AcCES în școală și în comunitate

Atitudinile pozitive ale cadrului didactic si ale colegilor copiilor cu CES se dovedesc a fi cruciale în succesul unui program de integrare. În activitatea la grupă, copilul cu sindromul Down nu trebuie considerat o piedică, o frână în predare. El poate juca rolul important de feedback pentru cadrul didactic, în sensul că poate să-l ajute pe profesor să verifice eficiența unor strategii didactice pentru care a optat. Din punctual meu de vedere nu doar curriculum trebuie adaptat, însă, ci și modul în care se predă, începând cu modul în care se organizează clasa, cadrul de învățare, rutina zilnică. De asemenea, există și o serie de tehnici de structurare a materialelor, a lecțiilor, de interacțiune cu copiii cu CES, a căror aplicare va duce la rezultate optime.

„Este necesar să se realizeze o educație pentru toți, pe baza principiilor de participare ṣi egalitate deplină… Educația joacă un rol cheie în definirea viitorului fiecăruia, atât din punct de vedere personal, cât ṣi din punct de vedere social ṣi profesional. De aceea, sistemul de învăţământ trebuie să deţină locul cheie pentru asigurarea dezvoltării individuale ṣi a incluziunii sociale, care sa permit copiilor ṣi tinerilor cu dizabilităţi să fie cât se poate de independenţi.” (Declaraţia de la Madrid, Congresul European cu privire la persoanele cu dizabilități , Madrid, 2002)

La naștere, există potențial de dezvoltare pentru orice copil, indiferent de particularitățile sau deficiențele cu care vine pe lume. Fiecare copil, în funcţie de unicitatea sa ṣi de nevoile sale prezintă pentru educatoare anumite cerinţe educative. Acest lucru este valabil pentru toti copiii, indiferent dacă sunt consideraţi obiṣnuiţi sau speciali. Copiii sunt unici, sunt valoroși si se dezvoltă în funcţie de comunicarea lor cu lumea în care trăiesc.

Indiferent de vârsta la care se află, exista o serie de cerinţe educative legate de creṣtere, dezvoltare, ca procese vitale în devenirea umanităţii valabile pentru fiecare copil. Spre exemplu, copilul cu sindromul Down vine pe lume, ca ṣi orice alt copil, într-o familie nerăbdătoare să îl cunoască. Deṣi astăzi examenele prenatale depistează cu precizie mare această tulburare, exista ṣi cazuri când părinţii sunt puṣi în faţa faptului împlinit, tocmai când se află la maternitate. În procesul de normalizare a vieţii acestor copii ṣi în integrarea lor social, ṣcolară ṣi profesională, intervenţia precoce este primul pas care trebuie realizat pentru ca munca de recuperare sa fie un real success. Există o mare diferenţă între copilul care întâlneṣte un specialist la vârsta ṣcolarizării, sau poate mai târziu, ṣi un copil care este asistat încă din primele zile de viaţă, cel din urmă avănd un avantaj mult mai mare în dezvoltare.

Faptul că un copil participă la programe de intervenţie precoce îi dă posibilitatea de a avea un start bun, putând atinge nivelul maxim de dezvoltare atât din punct de vedere intelectual cât ṣi din punct de vedere al funcţionării adaptative. Succesul unui astfel de program depinde, printre altele ṣi de atitudinea celor care se ocupă de educaţia copilului, de atitudinea celorlalţi copii ṣi de competenţa profesională a cadrelor didactice ṣi a specialiṣtilor. Aṣadar, acceptarea în creṣă sau grădiniţă a copiilor cu CES este în acest context o nevoie determinată de importanţa intervenţiei timpurii ṣi de valoarea integrării educaţionale pentru fiecare copil. Primirea copiilor cu CES este firească ṣi constituie un prim pas spre normalizarea vieţii, prin a pune în aplicare dreptul tuturor copiilor la educaţie ṣi sprijinirea dezvoltării fiecăruia. Educaţia antepreṣcolară/ preṣcolară este parte a educaţiei incluzive iar deschiderea instituţiilor de învăţământ către toţi copiii constituie ṣi condiţia unei educaţii de calitate, cu influenţe puternice în dezvoltarea copiilor pentru viitor, pentru participare ṣi responsabilizare social, dar ṣi aprecierea ṣi înţelegerea valorii umane.

Conform declaraţiei de la Salamanca din anul 1994, copil, tânăr sau adult, trebuie să beneficieze de proiectarea unor ocazii ṣi oportunităţi încât să i se răspundă adecvat nevoilor sale educaţionale de bază. Astfel, educaţia incluzivă se referă la ridicarea tuturor barierelor în învăţare ṣi la asigurarea participării la educaţie a tuturor celor vulnerabili la excludere ṣi marginalizare. În acest context accentuăm nevoia de a acţiona ṣi gândi în favoarea educaţiei incluzive, având în vedere că nu se valorizează numai posibilităţile de dezvoltare ale fiecărui copil, ci ṣi potenţialul ṣi motivaţia de schimbare ṣi dezvoltare profesională a fiecărei educatoare. Dacă promovăm politici ṣi practice cât mai incluzive  în educaţia preṣcolară, dacă ne focalizăm atenţia asupra accesului, participării ṣi implicării tuturor copiilor de vârsta mică ṣi preṣcolară în programe de educaţie, vom avea nu numai generaţii mai bine pregătite, care să se integreze ṣcolar ṣi social, ci ṣi profesioniṣti mai buni ṣi mai eficienţi în educaţie.

Atitudinile pozitive ale cadrului didactic si ale colegilor copiilor cu CES se dovedesc a fi cruciale în succesul unui program de integrare.În activitatea la grupă, copilul cu sindromul Down nu trebuie considerat o piedică, o frână în predare. El poate juca rolul important de feedback pentru cadrul didactic, în sensul că poate să-l ajute pe professor să verifice eficienţa unor strategii didactice pentru care a optat. Din punctual meu de vedere nu doar curriculum trebuie adaptat, însă, ci și modul în care se predă, începând cu  modul în care se organizează clasa, cadrul de învățare, rutina zilnică. De asemena, există și o serie de tehnici de structurare a materialelor, a lecțiilor, de interacține cu copiii cu CES, a căror aplicare va duce la rezultate optime.

Într-una dintre lucrările sale, Woolfson enumeră comportamentele care identifică la copiii cu dizabilităţi o imagine de sine slabă:

• au dificultăţi în a primi ṣi a oferi dragoste către alţi copii sau adulţi, inclusive către propriii părinţi;
• nu stabilesc uṣor relaţii cu covârstnicii lor ṣi, din punct de vedere social, se simt izolaţi de ceilalţi din jurul lor;
• chiar când au performanţe acceptabile într-un domeniu nu sunt convinṣi că au reuṣit ceva;
• se simt ruṣinaţi de ceea ce sunt, au sentimente de vinovăţie ṣi chiar depresie;
• au un nivel ridicat de anxietate ṣi simt experienţele de zi cu zi, extreme de stresante;
• din lipsă de încredere în propriile opinii, au dificultăţi în a fi corecţi ṣi cinstiţi cu alţii;
• sunt defensive când relaţionează cu alţii ṣi cu adulţii ṣi îṣi asuma, în general, în orice activitate, ce e mai rău;
• au progrese academic scăzute ṣi greutăţi în adaptarea ṣcoalară.

Din aceste considerente, atât cadrele didactice, cât ṣi profesioniști precum medicul, asistentul social, logopedul, kinetoterapeutul, au ca obiectiv, de la cele mai mici vârste, sprijinirea formării unei imagini de sine pozitive la copilul cu dizabilităţi sau alte CES.