Analiza transdisciplinară a drumului din basmul „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă, din perspectiva competențelor transversale

Competențele transversale reprezintă un concept al pedagogiei moderne. După cum este definit de Clasificarea Europeană a Abilităților, Competențelor, Calificărilor și Ocupațiilor (ESCO), „Abilitățile și competențele transversale (TSC) sunt acel tip de abilități învățate și dovedite, care sunt considerate în mod obișnuit ca necesare sau valoroase pentru o acțiune eficientă în aproape orice tip de muncă, învățare sau activitate de viață. Sunt „transversale” deoarece nu sunt legate exclusiv de un anumit context (post, ocupație, disciplină academică, implicare civică sau comunitară, sector ocupațional, grup de sectoare ocupaționale etc.).”
Transdisciplinaritatea reprezintă gradul cel mai elevat de integrare a curriculumului, mergând adesea până la fuziune. Fuziunea este, așadar, faza cea mai complexă și mai radicală a integrării.  Termenul de terț inclus (finalitatea acestui tip de demers) este introdus de Basarab Nicolescu în Manifest pentru transdisciplinaritate.

Ne este de mare folos delimitarea semantică a noțiunii de crono-topos. Conform lui Mircea Vulcănescu,  în limbajul obişnuit, poporul român (prin acesta se înţelege ţăranul  cu puţin înainte de 1900) echivalează spaţiul şi timpul (prea abstracte) cu locul şi vremea. Există un arhaism în limba românului tradiţional care refuză convenţiile lingvistice. Spaţiul e loc, timpul – vreme. Orice se petrece într-o parte a lumii are reverberații în cealaltă parte. Timpul și spațiul sunt două concepte ce relevă tendinţele dezvoltării epicii care sunt considerate printre cele mai importante începând cu Antichitatea, dar se observă ezitări privind încadrarea specificității cronotopiei. În lucrarea Termenii filozofiei greceşti, Francis E. Peters defineşte cele două sintagme aducând în atenţia lectorului coordonatele fundamentale ale lumii, condiţii transcendentale ale experienţei. Toposul este asociat termenului de fiinţă, iar timpul chronosul cu cel de mişcare. Teoreticianul literar M. Bahtin în Probleme de literatură şi estetică definește conceptul de cronotop, astfel: „Vom numi cronotop (ceea ce în traducere ad litteram înseamnă timp-spaţiu) conexiunea esenţială a relaţiilor temporale şi spaţiale, valorificate artistic în literatură”.

Spaţiul şi timpul constituie două coordonate ale textului literar, fiind semne ale creaţiei unei lumi pluridimensionale bazate pe noi coordonate ce evocă un anumit cadru şi anumite situaţii narative. Categoria spaţiului, ca şi cea a timpului, se referă la două realităţi un spaţiu exterior, real, obiectiv, al scriitorului şi al lectorului şi un spaţiu interior al universului fictiv care transformă cele două dimensiuni în una singură (vezi noţiunea de spaţiu-timp a lui  Stephan Hawking ). Spaţiul universului fictiv poate fi închis, deschis, fantastic, citadin, circular, oblic, iniţiatic, interior.

În perioada circulaţiei orale, naraţiunile, mai ales cele de mare întindere, multiepisodice (din care face parte şi basmul) au nevoie de elemente ordonatoare, care să faciliteze memorarea şi înţelegerea lor. Punctul de plecare al demersului critic îl constituie definiţia lui Jung, care consideră simbolurile structuri ordonatoare la nivelul imaginii şi al limbajului, forma timpului descrisă şi analizată de St. Hawking, plecând de la reprezentarea newtoniană a spaţiului şi timpului, dar şi contradicţia găsită de Kant în analiza temporalităţii, despre care afirmă că este o „antinomie a raţiunii pure”. În lucrarea sa Stereotipia basmului, Nicolae Rosianu, dorind să sublinieze specificitatea structurilor basmelor, arată, citându-l pe Axel Obrik, că: naratiunile populare se supun unor legi epice necunoscute literaturii culte [Rosianu 1973]. Într-o astfel de structură ce trebuie mereu să se adapteze unui model impus de tradiţie, creativitatea se manifestă mai ales la nivelul îmbinării motivelor, iar rolul acestora în definirea unui model de comunicare devine esenţial.

Ideea analizei transdiciplinare a drumului a pornit de la lectura unei cărți a lui Solomon Marcus : este cunoscută şi suficient folosită de mecanica didactică, imaginea fibonacciană a reprezentării „Poveştii celor cinci pâini”, făcută de Solomon Marcus. Alegerea s-a datorat faptului că drumul este un simbol fundamental al etosului folcloric tradiţional, foarte multe producţii folclorice de diverse tipuri, balade, basme, dar şi unele colinde textualizează acest simbol. Această ipoteză de lucru a fost generată şi de foarte bogata simbolistică a drumului şi de modul în care acesta relaţionează cu alte aspecte ale culturii populare, unde drumul apare legat de simbolismul trecerii (marile treceri, botezul, nunta, înmormântarea, dar şi cele din viaţa de zi cu zi). El se corelează cu simbolul centrului şi are la nivelul culturilor tradiţionale o funcţie operatorie; este motiv literar structurant al epicului. Descifrarea semnificaţiilor acestui simbol conduce la unificarea nivelelor realului şi imaginarului, prefigurând initierea, adică terţul inclus. În unele variante, simbolul şi-a pierdut funcţia iniţială şi s-a transformat în simplu motiv literar, ceea ce face ca descifrarea funcţiei ordonatoare să fie mai dificilă. Dumitru Tiutiuca în Teoria literară, defineşte noţiunea de drum prin motiv şi cronotop în acelaşi timp, detaliind semnificaţiile multiple ale acesteia, în Povestea lui Harap-Alb. Dumitru Tiutiucă în Literatura marilor clasici structurează capitolul despre opera lui Ion Creangă pe baza conceptului de Weltanschauung afirmând că „În definiția noastră, orânduiala este deopotrivă un criteriu (și concept) filozofic, un Weltanschauung altfel spus, dar și un principiu estetic de structurare a operei, după cum și unul moral” – “Weltanschauungul popular”(basmul prezentând un alt termen luat în discuţie cel al cronotopului drum concepție despre lume), termen care a dobândit un statut de-sine-stătător în literatura de specialitate, în jurul anului 1800.

Basmul este din perspectiva lui G. Călinescu „o oglindire a lumii în moduri fabuloase”, o poveste dincolo de timp si spațiu. Avem de-a face cu un drum şi un timp curbate sub influenţa factorilor ce pot fi decodaţi doar metaforic. Toţi aceşti factori realizează o textură a semnificaţiei basmului dintr-o altă perspectivă decât cea clasică şi obişnuită.
Putem interpreta drumul şi încercările lui Harap-Alb, ca fiind o alegorie a ritualului de iniţiere. Drumul trece prin mai multe etape, reprezentate alegoric în basm prin cele trei încercări la care e supus eroul de către omul spân: obţinerea salatei din grădina ursului, a cerbului de aur şi a fetei lui Roş-Împărat. La capătul acestui şir de iniţieri şi purificări, eroul atinge starea de iniţiat, de sfânt, reprezentată în basm prin încoronarea sa şi căsătoria cu fata lui Roş-Împărat, adică parcurge distanţa dintre sacru şi profan. Din această cauză avem de-a face cu un drum către centru. Aparent redată geografic – “de la o margine a pământului la alta” – această reprezentare lineară a drumului trebuie coroborată cu replica năzdrăvanului cal: “ştiu eu pe unde te-oi duce la Împăratul-Roş, pentru că m-au mai purtat o dată păcatele pe acolo cu tată-tău în tinereţele lui”. Afirmaţia constituie nu numai o reprezentare a “întoarcerii”, a circularului, dar şi a ieşirii din real şi penetrarea fabulosului prin tinereţea veşnică şi vorbirea animalului totemic. Este primul dintre indiciile spaţiului rotund şi întoarcerii (curbare a timpului ce influenţează spaţiul). Adică Harap-Alb, „boboc în felul său”, cum îl numește Sfânta Duminică, pleacă din spațiul apărării totale, al protecției maternale, reprezentată de castelul părintesc, pe un drum – podul- cu direcția numai înainte, spre capătul lumii – împărăția lui Verde-Împărat. De acolo, la îndemnul/porunca Spânului, va pleca către Roș-Împărat să aducă fata, farmazoana cu care se va căsători.

Fantasticul personaj Sfânta Duminică, acea “babă gârbovă de bătrâneţe”, care îl ajută pe Harap Alb să depăşească unele obstacole ale drumului său, poate reprezenta pe cel ce iniţiază novicele, şamanul, vraciul, bătrânul tribului, sau maestrul spiritual. Interesează prezența ei în economia basmului în măsura în care apariţiile coincid cu intrarea în fabulous, dar şi pentru că aceste apariţii schiţează un desen al axei temporare: apare şi dispare ca un jalon într-un cerc al încercărilor eroului, tocmai în momentul când trebuie ajutat. Ea îl sfătuieşte pe Harap-Alb să ceară tatălui său armele, calul şi hainele din tinereţe. Acestea simbolizează patrimoniul strămoşesc sau calităţile spiritual ereditare (cum ar fi voinţa, setea de cunoaştere, dragostea de adevăr, puterea de luptă etc). În altă ordine de idei, ele sunt reperele necesare pentru o parcurgere în interior a drumului, adică, spre sine, din nou element al curbării liniei itinerante.

Așadar, Harap-Alb parcurge linear un drum până la un punct (Verde-Împărat), apoi mai departe (Roș-Împărat) și se întoarece. Aplicând elemente de bază ale opticii, verdele reprezintă frecvența luminii din centrul spectrului ROGVAIV, singura pe care noi o putem percepe cu ochiul liber, element de echilibru și idealul pe care trebuie să-l atingă eroul fabulous. Harap-Alb va revigora împărăția centrului lumii, după trecerea prin ritualul inițierii. Dar până la echilibru, parcurge un alt dum, mai departe, având în vedere că roșul reprezintă culoarea cu cea mai lungă lungime de undă, dar cu cea mai slabă sursă de fotoni. Deci, Harap-Alb, nu rămâne la capătul spectrului optic, ci se întoarce în starea de echilibru pentru a împărăți conform eticii de bun-simț a poporului român, el reprezentând exponentul cel mai vizibil al acestei mentalități, un model propus tinerilor în formare.

În concluzie, pentru a defini acest „drum rotund”, bogat în conţinut şi semnificaţii putem utiliza sintagma drum kairotic  sau drumul evenimentelor cruciale, după expresia sociologului american Ph. Rieff, citat de I. Bădescu. Menționăm că în lucrarea de bază, termenul este aplicat timpului, dar timpul și spațiul sunt o singură dimensiune în fizica modernă. Noţiune antonimică timpului cronologic (istoric), timpul kairotic (sau împlinitor) este timpul eroului excepţional, timpul lui Harap-Alb, cel dominat de o existenţă duală: trecerea din orizontul timpului profan (al stingerii) în cel kairotic, al împlinirii şi desăvârşirii de sine.

În acest sens, se poate vorbi de o lectură a drumul sinonimă cu o lectură a cercului. Acesta este terțul inclus, transdisciplinar al analizei prezentate.

Bibliografie
1. Creangă, Ion, Opere complete, Editura Ancora S. Benvenisti, București, 1928.
2. Bârlea, Ovidiu, Poveștile lui Creangă, Editura pentru literatură, Cluj-Napoca, 1967.
3. Bălu, Ion, Viaţa lui Ion Creangă, Editura Cartea Românească, București, 1990.
4. Boutière, Jean, Viaţa şi opera lui Ion Creangă, Editura Junimea, Iași, 1976.
5. Călinescu, George, Ion Creangă (Viaţa şi opera), Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966.
6. Cristea, Valeriu, Despre Creangă, Editura Eminescu, București, 1994.
7. Dan, Ilie, Studii despre Ion Creangă, Editura Albatros, București, 1973.
8. Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Ion Creangă, Editura pentru Literatură, București ,1963.
9. Grădinaru, Dan, Creangă. Monografie, Editura Allfa, București, 2002.
10. Holban, Ioan, Ion Creangă – spațiul memoriei, Editura Junimea, Iași, 1984.
11. Ion Creangă interpretat de…, antologie, prefaţă, tabel cronologic şi bibliografie de Constantin Ciopraga, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977.
12. Lovinescu, Vasile, Creangă și creanga de aur, Editura Cartea Românească, București, 1989.
13. Moț, Mircea, Ion Creangă şi impactul cu cititorul, Editura Paralela 45, Pitești, 2004.
14. Munteanu, George, Introducere în opera lui Ion Creangă, Editura Minerva, București, 1976.
15. Oișteanu, Andrei, Gradina de dincolo, Editura Discobol, Cluj-Napoca, 1980.
16. Scarlat, Mircea, Posteritatea lui Creangă, cu o prefaţă de Nicolae Manolescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti 1990.
17. Streinu, Vladimir, Ion Creangă, Editura Albatros, București, 1971.
18. Studii despre Ion Creangă, vol.I-II, Editura Albatros, București, 1973.
19. Tiutiuca, Dumitru, Ion Creangă sau orânduiala lumii, Editura Geneze, Galaţi, 2000.
20. Trandafir, Constantin, Povestea lui Harap-Alb, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
21. Ilie Bădescu, Timp şi cultură. Trei teme de antropologie istorică, 1988, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
22. Hawging, Stephen, Universul într-o coajă de nucă, Editura Humanitas, 2006, pag 34