Ce înseamnă să fii profesor

De fiecare dată când se vorbeşte despre unele profesii, dăm definiţii ale perfecţiunii, uitând că vorbim despre oameni cu defecte şi calităţi, cu slăbiciuni şi disponibilităţi excepţionale. A fost lansată la un moment dat o întrebare. „Trebuie să fie profesorul un actor?„. Această întrebare mi s-a părut retorică. Da, trebuie să fim actori. Trebuie să le arătăm tinerilor din faţa noastră o lume în care pot face numeroase lucruri, chiar dacă noi înşine nu am putut. dar trebuie să fim în acelaşi timp şi fireşti, oameni normali, adaptaţi timpului în care trăim.

Ce trebuie să facă un profesor? Care sunt calităţile unui profesor? Este profesorul un actor?  Dacă la ultimele două se poate răspunde mai pe larg, pot exista diferite opinii, trenduri etc, ultima mi se pare o interogaţie retorică. Da, profesorul este un actor. Şi acum, dăscăleşte, argumentele:

Profesorul este un actor pentru că zilnic joacă în faţa, între, printre un public format din 25-100 de elevi. De când intri în şcoală, de când intri în clasă, propui o imagine: profesorul care se îmbracă aşa, profesorul care a făcut gestul acela etc. Dacă tot ai intrat pe scena clasei, se presupune că vei vorbi. Tu eşti protagonistul sau măcar naratorul organizator. Fiecare cuvânt va fi auzit, interpretat, comentat. Fiecare grimasă, mişcare a capului, ezitare vor provoca reacţii. Dacă vrei să îi consideri pe cei din faţa ta oameni cu care să colaborezi, va trebui să accepţi dialogul, provocarea, va trebui să ştii ce provoacă o reacţie. Dacă nu faci acest lucru, dacă ţi-e teamă să te expui, dacă nu accepţi privirea constantă, critică asupra ta, atunci nu eşti profesor.

Profesorul este actor pentru că atunci când intră în clasă nu mai poate fi el, omul, cu problemele lui particulare, cu grijile lui. Elevii nu sunt vinovaţi şi nu sunt datori să accepte frustrările, limitările, oportunismul, laşităţile, umilinţa, orgoliul, fericirea, ostentaţia dascălului. Se spune să-ţi laşi problemele de serviciu la uşa căminului. E valabilă şi viceversa. Problemele casei nu se transferă elevilor. Şi atunci, nu trebuie să joci rolul unui om echilibrat care arată elevilor diversitatea, echilibrul, şansele, siguranţa?

Profesorul este regizor-actor pentru că pune în scenă spectacolul orei. Dacă vrea spectacol clasic va merge pe tiparul:” ascultat, predat.” Dacă va vrea gen mai nou, va accepta provocarea altei metode. În varianta a doua va trebui însă să fie foarte bun, pentru că altfel actorii îşi „mănâncă” regizorul. Mai mult decât un regizor sau un actor obişnuit, profesorul are parte de spectacole noi tot timpul. Este un spectacol interactiv şi clasa de anul acesta este alta decât cea de anul viitor, clasa  a X-a A este alta decât clasa a X-a B. Sunt reacţii diferite, imediate, surprinzătoare la care nimeni nu-ţi poate da o reţetă de folosit. La teatru, dacă nu ţi-au plăcut actorii, nu te mai duci. Actorii au o oarecare siguranţă că nu se aruncă după ei. Profesorul are zilnic un public obligat să stea la spectacol şi care poate alege penalizarea actorului-regizor.
Până la urmă, dacă ţi-e frică să comunici, dacă nu poţi avea viziuni diferite asupra lumii, dacă nu te vezi evoluând pe o scenă,  înseamnă că ai ales prost profesia şi te vei chinui şi tu şi îi vei chinui şi pe alţii.

Se pune însă şi întrebarea „În ce constă rolul profesorului?”. Este de fapt un paradox: pe de o parte trebuie să joci un rol, pe de altă parte trebuie să fi autentic. Să fii în acelaşi timp altul şi tu însuţi, să corespunzi profesorului ideal pe care şi elevii noştri îl au în minte datorită părinţilor lor, dar să fi şi omul viu, care trăieşte în această lume şi care ştie cu ce se confruntă copiii de astăzi. Elevii şi părinţii cer : disciplină, severitate, seriozitate, iar peste două minute de la aceste solicitări pertinente vine întrebarea: „S-ar putea să ne scuzaţi astăzi?”, „Ne daţi voie să…?”, astfel încât între declaraţie şi acţiune există o distanţă imensă. În realitate mergem pe principiul .”Eu voi egalitate,/Dar nu pentru căţei!”,  deci profesorul-actor trebuie să-şi facă rolul astfel încât să dea iluzia tuturor că primesc ce îşi doresc, că au fost ascultaţi, dar şi că nu s-au făcut acele compromisuri care degradează iremediabil ideea de educaţie.

În multe şcoli există profesorul-robot. Intră când sună de intrare, pune absenţele, ascultă 2-3 elevi, dictează 1-3 pagini, se termină ora. Zile, luni, ani, totul se desfăşoară pe acelaşi tipar. Nu se râde la oră, profesorul, când are câteva minute libere, ţine discursuri moralizatoare, corecte, dar desprinse complet de vremurile în care trăim. Elevii se tem, deci sunt foarte cuminţi şi umili, dar umplu paginile de facebook cu dispreţul şi batjocura pentru acest om. Profesorul crede că este respectat şi nu îşi pune niciun moment întrebarea de ce este în conflict cu toată lumea, de ce nu vorbeşte nimeni cu el, nici elevi, nici părinţi, nici profesori.  S-a identificat atât de mult cu imaginea unui dascăl de secol XIX, încât a devenit atemporal, este o piesă de muzeu. Ciudată, deşi perfect normală şi explicabilă, este atitudinea părinţilor şi a elevilor înşişi. Când încă nu le e profesor, îl consideră un profesor ideal, îi susţin părerile. Când au contact direct cu el, în 1-2 luni se ajunge la conflicte mai mult sau mai puţin deschise.

Perechea acestui tip de profesor este cel permisiv. Elevii fac ce vor, pleacă din clasă, vorbesc de parcă nu ar fi oră, îi spun în faţă profesorului că nu le pasă de el şi că este un nimic. Acesta roagă să se facă linişte, dar nu pune absenţele, dă tuturor nota zece. Notele mici apar când elevii sar calul şi ajung la agresiuni verbale şi chiar fizice. Ca să evite orele, acest profesor se arată dispus să ducă acte pe la instituţiile statului, să meargă la şedinţe etc. Elevii îl preţuiesc tot atât ca şi pe precedentul. În plus, dacă de primul le e frică, pe cel de-al doilea îl umilesc fără probleme şi în public.

În fiecare şcoală există cele două extreme. Cei doi profesori vor rămâne pe postul lor, mai ales dacă au inspiraţia să se acopere de hârtii care le demonstrează capacitatea deosebită. Le place ce fac? Mă îndoiesc, dar cred că ştiu amândoi în adâncul sufletului că nu ar face faţă în altă parte.  Cu asemenea oameni nu se va schimba nimic, niciodată. Şi totuşi, dacă vine cineva din exterior şi citeşte procese verbale de la inspecţii curente, chiar cele pentru gradele didactice, care sunt mai bine pregătite decât celelalte ore, dacă se cer profesorului documente doveditoare ale activităţii care să justifice calificativul „foarte bine” , aceşti oameni sunt ireproşabili. Există o ipocrizie a sistemului care permite să scrii neadevăruri, „ca să nu-i faci rău omului”, există o ştiinţă a învârtelii care le spune acestor oameni ce contează cu adevărat pentru a-şi păstra postul sau a dobândi anumite privilegii. Şi aceştia sunt actori, dar care şi-au construit un rol păgubos pentru ei şi, mai ales, pentru alţii.

S-a spus că dascălii tineri au tendinţa să urmeze modelul foştilor profesori. Cred că este adevărat în mare măsură, dar este şi tragic pentru că de cele mai multe ori aceşti oameni, care rămân doar simpli imitatori, îşi aleg tocmai modelul cel mai prost. Nu e rău să ai un model, dar ar trebui să ai şi inteligenţa de a alege bine modelul şi de a-l schimba în funcţie de noile necesităţi.

Şi atunci apare o nouă întrebare: „Poate fi cultivată această calitate actoricească a dascălului?”  Da.  Poţi învăţa să fi un profesor bun, dar trebuie să vrei şi trebuie să ai totuşi anumite capacităţi de comunicare, de inteligenţă, de afectivitate, de voinţă care să-ţi permită să înveţi continuu, să te recompui şi să te transformi. Din păcate absolvirea unei facultăţi nu este garanţia nici a posesiei unor informaţii, nici a unor calităţi intelectuale şi umane. Unele exemple, foarte numeroase, arată că nu este nici garanţia unui scris corect, a unei exprimări coerente.

Deci, dacă planul de dezvoltare personală al cuiva este legat de profesia de educator, acest lucru presupune calităţi actoriceşti, abilităţi de comunicare, abilităţi de relaţionare cu oamenii.