Analiza contrastivă și traducerea

Analiza contrastivă presupune comparația a două limbi în contact, o comparație între contrastele, divergențele sistematice. Operațiile de echivalență sunt tratate în termenii sensului, formei şi metalimbajului. Traducătorul specializat trebuie să prelucreze materia primită ca să o redea nouă, devenind în acelaşi timp un adevărat creator.
Lingviştii şi pedagogii au ajuns să se intrebe despre o nouă metodă de predare şi învățare a celor două limbi – limba franceză si limba română -, deoarece metodele vechi de acum aproape 25 de ani erau incapabile să răspundă nevoilor situației reale de comunicare, asigurând funcționarea normală a limbii. Acest fapt se petrecea din cauza tendinței de a izola dobândirea limbii străine de folosirea limbii materne.

Experiența si reflecția ne-au dovedit totuşi, nouă, tuturor, că urmele lăsate de limba maternă sunt reale, profunde şi durabile.

Specialiştii au devenit rapid conştienți de faptul că metoda de predare  a unei limbi străine care contestă importanța limbii materne este un eşec sigur. Prin urmare, grație specialiştilor didacticii limbilor vii se întrevăd noi perspective, printre care şi perspectiva contrastivă. Din reflecția comparativă s-a născut o ramură a lingvisticii aplicate care se numeşte analiza diferențială sau contrastivă.

Obiectul de studiu al analizei contrastive

Comparația a doua limbi reține mai ales diferențele sau contrastele, ceea ce explică şi justifică termenii analizei contrastive care desemnează această nouă branşă a lingvisticii aplicate. In plus, cele doua limbi care se confruntă în procesul învățării au un statut diferit : una este limba de bază si cealaltă este limba țintă. Analiza constrastivă caută să identifice divergențele, diferențele sistematice a celor două limbi, manifestate în contact, pentru a identifica regulile de corespondență, foarte generale. În analiza contrastivă se operează cu o triplă echivalență: de sens (traducere), de formă (structurare) şi de nomenclatură (metalimbaj). Comparația reține mai ales diferențele sau contrastele între limbi: aceasta este ceea ce explică terminologia în mod general adoptată. Această cunoştință nu poate fi dobândită decât printr-o comparație punct cu punct, îngrijită şi sistematică. Noi numim aceasta analiză diferențială, pentru că ne interesează doar elementele de contrast. (W.G. Moulton, apud J.P.Vinay, 1968 :707)

Analiză contrastivă și traducere

Existența unui text de plecare reprezintă terenul de întâlnire al analizei contrastive şi al teoriei traducerii. În cazul învățării unei limbi străine, textul de plecare este latent, în timp ce în traducere, textul este actualizat. Traducătorul trebuie să respecte textul actualizat pe care trebuie să îl transpună, dar acesta dispune de o anumită libertate în reorganizarea materialului. Există un raport foarte strâns între traducere şi analiza contrastivă. Aceasta apare ca un mijloc mai sigur de a scoate traducerea didactică din empirismul îngust în care ea risca să se închidă dacă se mulțumeşte să nu rezolve decăt aspecte particulare de punere în echivalență.

O realitate într-o limbă devine o alta cănd este tradusă. Atunci când traducem există totuşi o pierdere. Pierderea este mai puțin importantă în textele ştiințifice, deoarece există un soi de adecvare a conceptelor. Dar, în cazul traducerii literare este vorba despre provocarea unei emoții. Un text are un număr de elemente menite să modifice traducerea.

Traducătorul trebuie să redea în limba țintă o reprezentare destul de diferită a conținutului textului de plecare. El trebuie să reconstruiască un alt univers de referință. Textul de plecare este materia pe care acesta trebuie să o prelucreze pentru a fabrica o nouă materie. În acest fel, traducatorul devine creator.

Trebuie deasemenea adăugat că fenomenul de interferență provoacă distorsiuni, adică diferențe sistematice care sunt legate de diferențele care există la nivel lexical, al sintaxei şi morfologic, precum:
1. diferența dintre genurile substantivelor
2. diferența dintre diatezele verbelor
3.  diferența dintre regimuri [+_ tranzitiv
4. diferența dintre operațiile de pronominalizare ale verbelor care decurg din acestea
5. ordinea diferită a constituenților Grupului Nominal
6. problemele limbii țintă (de exemplu, concordanța timpurilor, ‘’si’’ condițional, folosirea subjonctivului, ordinea cuvintelor în frază, constituenții de ordin obligatoriu ai frazei)
7. emfaza

Există în punerea în ecuație nişte unități lingvistice care țin în general de mai multe ordine de fapte.
a. ambiguitatea cuvântului în limba de bază
b. organizarea lexicală a celor două limbi puse în contact
c. restricțiile care acționează în proximitate (variante condiționate) sau la distanță (concordanța timpurilor)
d. cadrul sintactic în care se înscriu heteronimele

Bibliografie:
1. CRISTEA, Teodora (1977) Éléments de grammaire contrastive. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
2. CRISTEA, Teodora, CUNIŢĂ, Alexandra (1986) Modalités d’énonciation et contrastivité. Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Limbi si Literaturi Străine, Bucureşti.
3. CRISTEA, Teodora (2001) Structures signifiantes et relations sémantiques en français contemporain. Editura  Fundației România de Mâine, Bucureşti.
4. CRISTEA, Teodora (1998) Stratégies de la traduction. Editura  Fundației România de Mâine, Bucureşti.
5. GARDES-TAMINE, Joëlle (2004) La grammaire. Phonologie, morphologie, lexicologie. Armand Colin, a treia ediție, Paris.
6. RIEGEL, R, PELLAT, J.-CH., RIOUL,R. (1996) Grammaire méthodique du français. P. U. F., Paris.