Responsabilizare şi cogniţie în comunicarea didactică

Articolul de faţă reuneşte un mai vechi discurs de interes personal faţă de comunicarea didactică. Micro-studiul este rezultatul parcurgerii a două cursuri extrem de provocatoare despre inteligenţa emoţională şi a unei cercetări aplicate unui eşantion de15 de elevi pe principiul ascultării active şi folosirii metodei propuse mai jos bazată pe metoda mesajelor EU, evidenţiată de Thomas Gordon.

Educarea limbajului non-agresiv şi eficientizarea comunicării interumane sunt repere care au stat la baza unei serii de studii serioase în domeniile amintite în America şi în Europa în perioada postmodernistă, mai exact după anii 1960. Thomas Gordon lansează primul program de formare a părinţilor eficace în 1962, dr. James Dobson editează un studiu despre modalităţile neagresive de disciplinare  ale non-adultului în 1970, dr. Marshall Rosenberg publică în 1975 studiul Comunicarea nonviolentă. Un limbaj al vieţii, iar lista autorilor avea să se extindă impresionant pe continentul american, ulterior în Europa şi, recent, la noi în ţară. Tehnicile de relaţionare socială se pot ameliora, dar trebuie luat în considerare principiul prin care comunicarea verbală poate perturba relaţiile în aceeaşi măsură în care le poate favoriza. Mai mult decât atât, aşa cum s-a spus deja, ea poate provoca tulburări grave şi la nivelul definirii personalităţii şi al Sinelui Social.

Comunicarea pedagogică reprezintă un discurs al valorilor umane, un spațiu al dezinhibării lingvistice, al anulării complexelor psihice și al implementării și dezvoltării creativității. Pentru a atinge stadiul superior, însă, ea trebuie să fie rezultatul unui amplu proces mintal și al unui calcul prestabilit. Comunicarea didactică nu devine eficientă decât atunci când este fundamentată pe respect reciproc. Această premisă a reprezentat sursa de inspiraţie în proiectul de formare în eficacitatea umană conceput de dr. Thomas Gordon în 1970. Metoda Thomas Gordon, emisă odată cu apariţia studiului Parent Effectiveness Training (tradusă la noi în 2008) merită recunoaşterea internaţională, iar cu această ocazie se pot expune rezultatele aplicării ei în grupurile mici şi mari de elevi. Metoda propusă de Th. Gordon are la bază un principiu simplu, şi anume acela că orice individ are în cuprinsul său psihic acea capacitate de elaborare de soluţii pentru orice problemă din imediata realitate. Elevul, implicit, îşi poate soluţiona singur problemele cu ajutorul câtorva îndrumări, fapt care îi conferă încredere în sine şi îi favorizează dezvoltarea simţului responsabilităţii. Însă acest lucru nu poate fi valorificat decât într-un mediu relaţional eficient, ceea ce implică, după spusele autorului amintit, sinceritatea (care permite fiecăruia să se exprime deschis), grija faţă de ceilalţi (care permite ca fiecare să se simtă apreciat şi stimat), solidaritatea (care înlocuieşte dependenţa şi supunerea), individualitatea (care permite dezvăluirea propriei creativităţi), respectul nevoilor celorlalţi (care elimină privilegiile şi frustrările).

Comunicarea este liantul psihic şi social al acestor caracteristici şi, de altfel, singura cale de a realiza eficient activitatea pedagogică. În plus, trebuie evitate cele douăsprezece obstacole în comunicare , iar practicarea mesajului EU şi al ascultării active  facilitează relaţiile dintre profesori şi elevi. La nivelul orelor de consiliere şi orientare, aceste metode, de asemeni, îşi dovedesc eficienţa, însă nu numai acolo. Aplicând grupurilor de elevi ascultarea activă, bazată însă pe respect reciproc, fără de care nu se poate pune în practică, se observă că aceştia reacţionează surprinzător de pozitiv şi, în plus, caută să imite şi ei modelul. Această metodă psihologică reprezintă, de fapt, acea situaţie optimă de comunicare la care făcea trimitere Jean-Claude Abric, situaţie în care locutorii unei situaţii de comunicare nu simt disconfort în niciun chip la purtarea discuţiei, pentru că niciunul nu se simte hărţuit sau analizat, ci pur şi simplu ascultat. Comparând cu un alt studiu savant, o formă a ascultării active apare la Marshall Rosenberg cu numele de „observare fără evaluare” , situaţie care derivă din filosofia indianului J. Krishnamurti pentru care „observarea fără evaluare este forma supremă a inteligenţei umane” . Prin ascultare, cel care îşi expune problema are posibilitatea de a-i descoperi cauzele reale şi de a le soluţiona sau, cel puţin, elimina din subconştient, unde zăceau supărătoare şi atacau conştientul cu fiecare ocazie. În schimb, cel care ascultă nu are obligaţia de a se încărca emoţional cu problemele celuilalt, ci doar de a-l asculta şi a-i modera discuţia cu propriul sine. Prin întrebări care nu sunt incomode, el îl ajută pe primul să identifice problema, fără să-i expună soluţia sa personală. Se realizează astfel o situaţie de simpatizare, deci de agreere şi înţelegere a situaţiei celuilalt, şi nu de empatizare, adică de identificare cu o situaţie sau cu o persoană, situaţie care nu este întotdeauna benefică. O problemă tratată cu „eu te ajut să înţelegi, dar soluţia o poţi găsi doar tu” se rezolvă cu totul altfel decât o problemă tratată cu „eu, dacă aş fi în locul tău, aş proceda aşa…”. O astfel de situaţie, în care metoda ascultării active propusă de Th. Gordon aduce reale rezultate, a fost aplicată de autoarea studiului de faţă pe un eşantion de 15 elevi, cu diferite probleme, dezbătute pe parcursul a 60 de zile. Aplicând, nu fără dificultăţi – căci exerciţiul este mama învăţării -, metoda gordiană, am constatat că se pot obţine rezultate, iar medierea unui psiholog devine o soluţie ulterioară.

În altă ordine de idei, exersarea mesajului EU şi practicarea implicită în grupurile de elevi are mai multe avantaje, printre care faptul că discursul este inedit pentru elev sau student şi, prin aceasta, el este totodată uşor agreat de aceştia, sau faptul că el are o mult mai profundă ancorare psihică şi un efect mult mai benefic pentru conştiinţa elevului comparativ cu mesajul TU. Mesajele TU focalizează ţinta, formulează acuzaţii şi pot leza intimitatea celuilalt, în timp ce mesajele EU emit judecăţi personale, sunt nonviolente şi privesc consecinţele interacţiunii asupra Sinelui, fără să pună acţiunile negative în spatele celuilalt . În fond, mesajele EU sunt fundamentate pe etica morală a creştinului sau pe principiul politeţii pozitive.

Mesajele EU nu înseamnă doar plasarea tuturor discuţiilor sub semnul pronumelui personal sau sub semnul mărcilor verbale de persoana I, ci înseamnă  o permanentă conştientizare a efectului pe care îl are emiterea mesajului, precum şi a sentimentelor implicite. Astfel, mesajul EU ajută la stabilirea confortului lingvistic şi social, este bazat pe sinceritatea personală şi are ca finalitate imediată soluţionarea definitivă sau cel puţin temporară a situaţiei conflictuale. De pildă, un elev deranja ora prin excesul său de activitate lingvistică, datorat probabil plictiselii sau oboselii ultimei ore de curs pe ziua respectivă. Profesorul i-a atras atunci atenţia, însă după cinci minute el şi-a reluat activitatea. Atunci, profesorul i-a spus: „Când faci gălăgie, mă deranjezi şi nu-mi pot transmite mesajul către colegii tăi”, urmând modelul propus de Th. Gordon şi preluat de M. Rosenberg. Elevul a înţeles situaţia şi a căutat să nu mai deranjeze profesorul, pe care, de altfel, îl aprecia. Mâhnirea implicită din mesaj a ajuns la urechile elevului fără să fie nevoie să-l jignească pe acesta, să-l ironizeze sau să-l ignore, aspecte care l-ar fi înverşunat în loc să rezolve situaţia.

Dincolo de aspectul său social şi performativ, comunicarea reprezintă şi un act spiritual. Nu este mai puţin adevărat faptul că deseori „cuvintele sunt instrumente sărace pentru comunicarea stărilor sufleteşti” , însă merită întreg efortul de cele mai multe ori. Astfel, în mod special în domeniul educaţional, comunicarea este o dependenţă, iar eficientizarea sistemului în ansamblu este strâns legată de armonizarea limbajului, ceea ce face ca importanţa sa să sporească odată cu fiecare generaţie şi cu fiecare nouă descoperire în domeniu și nu numai.

Repere bibliografice
– Abric, Jean-Claude: Psihologia comunicării: teorii şi metode, Polirom, Iaşi, 2002;
– Dewey, John: Democraţie şi Educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;
– Dobrescu, Paul, Bărgăoanu, Alina, Corbu, Nicoleta: Istoria comunicării, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2007;
– Dobson, James: Îndrăzneşte să disciplinezi, Editura Imago Dei, Oradea, 2005;
– Georgescu, Matei: Introducere în psihologia comunicării, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007;
– Gordon, Thomas: Manualul părinţilor eficace, Editura Tritonic, Bucureşti, 2008;
– Rosenberg, Marshall, B.: Comunicarea nonviolentă – un limbaj al vieţii, Editura Elena Francisc Publishing, Bucureşti, 2006.