A fi și a face în învățământ

Ne dorim ca elevii noștri să creadă că suntem cei mai buni în ceea ce facem și că atingem excelența în ”a face”. Ne-am educat în școli serioase, am continuat în universități de prestigiu, ne instruim permanent prin cursuri de formare sau experimentăm metode moderne de predare – o parte semnificativă a formării stă sub semnul ”a ști”.
Însă e nevoie să regăsim și să transpunem în clasă scopul și valorile profund umaniste ale educației, în pofida presiunilor și obișnuințelor. Uităm, de multe ori, să-i acordăm atenție lui ”a fi”.

Suntem presați uneori din spate de așteptările colegilor din ciclurile superioare sau simțim presiunea părinților care, desigur, au cei mai inteligenți copii și, dacă nu lucrăm pe cât mai multe auxiliare, nu aplicăm un număr impresionant de teste, înseamnă că nu suntem competenți. Ne spunem mereu că nu am făcut destul. Ne comparăm cu alții. Ne străduim  până la epuizare să facem o lecție bună sau cea mai dinamică activitate. Uităm însă un lucru și o facem adesea: excelența se atinge mai ales prin ”a fi”.

A fi un bun profesor pentru elevii noștri înseamnă în primul rând a-i înțelege, a-i asculta, chiar a te integra în grupul lor – pe scurt, a empatiza. Din practica curentă observăm că mulți dintre elevii noștri se simt cumva singuri, abandonați, au părinți ocupați și preocupați de latura materială, de bunăstarea familiei, de ceea ce cred ei că este bine pentru copiii lor. Societatea privește critic tinerii, considerându-i prea rebeli, îmbrăcați ciudat, obraznici, leneși, inadaptați.

În aceste condiții, cine rămâne lângă acești copii, ce facem cu ei? La rândul nostru suntem părinți și, dacă rolul nostru este să formăm oameni, să cizelăm caractere, trebuie să găsim resursele necesare construirii unei punți de legătură între ceea ce vrem să cunoască elevii noștri și ceea ce vrem să devină. Înainte de a-i învăța matematică, fizică ș.a., să-i învățăm să fie oameni. A fi om înseamnă să știi să-ți ceri iertare atunci când greșești, să oferi sprijin la nevoie întinzând brațul celui căzut, să-l îmbrățișezi pe cel trist și să te bucuri alături de cel fericit. Un profesor bun nu este rece, nu predă ca și cum în fața sa ar fi niște subiecți fără suflet.

Uneori credem că a ne asculta elevii este pierdere de vreme și că astfel scurtăm timpul alocat unei lecții. Practica ne demonstrează că, atunci când un conflict este soluționat și fondul emoțional s-a schimbat, interesul elevilor pentru lecție crește: profesorul nu este doar cel care notează, ci omul care i-a înțeles.

La începutul carierei didactice, mi-am creat un scop personal – acela de a rămâne un om bun în amintirea elevilor mei. Timpul trece, ei vor deveni cineva, noi vom îmbătrâni și vom ajunge poate la ușa unuia dintre ei, primar, doctor, instalator etc. Înainte să-și amintească ce l-am învățat, cu ce cunoștințe a rămas din anii în care i-am fost profesor, mi-aș dori să-și amintească de omul care l-a înțeles atunci când a avut nevoie sau care l-a învățat să-și ceară scuze atunci când a greșit căci, nu-i așa, nimeni nu-i perfect.

A fi un bun profesor pentru elevii noștri înseamnă a fi disponibil, a fi bun la suflet, a fi compătimitor, a fi transparent, a  fi autentic, a fi înțelept, a fi tu însuți.
În timp ce ce ne zbatem să atingem excelența în profesia noastră, în aceste zile de constrângeri și sub presiunea unor cerințe tot mai mari, trebuie să rămânem pe calea cea bună, pentru noi  înșine și pentru elevii noștri. Pentru că omenescul din noi e ceea ce contează cu adevărat.