Conceptul de educație incluzivă – integrarea elevilor cu CES în învățământul de masă

O viziune asupra educației incluzive apare la Conferința de la Salamanca din 1994: „educația incluzivă încorporează principiile universal valabile ale unei pedagogii sănătoase, centrate pe copii. Din aplicarea acestor principii beneficiază toți copiii dintr-o comunitate școlară. Această pedagogie pleacă de la premisa că diferențele dintre oameni sunt normale, că învățământul trebuie să se adapteze la aceste diferențe și la cerințele specifice care derivă din ele.”

Confuzia generată de utilizarea greșită a termenilor de integrare și incluziune este foarte des întâlnită. Abordarea integrată și studiile privind integrarea copiilor cu C.E.S. facilitează identificarea diferențelor celor două concepte. În sfera domeniului educațional integrarea este definită în raport de subordonare față de incluziune. Integrarea reprezintă acțiunea de asimilare a unui elev în educația generală, unde acesta se adaptează sau nu curriculum-ului din școala respectivă, în timp ce școala rămâne neschimbată. Incluziunea pune accent pe necesitatea ca sistemul educațional și școlile să se schimbe, să se adapteze pentru a putea răspunde nevoilor copiilor.

„Când un tânăr crește frumos,iese parcă din strâmbătate o întreagă lume.” (Constantin Noica)

Educația incluzivă caută să răspundă nevoilor de învățare ale tuturor. Atenția cade pe grupurile cu risc crescut de marginalizare sau excludere din comunitatea școlară. Educația incluzivă presupune eliminarea oricăror bariere în participarea la viața școlară. Procesul de incluziune reprezintă o abordare strategică făcută să faciliteze succesul învățării pentru toți copiii. Acest fapt presupune dezvoltarea de strategii menite să asigure accesul, participarea și succesul în activitățile de învățare pentru toți copiii.

Pentru a rezolva problemele dintr-o clasă într-o manieră incluzivă ar trebui să ținem cont de o serie de necesități: cunoașterea globală a elevilor și a particularităților lor specifice – elevul fiind subiectul educației incluzive, cunoașterea relațiilor dintre elevi și utilizarea în învățare a tehnicilor bazate pe cooperare, colaborare și negociere de soluții, valorificarea experiențelor proprii prin formarea continuă a profesorilor.

Educația incluzivă presupune ca fiecare unitate școlară să-ți deschidă larg porțile, primind orice copil care solicită participarea la procesul de școlarizare, indiferent de condiția sa fizică, socială, emoțională sau intelectuală. Pentru o educație incluzivă trebuie să realizăm diferite adaptări: adaptări de mediu, adaptări psihopedagogice și adaptări în materie de evaluare.

Adaptările de mediu presupun poziționarea strategică a copilului în sala de clasă și în bancă în proximitatea cadrului didactic, excluderea materialelor care disociază atenția, iluminare specială, echipament adaptat. Adaptările psihopedagogice se referă la tutelare din partea colegilor de clasă, materiale concrete, indicatori gestuali, algoritmi cu pași de urmat, repere color, reformularea materiei de învățare, iar adaptările în ceea ce privește evaluarea: timp suplimentar, răspunsuri orale, reamintirea condițiilor sarcinii de lucru, caractere mai groase, reducerea numărului de sarcini utilizate pentru evaluarea unui concept sau a unei competențe.

Există mai multe modalități de adaptare curriculară: prin comasare, eliminare, extensiune sau diversificare. Un mediu de învățare prietenos e bazat pe o viziune și valori comune. El include toți copiii, din medii culturale sau lingvistice diferite, cu abilități diferite sau cerințe speciale de învățare, este sensibil la cultură, valorizând diferențele, stimulând învățarea pentru toți copiii, promovează participarea, cooperarea, îngrijirea, stima de sine și încrederea de sine, promovează un stil de viață sănătos și deprinderi de viață sănătoase și corect cu diferențele de gen și nediscriminator.

În practicile incluzive, putem influența comportamentul copilului prin pozitivism apelând la încurajări succesive. A conduce comportamentul elevului, a sprijini dezvoltarea lui implică învățarea unor comportamente care să valorizeze acțiunea lui. Putem aprecia pozitiv efortul copilului: „Te-ai descurcat admirabil. Ai învățat repede. Ai găsit soluția potrivită. Mă mândresc cu munca ta de azi. Încă o încercare și șansa va fi de partea ta. Nu e deloc rău. Bine lucrat. Felicitări. Te-ai descurcat singur, ceea ce înseamnă că poți.”

Un sistem incluziv recunoaște dreptul tuturor copiilor de a fi educați împreună, considerând că educația noastră, a tuturor este la fel de importantă. Soluții posibile pentru reușită ar fi și următoarele recomandări:

Pentru lucrul cu copiii cu dizabilități intelectuale: explicarea detaliată a sarcinii de lucru; etapizarea realizării sarcinii; utilizarea materialului intuitiv în procesul de explicare/ predare a temelor noi; realizarea exercițiilor de evidențiere a esențialului, de delimitare a detaliilor; oferirea timpului suplimentar pentru realizarea sarcinilor; acordarea sprijinului suplimentar din partea cadrelor didactice, părinților; planificarea de ore suplimentare, de activități individuale sau în perechi; aplicarea sistematică a metodelor de stimulare, captare, menținere a atenției, de stimulare a memoriei; folosirea diferitelor scheme, tabele, grafice; crearea unei atmosfere confortabile învățării.

Pentru lucrul cu copiii cu deficiențe parțiale de văz: folosirea în cadrul activităților a creioanelor colorate și a cariocilor; rezervarea unui spațiu considerabil în jurul reprezentărilor sau imaginilor importante; trasarea de linii groase în jurul elementelor importante de pe materialele de lucru; distribuirea materialelor didactice vizuale câte unul, pe rând.

Pentru copiii cu deficiențe parțiale de auz: excluderea gălăgiei din preajma activităților; evitarea diferitelor tipuri de dictări, luarea de notițe; repetarea instrucțiunilor sau sarcinilor să aibă loc cu aceleași cuvinte; formularea clară a instrucțiunilor, concis, cu pași consecutivi; realizarea discuțiilor nemijlocite cu elevii.

Pentru lucrul cu copiii cu dizabilități fizice, de limbaj, de comportament: organizarea activităților în săli multifuncționale; folosirea rampelor de acces și a mijloacelor tehnice corespunzătoare care pot compensa posibilitatea de deplasare; organizarea de exerciții de relaxare periodică( audiții muzicale, desen), de stimulare a interesului și de captare a atenției; aplicarea metodelor active, interactive, cu elaborarea unor scheme, hărți, machete, desene atractive, folosirea culorilor; combinarea perioadelor pasive cu cele active.

Câteva recomandări generale: elaborarea planurilor individualizate personalizate; realizarea activităților specifice de recuperare disciplinară sau interdisciplinară; realizarea activităților practice și examinarea situațiilor concrete de viață; aplicarea metodelor active și atractive care îi ajută să nu obosească prea repede și să-și mențină capacitatea de concentrare; evitarea suprasolicitării fizice și nervoase care influențează negativ atenția și procesul de instruire; alternarea tipurilor de activități; asigurarea unui tempou adecvat; excluderea maratonului intelectual; evitarea pedepselor; încurajarea, stimularea, lauda elevilor pentru creșterea încrederii în forțele proprii; acordarea de recompense.

Abordarea multiculturală și transcurriculară a procesului de învățământ se bazează pe respectarea dreptului fundamental al copilului și omului în general la educație și acceptarea diversității umane. Școala incluzivă devine o școală deschisă tuturor, o școală prietenoasă, flexibilă, o școală care abordează procesul de învățare într-un mod dinamic și atractiv, un factor de bază al incluziunii sociale.

Bibliografie
Adriana Denisa Manea, Educația incluzivă – teorie și aplicații,Cluj Napoca, 2014;
Maria Hadîrca, Tamara Cazacu, Adaptări curriculare și evaluarea progresului școlar în contextul educației incluzive, 2012;
T. Vrăjmaș, Învățământ integrat și/sau incluziv, București, 2001.