dar mai puţin de 18. La săpunurile derivate din acizi graşi saturaţi, spre exemplu, solubilitatea săpunurilor lor scade pe măsură ce creşte lungimea radicalului acid şi a radicalului hidrofob. Dacă, însă, molecula respectivă este prea mare, se resimte capacitatea de udare, puterea de pătrundere în interiorul fibrelor şi puterea de menţinere a stabilităţii soluţiei. Cu alte cuvinte, caracterul de coloid protector al soluţiei scade, şi proporţional creşte şi primejdia redepunerii murdăriei îndepărtate.
Detergenţii care conţin, în molecula lor, duble legături sunt mai uşor solubili decât cei cu acelaşi număr de atomi de carbon în lanţul molecular. În cazul în care anumiţi detergenţi, deşi posedă un număr cu mult mai mare de atomi de carbon, au lanţul molecular întrerupt de atomi de oxigen sau grupări hidrofile, toate observaţiile precedente trebuie să fie reconsiderate.
Compuşii tensioactivi folosiţi la spălare – din punctul de vedere al activităţii ionice în soluţie – sunt clasificaţi în:
- compuşi anionactivi (săpunuri, uleiuri sulfonate, esteri sulfonaţi, esteri ai acizilor graşi cu alcooli monovalenţi sulfonaţi, monogliceride sulfonate ale acizilor graşi, amide ale acizilor graşi, sulfaţi de alchil superiori, unii compuşi heterociclici, alchilarilsulfonaţi, alchilsulfonaţi, etc.).
- compuşi cationactivi (derivaţi de amoniu cuaternari, amine sau amide ale acizilor gtaşi, etc.).
- compuşi neionogeni (esteri poliglicolici ai acizilor graşi, oxietilamide ale acizilor graşi, alchilfenilpoliglicoli, esteri alchilpoliglicolici, etc.).
Clasificarea aceasta îşi are importanţa ei în alegerea detergentului. Fiecare grupă de detergenţi este utilă în anumite cazuri, fiind foarte puţine cazurile în care se pot substitui uşor unul altuia.
b) Compuşii anionactivi sunt baza celor mai mulţi produşi de curăţire folosiţi actualmente.
În cazul murdăririi cu grăsimi sau uleiuri, cei cu reacţie intens bazică au o putere de pătrundere şi emulsionare mare. Alcalinitatea pronunţată favorizează trecerea, sub formă de săpunuri solubile, a grăsimilor naturale din murdărie.
Ridicarea temperaturii cu valori acceptabile măreşte puterea de pătrundere în cazul obiectelor confecţionate din fibre celulozice, dar nu şi la cele din fibre proteice.
În cazul fibrelor de bumbac colorate sunt recomandaţi detergenţi care sunt solubili la rece. La alegerea lor trebuie ţinut seama şi de compatibilitatea lor cu alte substanţe adăugate soluţiei de spălare.
La această clasă de detergenţi (pH = 9-9,5) se recurge şi atunci când trebuie să fie îndepărtate murdăriri efectuate cu noroi.
Săpunurile sunt produse realizate prin reacţia dintre unul sau mai mulţi acizi graşi, proveniţi dintr-o grăsime sau ulei – vegetal sau animal – cu o bază solubilă. O importanţă deosebită o prezintă numai săpunurile solubile de sodiu şi potasiu. Săpunurile de potasiu sunt mai uşor hidrolizabile decât cele de sodiu. Din această cauză, ultimele sunt mai folosite în spălări, îndeosebi în cazul obiectelor de lână. Ambele tipuri de săpunuri sunt foarte sensibile la apele dure, la mediile acide şi la prezenţa, în soluţie, a unor săruri disociate.
Datorită faptului că pH-ul soluţiilor de săpun este, totdeauna, cel puţin 10, pot apărea pătări a unor coloranţi mai sensibili sau contracţii ale materialelor confecţionate din lână fină. Se recomandă a se efectua spălările la temperaturi cât se poate de apropiate de cele ale mediului ambiant. Regula este valabilă şi pentru aşa-numitele săpunuri neutre.
În comerţ sunt oferite, adesea, săpunuri cu un adaos de săruri alcaline. Lucrându-se cu ele, se asumă o serie de riscuri şi, de aceea, clătirea cu apă, ulterioară spălării        propriu-zise, trebuie efectuată cu maximum de eficacitate.
Tehnica modernă a creat, pentru cazul curăţirii pielii şi pentru anumite scopuri de conservare sau lubrefiere, unele săpunuri în care, la fabricare, se introduce voit o cantitate ceva mai mare de grăsimi decât cea care este necesară (superfatted soaps).
Folosirea unor săpunuri metalice (de cupru sau, mai bine, de zinc) oferă unele avantaje în protecţia contra mucegaiurilor.
Detergenţii sintetici obţinuţi prin acţiunea acidului sulfuric asupra unui alcool gras, hidrogenarea acizilor graşi din uleiuri vegetale şi animale sau prin extragerea unor subproduse din procesul de rafinare al petrolului sunt primii care trebuie luaţi în considerare atunci când este vorba de obiecte de lână. Ei au o solubilitate pronunţată la temperaturi scăzute, nu sunt descompuşi în soluţii acide, dau soluţii cu un pH apropiat de neutru şi, în soluţii cuprinzând clorură de sodiu, curăţă satisfăcător. La pH-uri mici nu râncezesc şi nu dau săpunuri insolubile în ape cu duritatea normală. Sunt, însă, atacabile de microorganisme. Compuşii sulfonaţi ai unor alcooli graşi intră în compoziţia unor soluţii de spălare folosite în cazuri în care este necesar ca pătrunderea în material să fie minimă.
c) În categoriile compuşilor cationactivi intră o serie de amine şi amide ale acizilor graşi. De fapt, şi în acest caz avem de-a face cu compuşi care au un lanţ molecular lung de acid – gruparea hidrofobă - , sau alcool gras pe care este grefată o grupare hidrofilă – NH2, sau un azot cuaternar. Aceşti detergenţi se remarcă prin însuşiri bactericide şi fungicide; sunt recomandaţi atunci când murdăria care trebuie îndepărtată este constituită din depuneri minerale fine. Ei au o putere de pătrundere mare şi pot atrage particulele de murdărie respective care sunt, în general, încărcate negativ. Completarea spălării se efectuează cu soluţia nui detergent neionic, pentru a se îndepărta excesul de detergent cationic absorbit de fibre.
d) Detergenţii neionici sunt foarte buni agenţi de solvire şi emulsionare a grăsimilor şi uleiurilor. La curăţirea unor piese textile sensibile la frecare sau la acţiunea unor soluţii chimice de curăţire, unii dintre ei sunt deosebit de interesanţi, deoarece sunt eficace chiar în concentraţii foarte mici (0,3%). În această categorie trebuie incluse: saponinele, detergenţii naturali, produşii de condensare ai unui alcool, acid gras sau ai unor compuşi alchilarilici cu oxidul de etilenă şi, în sfârşit, substanţe cu un lanţ molecular alchilarilic pe care s-a grefat o grupare de tip amino.
Solubili în apă rece şi călduţă, ei sunt recomandaţi în curăţirea materialelor de lână, acolo unde contracţia materialului trebuie înlăturată.
Acest tip de detergenţi este foarte indicat pentru a fi folosit şi în alte condiţii în care cei din alte clase nu sunt interesanţi (dacă soluţiile de spălare au pH-uri mai mici – sub pH  3-4 – şi atunci când apare primejdia deteriorării culorilor, în cazul solubilizării unor murdării cu un conţinut ridicat în grăsimi). Dintre ei, compuşii alchilarilici cu oxidul de etilenă sunt folosiţi în cazuri mai complicate, în care murdărirea este foarte veche, şi conţin săpunuri degradate, uleiuri parţial oxidate şi coloranţi mai mult sau mai puţin degradaţi. În cazurile în care este de temut o degradare a celulozei, se procedează, imediat după spălare, la o tratare într-o baie cu 5% acid acetic (20 min, la 30° C).
Saponinele sunt detergenţi naturali, extraşi din plante şi care formează, în apă, emulsii cu murdăria. Unele dintre ele sunt toxice. La produsele moderne se efectuează, prin extracţie, o detoxificare care scumpeşte mult produsul.
Mai puţin dăunătoare culorilor decât săpunurile, sunt preferate în cazul curăţirii obiectelor fine. Faptul că dau soluţii neutre, le conferă unele avantaje în cazul fibrelor sensibile, la pH-uri mari sau mici.
La spălările cu saponine se înregistrează, în final, o înviorare sensibilă a culorilor .
e) Substanţe de origine minerală, animală sau vegetală, cerurile sunt compuşi ai unor acizi şi alcooli, cu greutate moleculară mare. Asemănătoare cu grăsimile, în ceea ce priveşte compoziţia chimică, ele au un punct de topire mai ridicat, sunt mai puţin lucioase şi mai dure.
Dintre cerurile vegetale, trebuie amintită ceara japoneză – Candelilla şi Carnauba. Minerale sunt ceara de parafină, de ozocherită, cerezina şi Montana wax.
Pe piaţa internaţională se găsesc, actualmente, o serie de materiale care prezintă proprietăţi mult mai interesante decât cerurile naturale (ceară emulsifiantă, compusă din esterii cetilic, kiristic şi stearic, extraşi din uleiuri animale şi vegetale, ceruri obţinute prin hidrogenarea unor uleiuri naturale, etc.).
f) Fără a fi perfectă, o clasificare a răşinilor le împarte în dure, semidure şi moi. Între răşinile dure trebuie incluse: ambra, copalul de Demerara, cel de Madagascar şi cel de Zanzibar. Unele sunt răşini fosile, iar altele pot fi recoltate direct de pe pomi (spre exemplu, copalul de Madagascar). Solubilitatea lor în solvenţii curent folosiţi variază de la una la alta. În general, răşinile au un punct de topire mai mare de 300° C şi densităţi apropiate.
Dintre răşinile semidure trebuie amintite copalurile roşii şi albe de Angola, cele de Benguela, Congo, Sierra Leone ş.a.m.d. Unele au puncte de topire la fel de ridicate ca cele dure, în timp ce altele le au mai scăzute. În cele mai multe cazuri pot fi solubilizate la rece, pot forma verniuri suple acceptabile. Dintre ele, cele care prezintă un interes mai redus pentru conservatorul de muzeu sunt: copalurile de Acera, cele de Camerun, precum şi cele de Brazilia şi Columbia.
Cea mai interesantă răşină moale este colofoniul, care are o densitate suficient de interesantă pentru conservator şi un punct de topire mai mic decât cel ale răşinilor semidure.
g) Gumele folosite la verniuri sunt destul de numeroase. Dintre ele, Guma-Lac este mai mult folosită la fixativele pentru desenele în creion şi cărbune, şi aproape deloc în reţetele de verniuri. Sunt produse de unele specii răşinoase din zonele tropicale .
h) Odată cu vertiginoasa şi spectaculoasa dezvoltare a materialelor plastice, ele au început să se impună din ce în ce mai mult şi în conservarea şi restaurarea obiectelor de artă. Materialele plastice, prin inerţia chimică, prin proprietăţile mecanice şi prin comoditatea cu care pot fi prelucrate sau aplicate, sunt indispensabile în foarte multe situaţii. Alt avantaj pe care îl prezintă este preţul scăzut şi faptul că multe dintre ele nu trebuie importate.
Ţinând seama de diferenţele în structura lor chimică şi în proprietăţile pe care le imprimă, deosebim termoplaste (pot fi formate la presiune şi temperatură) şi termorigide (îşi pierd proprietatea de a fi formate la presiune şi temperatură, trecând într-un material care nu mai este termoplastic în adevăratul sens al cuvântului).
Deoarece prin colorare cu pigmenţi corespunzători se realizează materiale rezistente la unele degradări corozive care se formează uşor şi au un aspect deo