Matematica rimează cu poezia

Matematica nu este doar „arta de a da aceleași nume unor lucruri diferite” (Poincare)  o „regină a științelor” (Gauss) sau „știință a analogiilor” (Banach), ea este o metapoezie, așa după cum Fagus numește poezia o metamatematică.
Modul „colțuros”, rece și arid de reprezentare a matematicii în mințile multor elevi, dificultatea acestora de a se apropia de tainele numerelor, problemele pe care le întâmpină în stabilirea unei prietenii cu matematica sunt probabil un tribut pe care trebuie să-l plătim sistemului actual de învățământ.

„Matematica este o formă de poezie care transcende poezia prin accea că proclamă adevărul; o formă de raționament prin care transcende raționamentul prin aceea că vrea să înfăptuiască adevărul pe care îl proclama; o forma de acțiune, un comportament ritual, care nu găsește împlinire în fapta, ci trebuie să proclame și să elaboreze o forma poetică a adevărului” spunea matematicianul american Salomon Bochner în articolul „Rolul matematicii în dezvoltarea științei”, situandu-se în descendența acelor spirite inițiate că Platon, Descartes, Leibniz, Husserl, care au gândit științele exacte (matematica, în speță) într-o complemantaritate cu cele umaniste, convergând spre acea dezirabilă „Mathesis universalis”.

Textul matematic, cu siguranță, nu este o lectură doar pentru inițiați, dar poate deveni inițiatic pentru cel care a învățat limbajul particular, simbolic al acestei discipline.

Matematica vine cu un limbaj al ei, caracteristic, încifrat, propriu, unic și universal. ”Limba” matematică uzitează definiții, teoreme, notații, observații, exemplificări, desene, figuri, reprezentări, proiecții, dar, indiferent de abundența de simboluri, ea este structurată pe limba naturală.

Dorința de a decripta un text matematic ar trebui să derive dintr-o pasiune champolliană care poate fi stârnită elevilor prin talentul dascălului de a prezenta această disciplină ca pe o adevărată „regină între științe”.

E poate incorect spus că matematica poate deveni o disciplină fascinantă, ea este deja o disciplină atractivă, atât timp cât profesorul știe să-i dezvăluie adevărată față, umanitatea, convergența ei cu artele în general, cu poezia în particular.

„Oricât ar părea de contradictorii acești termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlnește cu poezia” spunea poetul-matematician Dan Barbilian într-un interviu despre „jocul secund” al matematicii.
În antichitate, teoria matematică a armoniei făcea parte dintr-o teorie despre armonia cosmosului, iar poemele anticilor constituiau adevărate „revelații” divine. Elevii ar putea afla din manuale școlare sau în orele de opțional despre legătura stabilită de Pitagora între fracții și gama muzicală, despre rolul geometriei în arhitectură și despre magia numerelor care guvernează ritmurile naturii sau despre pluriperspectivismul în pictura lui Leonardo da Vinci, ajungându-se la o circumscriere a ei în firea lucrurilor și nu într-un spațiu abstract și intangibil.

Ne sperie în general ceea ce nu cunoaștem, ceea ce nu înțelegem; așa încât primul prag de trecut este codul simbolic al acestei discipline.

Așa cum înțelegerea și interpretarea unui poem filosofic începe prin decriptarea metaforelor și figurilor de stil, într-un text matematic se presupune că cel care-l lecturează va dezghioca simbolurile și le va traduce în limbajul său natural.

Se pot stabili mai multe puncte de convergență între matematică și poezie, considerându-se chiar că poate fi vorba atât de poezie a matematicii cât și de o matematică a poeziei. Solomon Marcus afirma chiar că „matematica include în sâmburele ei o poeticitate esențială”.

Afinitățile, poate nu tocmai sesizabile, între poezie și matematică, derivă în primul rând din libertatea lor de expresie și ideea de ordine fundamentală, armonie. Aș spune chiar că matematica și poezia au ca limita superioară sublimul divin.

Nuanțând câteva valențe comune ale matematicii și poeziei, aș insista pe faptul că ambele sunt un produs al inteligenței creatoare, eliberate de prejudecați, supuse doar ordinii și armoniei intrinseci.

Atât gândirea matematică / textul matematic cât și poezia presupun existența unui anume stil, un spirit inovator-constructiv, având o formă clasică descriptiv-interpretativă. De remarcat coexistența unor sisteme axiomatice pe care matematica și poezia le integrează, interpretarea „datelor” facându-se nu într-un spațiu limitat la o singura lume, ci în toate stările posibile. Rațiunea și sensibilitatea – domenii privilegiate ale supraomului nu se exclud reciproc ci se potențează, fiecare din cele doua ramuri – matematica și poezia – contribuind la reunirea lor într-un singur spirit.

Firește că pentru dezvoltarea unui „pod de flori” între matematică și poezie se presupune existența unui nivel spiritual deosebit de elevat.

Mulți mari matematicieni au atras atenția asupra valentelor artistice ale matematicii, desconspirând latura „umană” a acesteia: Leonardo da Vinci, Khayyam, Descartes, Pascal, Borel, așa după cum mulți poeți că Novalis, Leopardi, Eminescu, Valery, Ion Barbu, Nichita Stanescu au manifestat un viu interes și chiar pasiune în studiul matematicii, îmbrățișând haina unor adevărați „Janus Bifrons” și dezvltându-se că personalități complexe în care matematica și poezia sunt fețe ale aceleiași monede.
Incidențele dintre matematică și artă, poezie în special, pot fi aduse în raza de obseravare și înțelegere a elevilor printr-o serie de probleme-poem (de exemplu epitaful lui Diofante, poezii de memorare a zecimalelor lui pi) ce se pot constitui într-un veritabil auxiliar al educației matematice. Apropierea de acel loc luminos în care matematica își dă mâna cu poezia se poate face și prin organizarea unor lecții de consiliere și orientare sau ateliere lirico-matematice.(„Serata Omar Khayyam” sau „Serata Ion Barbu”) în care elevii să aibă ocazia să-și dezvolte atât cultura generală matematică cât și să pătrundă mai mult în adevărul cunoașterii în care poezia și matematica se afla deja, și să poată ajunge la o înțelegere transfiguratoare, care percepe lumina în ansamblul ei.

Punctele comune, de convergență, ale poeziei și matematicii, se referă și la modul de rafinare a unor concepte abstracte, și la reformularea lor în alți termeni, ca și în mecanismele gândirii analogice. Despre infinit, ca o problemă spinoasă a gândirii umane, Gauss spune aproape poetic: „infinitul este numai un fel de a vorbi”, iar la Galilei găsim că „o mulțime este infinită dacă o parte a ei este egală cu întregul”. Conceptul de timp este, de exemplu, în poezia stănesciană, indisolubil legat de memorie: „Memoria nu se repetă ci adaugă… Memoria poartă și numele de timp”. Iar noțiunea fundamentala de punct geometric, care a generat numeroase controverse încă din antichitate, naște pentru poetul pasionat de matematică o obsesie: „În univers urla un punct / de durerea unui cerc / care-l înconjoară”.

Și pentru că transdisciplinaritatea este unul dintre pilonii educației secolului al XXI-lea, consider că matematica poate fi un bun ghid de traversare a disciplinelor, ba chiar poate contribui prin forța ei poetică la o transgresare a frontierelor lor, ceea ce este mai mult decât binecunoscuta interdisciplinaritate.

„Într-o ploaie continuă de valori și repere
Soluția finală întârzie, totuși mă întreb
Cine va găsi ecuația albastră
Care să arate în spatiu și timp
Unde sunt capetele ascunse ale cercului?”
(Ecuația albastră – Viorel Dinescu, poet și matematician din Galați)