Rolul familiei în integrarea copilului în relațiile cu cei din jurul său

Un aspect pe care îl au în vedere părinţii în educarea copilului de vârstă mică până la trei ani şi ulterior se referă la problemele de integrare ale acestuia în relaţiile cu cei din jur. Lipsa integrării are ca rezultat un copil izolat, cu uşoare tendințe de egoism. Aşa se explică faptul că, atunci când copilul ajunge pentru prima dată la grădiniţă, cerinţele noi şi diferite ale mediului grădiniţei faţă de familie îl solicită la o continuă adaptare a comportamentului.

Adaptarea, după cum este ştiut, reprezintă condiţia vieţii. J. Piaget (1980) explică adaptarea ca un schimb permanent între organism şi mediul înconjurător în scopul rămânerii în acord cu acesta şi pentru menţinerea  echilibrului interior. Adaptarea de tip psihologic presupune atât acumularea de cunoştinţe şi valori noi dar şi renunţarea la acele valori şi atitudini personale care nu sunt acceptate de societate. Esenţial pentru adaptarea şcolară este ajustarea procesului de educaţie şi a caracteristicilor de personalitate ale copilului în acelaşi timp.

Un copil este adaptat atunci când realizează în mod egal atât adaptarea pedagogică sau instrucţională, cât şi adaptarea relaţională. Adaptarea relaţională presupune capacitatea copilului de a relaţiona cu cadrele didactice şi colegii, de a interioriza normele şcolare şi valorile sociale acceptate.

Inadaptarea – potrivit perspectivei piagetiene se referă la incapacitatea persoanei de a realiza echilibrat procesele de asimilare şi acomodare. Comportamentul inadaptat are întotdeauna caracter individualizat din perspectiva psihologică. În sfera activităţii instituţionalizate a  grădiniţei, devierile de comportament sunt recunoscute ca atitudini de inadaptare la mediul acesteia, constituind o latură al inadaptării sociale.

Starea care se instalează vizează atât conflictul elevului cu sine cât şi cu mediul instituţionalizat al grădiniţei. Acesta prezintă un deficit în plan relaţional-acţional prin care ignoră în conduita sa, cerinţele impuse de statutul său. Izolarea este grea pentru copiii care nu pot stabili legături cu colegii lor din lipsa abilităţilor sociale.

Pentru ca integrarea în grup a copilului să se facă cât mai bine este necesar ca acesta să aibă abilităţi relaţionale de bază. Competenţele sociale de bază la preşcolari care sunt descrise în literatura de specialitate se referă la iniţierea şi menţinerea unei relaţii şi integrarea într-un grup care se dovedesc a fi benefice copilului atât pe termen lung şi scurt. Ele se referă la: prieteni mai mulţi, relaţii interpersonale sănătoase, încredere în sine, sănătate emoţională, rezultate bune în activităţile de învăţare.

Comportamentele sociale se exersează în cadrul relaţiilor pe care copilul le stabileşte cu persoanele importante din viaţa lui. Acestea se pot dobândi în cea mai mare parte în familie prin intermediul interacţiunilor zilnice. Copiii învaţă de la părinţi cum să-şi gestioneze emoţiile intense, cum să adopte un comportament adecvat în diverse situaţii contextuale. Rolul principal al familiei este acela de a oferi  modele şi de a modela comportamentele copiilor. „Un copil crescut în respect, va fi respectat de ceilalţi.Un copil crescut în răbdare va şti să se arate răbdător, un copil crescut în empatie va şti să se pună în locul altuia” (Beliveanu M., 2005, p. 90). În cadrul mediului instituţionalizat al grădiniţei sunt cunoscute şi necesare următoarele abilităţi relaţionale şi sociale, după cum menţionează autorul citat:

• Partajul – constă în a da şi a cere înainte de a lua;
• Empatia – presupune capacitatea de a se pune în locul altcuiva;
• Cooperarea – reprezintă abilitatea de a lucra împreună cu alţii;
• Colaborarea – se referă la ajutorul reciproc în urmărirea unui scop;
• Respectul de sine şi pentru alţii –  presupune capacitatea de exprimare a propriilor păreri concomitent cu ascultarea părerilor celorlalţi;
• Dialogul – duce la rezolvarea conflictelor pe cale amiabilă prin cuvinte şi nu prin bătaie.

Activitatea în grup trebuie înţeleasă de către copil ca antrenare şi oprire atunci când este necesar, în sensul că libertatea personală se opreşte acolo unde începe libertatea celuilalt. Lipsa acestor abilităţi relaţionale conduc la distanţarea de grup. Dobândirea lor în timp necesită refacerea imaginii în grup. Astfel, socializarea constă într-un proces complex de devenire a omului ca fiinţă sociala, de însuşire a unor norme, valori si roluri sociale. În cadrul acestui proces el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor roluri şi responsabilităţi sociale. Copilul ia cunoştinţă, prin intermediul diferitelor roluri pe care este chemat sa le exercite, de principiile de organizare ale societăţii.