Analiza comparativă a modelelor de investiție în capitalul uman

Investiția în capitalul uman este abordată ca o problemă globală, de la care se așteaptă efecte globale de revigorare economică, în timp ce problemele reale ale pieței muncii necesită strategii punctuale. Strategiile dezvoltate axate pe modele ale investiției în capitalul uman şi educaţiei, ca surse ale creşterii ocupării forţei de muncă, rămân o problemă deschisă cercetărilor teoretice şi empirice. Unele studii discută formarea şi acumularea capitalului uman într-un model ciclic de viaţă, considerând că acumularea de capital uman poate deveni motorul dezvoltării; alte studii prezintă un model al generaţiilor suprapuse privind acumularea de capital uman, demonstrând că redistribuirea veniturilor în favoarea educaţiei produce efecte de antrenare pozitive pe termen lung. Dintre toate submodelele din cadrul Uniunii Europene, submodelul nordic s-a dovedit a fi cel mai performant în realizarea obiectivelor asumate prin Strategia Lisabona, deoarece a generat atât eficienţă macroeconomică, cât şi echitate socială. Submodelul nordic analizat se referă la Olanda, Finlanda, Danemarca și Suedia, caracterizat printr-un grad ridicat de redistribuire, prin promovarea incluziunii sociale, asistenţă socială ridicată, dialog social şi un grad mare de cooperare între partenerii sociali şi guvern. Economiile din ţările nordice sunt unele dintre cele mai competitive economii europene.

Modelul olandez se bazează pe principiul autonomiei în educaţie, care presupune o descentralizarea la toate nivelurile de instruire:

• independenţa de a crea şcoli (fiecare individ care are posibilitatea de a crea unităţi de învăţământ are libertatea de o face, fără a avea nevoie de aprobări şi recunoaşteri din partea guvernului);
• autonomia de orientare (unităţile şcolare pot fi înfiinţate şi organizate  conform diferenţelor de religie, a ideologiilor sau a perspectivelor educaţionale);
• independenţa în organizare (unităţile de învăţământ au libertatea de a-şi alege metodele de lucru şi materialul didactic folosit).

Ca urmare a libertăţii de orientare alegerii tipului de şcoală, nu toţi elevii care merg spre o şcoală privată sunt acceptaţi ci doar aceia care corespund specificului acelei şcoli. Prin comparaţie, se observă că şcolile publice au obligaţia de a înscrie toţi elevii solicitanţi. Referitor la libertatea de organizare, instituţiile de învăţământ din Olanda pot alege ce cursuri să urmeze elevii,  ce manuale să  folosească şi ce recompense  să acorde cadrelor didactice.

Sistemul olandez se diferenţiază de cel finlandez sau de cel danez prin gradul sporit de libertate de alegere a tipului de şcoală de către părinţi pentru copiii lor.  Pentru părinţi nu există obstacole de ordin financiar în alegerea tipului de şcoală deoarece ambele forme sunt finanţate de stat.

Datorită concurenţei care există în acest stat între unităţile şcolare şi ca urmare a programului bazat pe cupoane (school voucher programs), părinţii pot să-şi trimită copiii la altă şcoală, dacă nu sunt mulțumiţi de calitatea actului educaţional oferit de o anumită instituţie de învăţământ. Statul suportă cheltuielile cu transferul unui elev de la o şcoală la alta. Prin urmare, se asigură un act educaţional calitativ superior care răspunde nevoilor şi alegerilor exigente făcute de către părinţi.

Sistemul educaţional finlandez actual este foarte bine structurat în ceea ce priveşte programele de zi: preşcolar (pentru copii de 6 ani); 9 ani şcoala de bază (copii între 7-15 ani); învăţământul postobligatoriu secundar – liceu, învăţământ superior (universitate şi studii politehnice); adulţi (formare continuă). În învăţământul primar la materiile de bază elevii au un singur învăţător, care îi sprijină  pentru a le întări siguranţa de sine, astfel ca nici un elev să nu  fie exclus.

În sistemul de educaţie finlandez, se oferă gratuit din partea statului, de la vârsta preşcolară şi până la învăţământul superior, baza materială şi suportul logistic (săli de clasă, auxiliare, hrană). Învăţământul finlandez de succes are la bază îmbinarea celor trei elemente (mediul familial, unitatea şcolară şi resursele socio-culturale (activităţi recreative, biblioteci). Finlandezii au convingerea că bogăţia unui stat sunt copiii, iar pentru instruirea lor aleg cei mai buni profesori din ţară. Pentru a profesa ca învăţător este obligatoriu ca titularul sa aibă o medie mare la examenul de bacalaureat, înclinare spre problemele sociale, participare la activităţi de voluntariat. Universităţile îşi aleg candidaţii în urma unui interviu pentru a aprecia capacitatea de comunicare şi empatie.

Sistemul de învăţământ finlandez este unul descentralizat, care asigură egalitatea de şanse participanţilor la procesul educaţional. Astfel, în toate unităţile şcolare din ţară, se studiază aceleaşi materii de bază până la vârsta de 16 ani, utilizând aceleaşi manuale şi folosind aceleaşi programe şcolare, iar cadrele didactice având acelaşi statut. Instituţiile şcolare finlandeze se bucură de autonomie în gestionarea resurselor băneşti primite de la stat.

Prin reforma din educaţie, s-a efectuat descentralizarea şi ca urmare a acestei măsuri au fost efectuate concedieri masive în  proporţie de 90% la Ministerul Educaţiei, în prezent fiind angajaţi la acest minister aproximativ de 300 de persoane.

Unităţile de învăţământ sunt finanţate atât de la bugetul de stat cât şi de la comunitatea locală în mod egal. Prin acest mod de finanţare  prin Ministerul Educaţiei sunt stabilite planurile de învăţământ şi programele educaţionale, iar prin comunitatea locală se asigură derularea unor activităţi extraşcolare şi o parte din suportul material. La nivel local, pentru şcoala primară (obligatorie pentru vârsta cuprinsă între 7 şi 16 ani) se asigură material didactic gratuit, prânz cald, asistenţă medicală şi gratuitate în transport.

Finlanda are unul din cele mai performante sisteme de învăţământ din lume. Are cel mai mare procent din Europa al elevilor care ajung la facultate 66%, iar 93% dintre finlandezi promovează liceul.

Finlanda pune mare preţ pe cercetare şi experimente încă din şcoală; astfel,  se formează clase cu cel mult 16 elevi, care se concentrează pe experimente practice; aproximativ 43% dintre elevii de liceu urmează o şcoală de dezvoltare a vocaţiilor sau abilităţilor.

Pentru a stimula gândirea şi creativitatea dar şi independenţa elevului, majoritatea din temelor pentru acasă sunt sub formă de proiect, acesta încercând să găsească soluţii cu aplicabilitate în practică mai puţin rezolvarea unor teme cu conţinut ştiinţific abstract.

Javier Melgarejo, psiholog din Barcelona, a studiat sistemul de educaţie din Finlanda pe o perioadă de 10 ani. Din studiile efectuate se desprind următoarele:

• Primii şase ani de şcoala primară sunt esenţiali deoarece la materiile de bază şcolarii au un singur cadru didactic, ce are grijă ca nici un elev să nu fie exclus. Acest fapt  constituie  un mod de a  întări starea de stabilitatea emoţională şi sentimentul de siguranţă al copiilor.
• Se evită  a se face comparaţie între copiii.
• Temele pentru acasa ale elevilor sunt flexibile şi moderate iar prin planul de învăţământ se studiază 608 ore de curs la şcoala primară.
• Învăţământul finlandez este eficient prin îmbinarea a trei elemente: mediul familial, unitatea şcolară şi resursele socio-culturale.
• În Finlanda un rol important îl are şi sistemul social prin care se acordă asistenţă socială şi diferite ajutoare materiale astfel încât părinţii îşi pot sincroniza programul de la locul de muncă  cu creşterea copiilor.
• Poporul finlandezi consideră că bogăţia unui stat sunt copiii, iar pentru educaţia lor aleg cadrele didactice cu cea mai bună prestanţă profesională.
• Instituţiile de învăţământ universitar îşi aleg candidaţii în urma unui interviu pentru a aprecia nivelul de comunicare şi de empatie.

Sistemul educaţional din Danemarca este organizat în trei cicluri:

• învăţământ preşcolar neobligatoriu unde sunt integraţi copiii cu vârsta între 3 şi 7 ani;
• învăţământul obligatoriu gratuit unde studiază copiii cu vârste cuprinse între 7 şi 16 ani;
• învăţământ liceal general gratuit unde studiază copiii cu vârste cuprinse între 17 şi 20 de ani.

Prin Ministerul Educaţiei se asigură coordonarea învăţământului liceal. Fiecare liceu are libertatea în alegerea cadrelor didactice, în efectuarea investiţiilor şi în salarizarea profesorilor. Statul asigura liceelor private o finanţare în procent de 85% prin care se asigură cheltuielile cu educaţia unui elev, acesta fiind considerată suma necesară. Deoarece liceele private primesc finanţare din partea statutului, aceste unităţi de învăţământ sunt monitorizate de către stat, neexistând diferenţe între liceele de tip public şi cele de tip privat în ceea ce priveşte conţinutul programelor şcolare.

În Danemarca, se utilizează un sistem de cupoane educaţionale, oferite ca subvenţie din partea statului, ce asigură  cheltuielile cu transferul unui elev de la o unitate şcolară din sistemul public la altă unitate şcolară din sistemul privat, dar care nu acoperă costurile integral. Subvenţia din partea statului reprezintă 75% din cheltuielile totale cu educaţia unui elev la unitatea şcolară privată unde acesta va fi transferat. Contribuţia familiei în realizarea transferului  elevului la şcoala privată trebuie să acopere costurile în procent de 25%. Statul danez consideră că dacă valoarea  voucherului ar fi acoperită în totalitate de către acesta, familia ar fi mai puțin interesată sau responsabilă.

Programele de reconversie profesională au căpătat caracterul unei adevărate educaţii de masă a adulţilor.   Astfel, în ţările scandinave, în cadrul şcolilor superioare populare, sistemul de reconversie este organizat pe trei niveluri: cursuri normale, în orele de program (3-5 ore pe săptămână), studii individuale, pe baza unor manuale de specialitate, cu un curs de 4 săptămâni în concediul anual de odihnă şi cursuri intensive desfăşurate într-o instituţie de învăţământ superior (1-2 trimestre cu concediu fără plată).

În Suedia, ţară care înregistrează, în medie, una dintre cele mai scăzute rate ale şomajului dintre ţările membre ale OCDE, în primii ani ai deceniului 8 s-au înregistrat rate alarmante ale şomajului, care au atins uneori valori de 11-12%. Acest fapt a determinat guvernul suedez să adopte un pachet de trei programe care au cuprins:

• şanse pentru tinerii de 16-17 ani, care au eşuat pe plan şcolar  şi care  nu reuşesc să-şi găsească un loc de muncă;
• echipele de tineri cuprinşi între 18-19 ani, amplasaţi în cadrul administraţiei publice şi cărora li se oferă posibilitatea ca, timp de 4 ore pe zi, să-şi îmbunătăţească formarea profesională;
• încurajarea angajării tinerilor de peste 18 ani prin declanşarea unui set de programe de inserţie în întreprinderile private, 50% din salariul obţinut fiind oferit, la început, societăţilor care facilitează angajarea. Adoptarea acestui set de măsuri a condus la reducerea imediată a ratei şomajului încă din primul an de aplicare (de la 11% în anul 1983, 5% în anul 1984 şi 3% în anul 1988).

Legat de preocuparea firmelor pentru pregătirea propriilor angajaţi, în Suedia, fiecare firmă are obligaţia să aloce minim 10% din profit pentru constituirea Fondului pentru Modernizarea Economiei, care este destinat finanţării obiectivelor de pregătire profesională legate de implementarea noilor tehnologii. Acest fapt conduce la o participare anuală la cursurile de educare a adulţilor, a persoanelor angajate în sectorul particular.

Sistemul educaţional românesc, faţă de alte ţări europene, nu are o strategie pe termen lung asupra căreia toată lumea să se pună de acord, iar investiţiile la noi sunt de zece ori mai mici faţă de ţările nordice. Un elev român stă între 25-30 ore pe săptămână la şcoală, în timp ce în ţările nordice, elevii dedică cel mult 18 ore pe săptămână pentru cursuri şi teme.

Statul român a făcut progrese în ceea ce priveşte reforma educaţiei, însă tot nu se apropie de media europeană. Creşterea nivelului educaţiei în România este necesară pentru a face faţă schimbării cerinţelor pe piaţa muncii. Îmbunătăţirea sistemului educaţional duce la:

• reducerea ratei şomajului şi a riscului de sărăcie;
• îmbunătăţirea nivelului de trai şi a speranţei de viaţă.

Un rol important în asigurarea coerenţei şi transparenţei pârghiilor de menţinere al nivelului calitativ din educaţie şi formare profesională, dezvoltat la nivel european şi naţional, îl are Grupul Naţional pentru Asigurarea Calităţii în formare profesională. Câteva din cele mai importante obiective ce revin în sarcina GNAC sunt:

• facilitarea coordonării inter-ministeriale dintr-o perspectivă integrată a sistemului de formare profesională;
• sprijinirea organizării vizitelor de peer learning şi a schimbului de experienţă la nivel european;
• formarea de propuneri şi recomandări către părţile interesate cu privire la asigurarea calităţii în formare profesională.

Guvernele din întreaga lume consideră important realizarea unor proiecte de instruire şi formare profesională a persoanelor în concordanţă cu nevoile economiei fiecărui stat şi întocmirea raportului real şi relevant pentru educaţie şi piaţa muncii. Finanţarea sistemului educaţional din România rămâne mult sub media Uniunii Europene.

Eforturile pentru a moderniza sistemul sunt prea limitate.  Se uită că educaţia rămâne la baza oricărei societăţi şi că a nu investi în educaţie înseamnă a frâna de la început orice pas pe care România ar dori să-l facă.