Educația – acțiune comună a școlii și familiei

Adesea auzim părinți spunând copiilor: ”Așa te-a învățat la școală?”
Oare doar școală educă?
Noi ca formatori suntem adesea puși în situația de a explica părinților că rolul școlii este ușurat atunci când demersul educativ este sprijinit de activitatea familiei care trebuie să fie una complementară. Rezultatele sunt foarte bune și demne de laudă în situații în care familia nu dă vina pe școală iar școala pe familie ci încearcă să găsească soluții pentru a evita insuccesele copiilor.

În deplină armonie cu obiectivele strategice ale reformei curriculare, şcoala este chemată să dea elevilor acele cunoştinţe care îi vor ajuta să se orienteze să facă faţă problemelor complexe apărute pe plan mondial, să le formeze deprinderi, să le cultive dragoste şi interes pentru studiu, să le trezească motivaţii pentru muncă, să le formeze comportamente durabile.

Realizarea dezideratelor puse în faţa şcolii implică contribuţia întregii comunităţi sociale şi îndeosebi a familiei – partenerul esenţial al şcolii.

După cum se ştie, educaţia e un fenomen fundamental ce constă în transmiterea experienţei de viaţă a generaţiei adulte şi a culturii către generaţiile tinere în scopul pregătirii pentru viaţă şi integrării în societate. Şi totuşi în familie se face începutul actului educaţional iar şcoala continuă această activitate colaborând în continuare cu familia.
Părinţii sunt cei care transferă copilului primele informaţii privind igiena personală, adaptarea la un anumit program de viaţă. Tot în familie se dezvoltă pentru prima dată simţurile, gândirea, memoria, se formează de prinderile de comunicare.

Când intră în grădiniţă copilul posedă deja un volum de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi care sunt aprofundate şi dezvoltate de data  aceasta în primul cadru instituţionalizat.
Şcoala preia apoi multe din sarcinile familiei. Convergenţa acţiunii acestor doi factori şi punerea de acord a modalităţilor de realizare a scopului comun devin una din principalele căi  de realizare a idealului educaţional. Familia trebuie să susţină neîncetat acţiunile educative ale şcolii, iar şcoala se sprijină permanent pe experienţa de viaţă a copilului dobândită în familie, grădiniţă şi alte împrejurări.

Trebuie totuşi subliniat aici  interesul pe care părinţii îl acordă şcolii de-a lungul evoluţiei copiilor. Dacă atunci când copiii sunt la grădiniţă sau în ciclul primar părinţii sunt foarte interesaţi de activitatea şcolară, se implică în acţiunile demarate de aceasta, cu cât copiii înaintează în vârstă cu atât participarea părinţilor nu mai este atât de vizibilă.

Modalităţile de colaborare a şcolii cu familiile elevilor sunt numeroase: şedinţe, consultaţii, discuţii individuale, antrenarea părinţilor în amenajarea spaţiului sau procurare de mijloace şi materiale didactice, desfăşurarea unor activităţi extraşcolare. Nu trebuie însă ca aceste contacte să se limiteze doar la aceste forme de activităţi. Sunt situaţii în care şcoala este chemată să sprijine familia pentru soluţionarea unor probleme apărute şi unde se impune şi intervenţia consilierului psihologic.

Toate acestea au condus la conturarea unor obiective ce trebuie permanent avute în vedere. Atât în şcoală cât şi în familie exemplul personal este o soluţie de a elimina minciuna, neîncrederea, conştientizarea greşelilor comportamentale. Educaţia sănătoasă a copilului este influenţată de atmosfera din familie. De multe ori influenţele negative, atitudinile  contradictorii, nepotrivirile de păreri, lipsa de încredere în capacităţile copilului au avut efecte negative asupra activităţii şcolare dar şi asupra comportamentului şcolarului.

Autoritatea se câştigă cu tact, afectivitate, răbdare în timp îndelungat. Numai atunci când putem purta o discuţie cu elevul considerându-l partener, prieten, iar acest sentiment este reciproc, putem considera că munca de educaţie începe să dea roade. Trebuie să fim exigenţi, dar nu excesiv, să îmbinăm toleranţa cu fermitatea..

Plină de semnificaţii, adaptarea după un text italian anonim intitulată: „Lecţia fluturelui”, ne-a atras atenţia în mod deosebit:
“Într-o zi, un om văzu din întâmplare un cocon şi se opri să-l studieze. În mica lui gaură, omul observă un fluture care se străduia să iasă. Rămase multă ore lângă cocon urmărind fluturele care părea că se află pe punctul de abandona, fără să poată ieşi prin gaura care rămânea mereu la fel de mică.
Omul decise atunci să ajute fluturele. Luă un cuţit, deschise coconul şi fluturele ieşi imediat. Totuşi, trupul  lui era  slab şi amorţit, iar aripile mici şi fragile abia se mişcau.
Omul continuă să-l observe, spunându-şi că aripile fluturelui se vor deschide, dintr-o clipă în alta, şi că atunci insecta va putea să-şi ia zborul.
Dar nu se întâmplă nimic! Fluturele îşi petrecu restul vieţii târându-se pe pământ, cu  trupul lui slab şi aripile chircite. Niciodată n-a putut să zboare.
Ceea ce omul nu a înţeles, în intenţia lui de a-l ajuta, este că trecerea prin orificiul coconului i-ar fi permis fluturelui să facă efortul necesar ca să poată trimite lichidele vitale din trupul lui aripilor, ceea ce i-ar fi permis să zboare.”
Ca şi fluturii, copiii învaţă să-şi deschidă aripile iar cei care îi înconjoară ştiu să le fie aproape, păstrând însă distanţa potrivită. [Marie-Claude Beliveau, 2002 , p. 7] .

Atât părinţii cât şi cadrele didactice uneori din dorinţa de a face un lucru deosebit pentru copil nu reuşesc decât să-l rănească. Am întâlnit  adesea părinţi care fără să ţină seama de înclinaţiile copilului, îl obligau să facă un sport, sau aşteptau rezultate foarte bune de la el de multe ori, doar din dorinţa ca acesta să realizeze ceea ce ei nu au avut puterea sau şansa în viaţă. Sunt însă şi cadre didactice  care prin modul de a se purta, a se îmbrăca, a nota sau evalua munca elevilor, cerând elevilor să-şi însuşească cunoştinţe ce depăşesc cu mult programa şcolară, îi îndepărtează pe elevi . Tactul pedagogic nu este ceva înnăscut. Se poate dobândi, dar rezultate au doar cei care împletesc acest tact cu dragostea faţă de om. Cei care nu sunt sensibili la durerea celorlalţi, la bucuria lor, la nevoia lor, n-ar trebui să-şi facă din educaţie o meserie, iar dacă au devenit părinţi trebuie să se autoanalizeze temeinic şi să încerce să schimbe ceva la propria persoană.

Experiența din acest an la clasa pregătitoare mi-a întărit convingerea că rolul educației în școală este mult mai greu în cazurile în care familia nu se implică serios în activitățile desfășurate la nivelul clasei. De asemenea am observat că părinții consideră că la școală copilul trebuie să învețe multe lucruri pe care nu cu multă vreme în urmă, le achiziționau în familie. Nu este normal ca un copil care are șase ani să nu știe cum se numește, câți ani are, cum se numesc părinții, adresa personală… Ca urmare a acestor constatări cred că avem și misiunea de a face educație parentală pentru a ne asigura succesul colaborării active dintre școală și familie

De multe ori în situaţia fluturelui, se află copii care deşi se bucură de atenţia părinţilor, a cadrelor didactice  înregistrează eşecuri în viaţa de şcolar tocmai din cauza  lipsei de unitate a cerinţelor. Dacă la şcoală i se cere ceva iar acasă norma pe care la şcoală trebuie să o respecte este demolată de o vorbă sau o atitudine a părintelui, copilul se află în incapacitate de a lua o decizie. El nu ştie pe cine să mai asculte şi se revoltă. Iată de ce trebuie mai mult ca niciodată acum în aceste timpuri dominate de televizor, calculator şi internet şcoala şi familia să acţioneze unitar pentru un scop atât de nobil: educarea tinerilor. Într-o eră în care s-a dovedit cât de benefic este să lucrezi în echipă, să încercăm şi noi  să o facem să aibă rezultate, pentru că unitatea de acţiune a existat dintotdeauna dar  rezultatele nu au fost cele aşteptate.

Bibliografie:
Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004
Cristea S. Fundamentele pedagogiei. Iaşi, Ed. Polirom, 2010.
Marie-Claude Beliveau  – ”Necazurile micului  școlar”  București, Ed. House of Guides, 2010.
Neculau A. Educaţia adulţilor – Experienţe româneşti. Iaşi, Ed.Polirom, 2004.
*** – „Tribuna învăţământului”, 2000.