Analiza stilistică în ciclul primar

Sensul fundamental şi caracteristic pentru un cuvânt, sensul lexical care redă exact ideea ce trebuie exprimată se numeşte sens propriu. Învăţând să vorbească, şi ulterior, îmbogăţindu-şi vocabularul, copiii vor folosi în general, cuvintele cu sensul lor propriu. Şi în cărţile destinate lor, vor întâlni aceste cuvinte, dar, pe lângă ele, şi cuvinte al căror sens este altul decât cel obişnuit. Cu timpul, în special prin lectură, ei vor descoperi că, în anumite circumstanţe lingvistice (proprii literaturii artistice), cuvintele pot fi folosite cu alte înţelesuri decât cele comune, obişnuite.
Este imposibil ca, în cadrul orelor de limba română, învăţătorul să evite abordarea sensului figurat al cuvintelor şi expresiilor, pentru că, dacă  ar ignora acest aspect, elevii săi ar fi lipsiţi de baza raţională a trăirii emotive.
În articol, ilustrăm utilizarea sensului propriu şi a sensului figurat cu exemple din opere literare.

Prin exerciţiul comunicării cotidiene, elevii înţeleg că fiecare cuvânt, formă gramaticală, propoziţie, text are un înţeles. Întâlnindu-se, în cadrul experienţei lor lingvistice, de mai multe ori cu acelaşi cuvânt, utilizat cu acelaţi înţeles, ei descoperă ceea ce în lingvistică se numeşte sens lexical.

Sensul lexical ţine de natura lexicală a cuvântului, de apartenenţa acestuia la una dintre clasele lexico-gramaticale (părţi de vorbire) existente, şi este păstrat de cuvânt în toate formele flexionare(dacă cuvântul este flexibil). Sensul lexical este strâns legat de conţinutul noţional al cuvântului.

Sensul lexical diferit de cel obişnuit/ propriu, folosit în scopuri afective, expresive, artistice poartă numele de sens figurat. Înţelegerea limbajului artistic de către copiii de vârstă şcolară presupune, în mod necesar, înţelegerea raportului între sensul propriu şi sensul figurat, între conţinutul cuvântului cu primul statut şi conţinutul aceluiaşi cuvânt cu al doilea statut.

Paralel cu identificarea sensului propriu al cuvintelor, învăţătorul va determina împreună cu elevii şi sensul figurat al lor. Pentru elevi va fi un alt înţeles, determinat de intenţiile scriitorului/ poet şi prozator şi realizat printr-o combinare, adeseori, neaşteptată a cuvintelor.

Vom ilustra întrebuinţarea într-un text literar a cuvintelor cu sens propriu şi a cuvintelor cu sens figurat, referindu-ne la povestirea lui Mihail Sadoveanu, Dumbrava minunată.
În fraza:
– Patrocle, ce facem noi acum? întrebă ea pe căţel.
fiecare cuvânt este folosit cu sensul obişnuit, comun şi receptat ca atare de către vorbitor.

Dar, în aceeaşi povestire, în alte contexte, cuvintele sunt folosite cu sens figurat. Este nefuncţional şi depăşeşte capacitatea de acceptare a elevului ca învăţătorul să realizeze lecţii de analiză stilistică; nici nu-şi poate propune (şi nici nu are rost) să analizeze toate cazurile de cuvinte/ expresii cu sens figurat. Se va opri numai asupra unora, mai expresive, mai deosebite.

Cel mai potrivit termen pentru desemnarea acestor structuri nu este acela de expresii frumoase/ cum se obişnuieşte), ci de expresii poetice. Nu e potrivit să le considerăm expresii frumoase, deoarece chiar propoziţia Ce facem acum? este frumoasă, pentru că este corectă. În comunicare, frumos este ceea ce e corect, acceptabil, ceea ce nu este incorect sau vulgar.

Când se analizează cuvintele/ structurile cu sens figurat, învăţătorul va avea în vedere, întâi, sensul propriu (cel mai bine cunoscut copiilor) şi apoi, împreună, vor încerca să identifice noul sens, obţinut prin raportarea cuvintelor la asociaţiile semantice din care fac parte. Noile sensuri ale cuvintelor reprezintă parte din arta scriitorului şi ele ne determină să ne reprezentăm realitatea, mai bine, mai emoţional.

Verbul a săgeta înseamnă a lovi, a răni, a ucide cu săgeata, dar cu alte sensuri este întrebuinţat în textul sadovenian.

Patrocle se năpusti asupra mesteacănului şi mierloiul săgetă prin păienjenişul de aur spre tainiţele dumbrăvii.

Aici, sensul verbului este de a se mişca repede (şi în linie dreaptă) ca o săgeată.
Verbul a se furişa, utilizat cu sens propriu, înseamnă a se strecura pe nesimţite, a pătrunde pe furiş, pe ascuns. La Sadoveanu, sensul lui este de a apărea încet, dar nu este vorba de o fiinţă materială, ci de o stare de spirit.

Niciodată Lizuca nu văzuse luna aşa de aproape şi aşa de mare. O nelinişte i se furişă în suflet.

Când un corp se menţine la suprafaţa unui lichid sau se mişcă pe suprafaţa lichidului, se spune că pluteşte. Folosit cu sens figurat, acelaşi verb are sensul de a se menţine sau a se mişca încet într-un spaţiu.

Deasupra, departe, se pleca cerul albastru spre dumbravă, curgând ca o apă; ş-o împărăteasă pajură plutea pe talazul acela,cu aripile neclintite.

În procesul de interpretare a textelor literare – de relevare a semnificaţiilor lor estetice şi etice, a valorilor afective – un rol important îl deţine perspectiva stilistică de abordare. Indiscutabil, a interpreta un text literar din punct de vedere stilistic reprezintă o operaţie dificilă, dar ea se însuseşte prin exerciţii continue, desfăşurate gradat în funcţie de dificultate, integrate în procesul general de însuşire a limbii române la ciclul primar, prin stimularea intereselor cognitive ale elevilor.

Fără să se facă apel la numele figurilor de stil, elevii pot înţelege construcţia şi semnificaţia acestora,pot identifica valoarea lor în contextele date, pot delimita sensul propriu de sensul figurat sau descoperi plusul de expresivitate obţinut prin folosirea figurilor de stil.

Epitetul exprimat prin adjectiv subliniază o însuşire socotită esenţială, relevantă pentru obiectul respectiv. În interpretarea secvenţei: În liniştea ce se făcu le auzeam strigătul alb şi straniu. (Povestiri, 89) / din Cheia de Mihail Sadoveanu, pentru a se ajunge la valoarea  semantică a adjectivului alb, se va pleca de la determinarea cadrului temporal la care se referă autorul şi a caracteristicilor lui: o dimineaţă de început de primăvară, lumină, copii ieşind ca gâzele la soare, planarea pe cer a unui stol de cocori. Folosit cu sens propriu, alb înseamnă de culoarea laptelui, a zăpezii, or, în mod evident, nu acest sens îl avea în contextul anterior, cu atât mai mult cu cât, deşi se referă la o realitate perceptibilă auditiv (strigătul), adjectivul-epitet este coloristic.

În cazul secvenţei: Creştea geana de ziuă; pe ape se desluşeau aburi şerpuiţi (având forma şarpelui când se deplaseză), se poate stabili cu elevii că acest cuvânt provine de al substantivul şarpe, pregătindu-i în felul acesta pentru înţelegerea noţiunii de familie lexicală, cu care se vor întâlni în clasa a V-a.

Există cazuri când adjectivul este, în acelaşi timp, epitet al substantivului şi al verbului: Domnu` Trandafir ne privea vesel cu ochii lui negri (Povestiri,88). Prin această dublă subordonare a adjectivului vesel, şi faţă de substantivul-subiect, şi faţă de verbul-predicat, se caracterizeză cuprinzător felul de a fi al acestui dascăl, marcat de înţelegere, bunătate, bună dispoziţie. Sintactic, vesel este un element predicativ suplimentar. Învăţătorii trebuie să evite includerea în textele pentru analiză gramaticală a unor asemenea situaţii, pentru că rezolvarea – potrivit cunoştinţelor lor – ca atribut sau complement nu corespunde realităţii. Stilistic însă, această situaţie poate fi discutată.

Când substantivul este folosit cu valoare de epitet, el denumeşte de obicei metale, pietre preţioase, prin intermediul cărora se sugerează culori. Nu numai că sunt mai expresive decât epitetele exprimate prin adjectivele de la care pornesc, dar dobândesc chiar sensuri noi faţă de acestea. Astfel, epitetul-substantiv (sintactic: atribut substantival prepoziţional) de purpură are acelaşi conţinut semantic cu adjectivul purpuriu: roşu-închis, dar cu o deschidere semantică mai mare (înglobează în sens şi haina colorată astfel).

Într-o secvenţă cum este: „ca o fulguire de aur” (Povestiri, 88), epitetul de aur înseamnă mai mult decât auriu, pentru că în perceperea acestui cuvânt, culorii i se asociază şi ideea de corp material, de greutate. Elevii pot primi sarcina să determine sensul unor alte structuri: oameni cu inimile de aur. Pornind de la derivările deja realizate: purpură – purpuriu, aur – auriu, se va da elevilor să completeze lista acestor derivări cu: aramă (arămiu), argint (argintiu), diamant (diamantin), rubin (rubiniu), şi să integreze cuvintele nou create în enunţuri. Un alt exerciţiu presupune elaborarea de propoziţii în care cuvintele să fie folosite cu alt sens decât cel comun, obişnuit: Are o brăţară de argint/. Are argint în păr./ Acesta e un obiect de aramă./ A văzut din depărtare codrii de aramă şi să le explice.

Pentru a asigura înţelegerea comparaţiei, învăţătorul poate proceda analitic, prin determinarea structurii ei, potrivit puterii de înţelegere a copiilor: termenul comparat (folosit cu sens propriu ) şi termenul cu care este comparat. De exemplu, în interpretarea secvenţei sadoveniene: Era început de primăvară, prin martie, şi pe ferestrele deschise năvălea lumină nouă, ca o fulgerare de aur (Povestiri, 88), termenul comparat folosit cu sens propriu, este lumină, iar termenul cu care se compară, ca o fulguire, este folosit cu sens figurat (cu sens propriu: a fulgui/ a ninge cu fulgi rari). Prin grupul ca o fulguire, scriitorul sugerează căderea lentă, caldă a razelor de soare. Pentru a asigura înţelegerea prin efort propriu a acestei figuri de stil, se poate da elevilor un exerciţiu de tipul: Explicaţi sensul grupului de cuvinte indicat: Când deodată, într-o zi, ca într-o scăpărare de lumină, i-am găsit cheia… (= foarte repede). Se va pleca de la stabilirea sensului propriu al cuvântului a scăpăra: a produce scântei prin lovirea cremenei cu amnarul: (despre pietre sau corpuri dure) a scoate scântei prin ciocnire, şi de la constatarea că limina produsă prin ciocnire durează foarte puţin.