Importanța activităților de cerc aplicativ cu elevii

Pentru pregătirea elevilor conform cerinţelor pieţii se impune implicarea lor în activităţi productive, în care să-şi valorifice cât mai mult posibil creativitatea. Pentru aceasta, în şcoală trebuie să existe laboratoare, cabinete şi ateliere înzestrate cu aparatură şi utilaje adecvate, şi mai ales cadre didactice cu o pregătire corespunzătoare care să le permită investigarea aptitudinilor elevilor pentru a găsi căile cele mai potrivite stimulării fiecărui elev şi angajarea lui într-o activitate eficientă.
Sugestive în acest sens sunt activităţile desfăşurate în cadrul cercului aplicativ de elevi. Timpul petrecut realizând diferite machete, referate, prezentări Power Point, piese de mobilier şi alte materiale didactice atât de necesare, nu face decât să-i pregătească pe elevi pe un fond larg de specializare.

Activitatea de cerc înseamnă atât lucrul în echipă cât şi capacitatea de a lua decizii individual. Munca în echipă presupune organizarea şi dirijarea specifică a relaţiilor sociale din cadrul grupului de elevi, favorizând stimularea participării active a elevilor în procesul propriei instruiri. Din acest lucru se deduce că elevii participă conştient la procesul de învăţământ. În condiţiile unei rapide acumulări de date noi, organizarea activităţilor de cerc eficiente ridică problema însuşirii cunoştinţelor, nu atât cantitativ, cât mai ales, calitativ.
Elevii sunt îndrumaţi să pătrundă în sensurile multiple ale lucrurilor, să surprindă relaţiile logice dintre fenomene, să încorporeze datele cunoscute în experinţa proprie, să înveţe cum să-şi valorifice cunoştinţele în activitatea practică, să-şi însuşească tehnicile unei continue autoinstruiri, să înţeleagă sensurile sociale ale progresului lor intelectual şi practic.

La orele de cerc, elevul se află într-o dublă ipostază: obiect al educaţiei şi subiect al educaţiei. El nu este un simplu consumator al instrucţiei, ci se află pe o poziţie selectivă faţă de actul instructiv-educativ. Acumulează ceea ce concordă cu interesele şi cerinţele lui la un moment dat, într-o anumită etapă a dezvoltării sale. Devine asociat al profesorului în acţiunea de modelare a propriei persoane, atât din punct de vedere profesional cât şi social.

Periodic, în cadrul activităţilor programate, explorează realitatea sau substitutele ei. Învaţă prin descoperire, face apel la metode active care favorizează însuşirea unei experienţe deduse din contactul direct cu lumea obiectelor şi fenomenelor reale-observarea directă şi independentă, experimentul, studiul de caz. În ansamblul lor, aceste metode plasează elevul într-o situaţie de cercetare a propriei identităţi, ajutându-l să-şi însuşească, nu numai noi cunoştinţe, ci şi calităţi şi comportamente apropiate acelora implicate în actul de cercetare stiinţifică.

Se poate aplica cu succes metoda proiectelor care se leagă de învăţarea prin acţiune practică, al cărei scop central urmează a deveni realizarea de către elevi a unei teme-proiect. Proiectul e conceput ca o temă de cercetare orientată spre atingerea unui obiectiv instructiv-educativ bine definit, care urmează a fi realizat, pe cât posibil, ca rezolvare a unei sarcini date de profesor. Proiectul devine astfel şi acţiune de cercetare, şi activitate practică. El poate lua forme variate, în funcţie de natura activităţii, de gradul ei de complexitate, de vârsta elevilor. În acest context profesorul este consilier tehnic, factor de avizare şi decizie, la sfârşit analizând detaliat calitatea activităţii depuse.

Marea realizare a acestor activităţi este pregătirea elevului pentru „lumea reală” către care se îndreaptă. Este pregătit să facă faţă unor cerinţe mai mari, cantitativ şi calitativ, faţă de cele cu care este obişnuit, este pregătit să fie cu un pas în faţa celorlalţi.

Bibliografie:
1. Ioan Bontaş, Pedagogie, editura ALL, Bucureşti 2008.
2. Gabriela Lemeni, Consiliere şi orientare-ghid de educaţie pentru carieră, editura ASCR, Cluj-Napoca 2004.