Centrifuga – observaţie în noi

Ne place să evidenţiem că „lucrurile se schimbă” pentru că este comod.
Noi ne schimbăm, sau mai bine zis, ne plictisim. Trist este că, în realitate, ne plictisim cu noi înşine. Cu cât imaginaţia este mai puţin dezvoltată, cu atât mai mult riscăm monotonia şi plictiseala. O formă a plictiselii este şi nemulţumirea. Nemulţumirea de sine, mai precis.
Lucrurile se schimbă, noi nu mai găsim perspective – şi asta ţine de voinţă.

Lipsa de interes este, de cele mai multe ori, hrănita de apariţia unei noi figuri. Acum, afectul este cel care dictează. Raţiunea, doar, găseşte noi motive (de cele mai multe ori, false dar argumentate) pro sau contra. Şi de aici (de la apariţia unei noi figuri), hotărâm de rămânem, sau nu, constanţi în relaţii. Cu cât sentimentele sunt mai profunde, cu atât suntem mai constanţi. Fie „fideli” sau nu, începuturile sunt copleşitoare. Văpaia există datorită dorinţei de a cuceri, şi invers. Vânătoarea este acerba şi uneori lipsită de raţiune (lucru lesne de înţeles de considerăm aportul mare al sentimentelor). Şi de profunzime. Există doar dorinţa de a cuceri (a câştiga). Şi ca în orice vânătoare, „vânatul” este delicios. Şi ca în orice vânătore, va fi avut loc o observaţie atentă, o analiză şi o strategie de atac (aici intervine raţiunea). Cu cât suntem mai vânători, cu atât mai mult suntem infideli. Cu cât suntem mai infideli, cu atât mai mult ne zbatem să demonstrăm că „lucrurile s-au schimbat”. Şi cu cât se schimbă mai mult lucrurile, cu atât suntem mai superficiali şi evazivi şi interesaţi de „laurii olimpiadei”. Lucrurile rămân aceleaşi: gesturile – aceleaşi, atitudinea – aceeaşi, rezultatul – acelaşi.

Repetiţia îşi face loc ca un vârtej. Cucerirea se manifesta aproape identic: aceeaşi voce suava, aceeaşi strângere de mână, privire galeşă însoţită de acelaşi zâmbet la comandă, acelaşi râs îngăduitor la „nimicuri”, aceeaşi căutare iscoditoare a privirii de parcă ar dori să pătrundă mintea până în cele mai adânci şi intime lăcaşuri cu nădejdea descoperirii de dorinţe similare; aceeaşi zbatere de pleoape ca un cod morse cunoscut doar de viitorul vânat. Sentimentul celui din urma este de „unicat”.

Cu cât nemulţumirea de sine este mai mare, cu atât mai mult se doreşte demonstraţia că aceasta (nemulţumirea de sine) nu ar trebui să existe. Şi ca în reclamele cu pantofi sport, cineva din lăuntrul tău îţi şopteşte: „hai că poţi”. Şi astfel, interesul în „laurii olimpiadei” este la fel de mare ca şi dorinţa de afirmare, iar combaterea nemulţumirii de sine creşte direct proporţional.

Competiţia are loc între persoană şi personalitatea acesteia, fapt pentru care, „aprofundarea victimei” pe termen lung nu-şi mai are rostul, interesul se pierde şi dorinţa de a menţine relaţia se voalează şi ea. Pionul din linia întâi este cea mai sensibila „pojghiţă” a afectului. Ea se va fi dizolvat la apariţia unei alte lupte. Aceasta „pojghiţă” este plăcerea. Plăcerea de a cuceri şi de a şti că eşti dorit. Plăcerea de a fi adulat la finalul luptei precum un gladiator victorios în arena bogat populată de o mulţime însetată de sânge.

Reversul medaliei: „nimicurile” admirate la început devin iritante acum. Odată cunoscute, ele îşi pierd din savoare. Nu mai trezesc interes, nu pentru că ele ar fi modificate, ci pentru simplul fapt că „laurii” au fost primiţi.

Este fascinant că „în vremurile de vâlvătaie”  actul de curaj se manifestă continuu şi fără ezitări ca o încercare de demonstrare a sinelui înaintea obiectivului de sedus.
Şi parcă nu-mi este clar: lucrurile se schimbă?