Articole scrise de: Simona Velea
Simona Velea a absolvit Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, specializarea Ştiinţele educaţiei, precum şi studii aprofundate în cadrul aceleaşi facultăţi, în domeniul evaluării educaţionale. Timp de trei ani, a fost cadru didactic în învăţământul preuniversitar, iar din 1999 participă la proiecte de cercetare în domeniul educaţiei, elaborează rapoarte de cercetare şi studii, susţine cursuri de formare pentru cadre didactice etc.
A fost cercetător la Institutul de Științe ale Educației, până în 2020. În prezent, este cadru didactic la DPPD, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, titular al cursurilor Psihologia educației, Pedagogie, Managementul clasei, Psihopedagogia adolescenților, tinerilor și adulților.
A fost membru al Comisiei Naționale pentru UNESCO, Componenta Proiecte interdisciplinare, şi coordonator naţional în domeniul educaţiei pentru cetăţenie democratică, la nivelul Consiliului Europei.
Raportarea la greșeală în procesul de învățare
În mod obișnuit, suntem învățați să ne ferim de greșeală și să considerăm greșeala ca fiind premisa unei pedepse, a unei sancțiuni negative ori chiar a eșecului. Starea afectivă asociată cu greșeala este încărcată negativ – frică, rușine, tristețe sau chiar furie, iar discuțiile despre greșeli sunt mai degrabă mustrare, ceartă, decât analiză, reflecție, generalizare a lecțiilor învățate. Scopul învățării era (și încă mai este) performanța. O dovadă la îndemână și foarte puternică o reprezintă documentele strategice, naționale, în care termenul „performanță” apare extrem de des. De asemenea, simpla analiză a discursului public despre educație aduce în prim-plan aceeași preocupare exagerată pentru performanță, pentru standarde înalte, fără loc de greșeală. Cu toate acestea, cel puțin în comunitatea pedagogică și psihologică, se pot observa schimbări în modul de raportare la greșeală. Articol integral
Când pregătirea de specialitate se întâlneşte cu tactul pedagogic şi cu seriozitatea profesională
Ce înseamnă un profesor bun? Parafrazând, am putea spune că nu îl putem defini, dar îl recunoaştem atunci când îl vedem în clasă, cu elevii. O astfel de „întâlnire” cu un profesor bun a fost, pe de o parte, un prilej de reflecţie, iar pe de altă parte, o dovadă că e nevoie de combinaţie între o bună formare pedagogică, tact şi seriozitate în raport cu profesia aleasă. O lecţie de educaţie plastică observată într-o şcoală din Republica Moldova descrisă pe scurt în cele ce urmează, un profesor care preda această disciplină în completarea catedrei (fără ca acest aspect să fie perceptibil), elevi familiarizaţi cu metode şi tehnici interactive, un climat de lucru destins, civilizat, o relaţie apropiată şi bazată pe respect autentic între profesor şi elevi şi multe alte „amănunte” m-au făcut să simt că am avut ocazia să văd „cea mai frumoasă lecţie” dintr-o serie de activităţi observate în cadrul unei cercetări evaluative. Articol integral
Ministerul Educaţiei