Competențele profesorului de matematică și dezvoltarea motivației pentru obiectul matematică

Profesorul realizează o multitudine de activități extrem de variate și aflate într-o conexiune complexă. Unele se referă la predare-învățare-evaluare: secvențializare, concepere-proiectare, organizare, evaluare, autoevaluare. Altele sunt direcționate spre elev: cunoaștere, activizare, clasificare valorică, evaluări de moment și în perspectivă, motivări, orientare școlară și profesională.

„Dacă vrem să îl mobilizăm pe elev, să-l determinăm să depună efort autentic, trebuie să îl convingem că merită să-și bată capul cu tema pe care o are.” (G.Polya, Descoperirea în matematică).

Nu trebuie să omitem că profesorul este un important factor în configurația complexă  a grupurilor sociale, militând pentru civilizație și cultură. Să enunțăm câteva competențe pe care le considerăm a fi preponderente:

• Organizarea clasei în și spre activitatea de învățare formativă;
• Alegerea unor metode didactice adecvate și punerea lor în practică;
• Distribuția comunicării (frontal, de grupuri sau chiar individual);
• Dirijarea activității cognitive, afective și morale a elevilor;
• Alegeri de conduite de evaluare;
• Folosirea sistemelor recompense-sancțiuni;
• Dezvoltarea capacității de verbalizare a elevilor ;
• Manifestări de potențiale formative;
• Crearea în școală și clasă a unui climat socio-afectiv propice;
• Stimularea creativității etc.

Împlinirea  cu succes a unei asemenea varietăți de competență solicită aptitudini pedagogice. Hubert rezuma în acest sens: „a te simți chemat, ales pentru sarcina de profesor și apt de a  îndeplini prin iubire pedagogică , credință în valorile socio-culturale, conștiința responsabilității față de copil, patrie și umanitate”. Ca orice aptitudine, recunoaștem și aici un potențial  înnăscut, dar și dezvoltări ulterioare.

Eu aș compara profesorul de matematică și cu un negustor, deoarece el trebuie să „vândă” elevilor săi puțină matematică.

Motivația cea mai bună provine  din interesul elevului pentru obiectul matematică. De aceea, trebuie să acordăm o mare atenție alegerii, formulării și prezentării problemelor pe care le propunem elevilor spre rezolvare. Pentru a deveni interesantă o problemă trebuie să fie relevantă, din punctul de vedere al elevului. Ea trebuie să fie legată de activitatea cotidiană, să pornească de la un fapt cunoscut, familiar, sau să aibă utilitate practică.

Așa numitele „probleme ale lumii reale” incluse în orele de  matematică oferă elevilor posibilitatea întelegerii  noțiunilor ce urmează a fi predate, de exemplu:

• compararea prețurilor pe care le au anumite produse ambalate separat poate fi utilizată în predarea lecțiilor despre procente sau metoda reducerii la unitate.
• probleme referitoare la dimensiunile unor terenuri poate fi utilizată în lecția de predare a ariilor
• studiul unor pavaje, parchet sau acoperire cu gresie folosite în lecția de aproximare a numerelor iraționale.

Un alt tip de motivare în învățarea matematicii profesorul o poate obține prin implicarea elevului în rezolvarea problemelor, și anume înainte ca elevul să înceapă rezolvarea problemei, trebuie îndrumat să anticipeze rezultatul, astfel el se angajează în rezolvare, devine activ la ceea ce lucrează în clasă. Problemele care pot dezvolta motivația pentru înțelegerea matematicii sunt problemele-joc, problemele „distractive” și problemele generate prin plierea hârtiei.

Bibliografie:
1. DAN BRÂNZEI, ROXANA BRÂNZEI , Editura Paralela 45, 2008
2. Recuperarea rămânerii în urmă la matematică , București 2005
3. CONSTANTIN CUCOȘ Pedagogie, Ediția a II a revăzută și adăugită, Editura Polirom 2006.