Conversăm sau discutăm cu elevii?

După opiniile specialiștilor, comunicarea din clasa de elevi este discuţia şi nu conversaţia (în adevăratul sens al cuvântului), datorită unor trăsături specifice care le diferenţiază.

Termenul de discuţie este restrictiv când e vorba de subiectele abordate, subiecte precise şi prestabilite, chiar dacă restricţiile nu sunt explicite. Discuţia este deci un schimb verbal al cărui fond este considerat a fi mai serios şi a cărei formă este mai controlată comparativ cu conversaţia. Nu se poate  însă nega prezenţa în cadrul acestora a unor module de conversaţie.

Comunicarea în clasa de elevi presupune existenţa unui cadru instituţionalizat predeterminat, este supusă unor constrângeri de timp impuse de orarul şcolar, de durata unei ore de curs, în timp ce în conversaţia uzuală nu există un cadru instituţional fix, timpul alocat depinde de participanţi, iar statutul şi rolul participanţilor nu reprezintă un factor esenţial, deşi, uneori, poate acţiona ca un factor restrictiv.

Statutul şi rolul participanţilor au o importanţă deosebită în comunicarea în clasa de elevi, determinând regulile de iniţiere, menţinere şi încheiere a comunicării. De asemenea, relaţia dintre participanţi are un caracter asimetric; aşezarea elevilor în bănci, precum şi poziţia profesorului în faţa clasei, în spatele catedrei, devin taxeme de poziţie. Profesorul controlează fluxul comunicaţional şi selectează de regulă următorul emiţător, în mod direct (utilizând diverse formule de adresare) sau indirect (printr-o întrebare adresată frontal, lăsând elevilor posibilitatea să se autoselecteze); elevilor li se întâmplă destul de rar să ia iniţiativa schimbului. Dacă în conversaţia uzuală, rândul la comunicare este repectat în mod tacit, în comunicarea în clasa de elevi, aceştia vorbesc atunci când le este permis, iar din punct de vedere cantitativ, intervenţia lor este mai redusă decât a profesorului. Poziţia asimerică a participanţilor oferă destul de puţine posibilităţi de negociere a sensurilor, spre deosebire de conversaţia uzuală unde există o mare libertate de negociere a sensurilor şi a poziţiilor stabilite. Totodată, schimbul verbal este alcătuit din trei mişcări: profesorul adresează o întrebare, elevul răspunde, profesorul evaluează răspunsul (follow up), în timp ce în conversaţia uzuală, schimbul verbal este format din două mişcări (de regulă): locutorul adresează o întrebare, interlocutorul răspunde sau locutorul face o constatare/ exprimă un sentiment, iar interlocutorul îşi exprimă părerea/ evaluează.

În comunicarea din clasa de elevi, posibilitatea realizărilor de inserţii între perechile de adiacenţă este redusă, iar funcţiile predominante sunt: informativă (se comunică informaţii), instrumentală (profesorul încearcă să determine elevii să acţioneze), regulatorie (de control asupra elevilor), interacţională (de a crea interacţiuni de diverse tipuri), lingvistică (strict legată de activitatea didactică), managerială (profesorul stabileşte activităţile elevilor, oferă indicaţii privind modul de lucru, disciplinează elevii, evaluează)  şi afectivă (utilizarea unui limbaj care indică o atitudine pozitivă faţă de elevi).

Deşi informal, stilul este controlat, în sensul că greşelile sunt sancţionate, se cer construcţii complete, netrunchiate şi se manifestă preocuparea pentru eliminarea ambiguităţilor. De asemenea, în comunicarea din clasa de elevi, tema de discuţie este strict condiţionată de cadrul instituţional; nu poate fi negociată sau cu atât mai puţin evitată; abaterile de la temă pot fi iniţiate doar de profesor, aceste abateri fiind incluse în comportamentul de back-stage.În conversaţia uzuală, se observă o mare libertate în alegerea temelor, putându-se trece facil de la o temă la alta. Comunicarea în clasa de elevi vizează obiective clare ce sunt comunicate adeseori elevilor chiar de la începutul orei, iar progresia dialogului se realizează prin întrebări de diferite tipuri sau cereri de diferite tipuri vizând capacitatea elevilor de a memoriza, de a analiza probleme, de a evalua şi sintetiza.În conversaţia uzuală, se ia în calcul posibilitatea disimulării unor gânduri, atitudini, iar progresia dialogului se realizează prin întrebări de diverse tipuri, aserţiuni, dialog narat, pe baza tehnicilor de incitare la dialog, prin stimulare verbală şi nonverbală a partenerului de dialog.Actele de limbaj utilizate în comunicarea din clasa de elevi au următoarele funcţii: de a informa, de a verifica, de a oferi explicaţii şi de a evalua, de a comenta, aproba sau respinge.

Conversaţia este un proces a cărui desfăşurare este garantată de schimbul permanent de mesaje între participanţi, condiţionat de reciprocitate şi cooperare. Derularea conversaţiei din back stage, în clasa de elevi, depinde de nişte reguli constitutive, adică acele reguli universale şi imperative ce stabilesc mersul jocului, dar şi de reguli strategice şi normative, cum ar fi regulile de politeţe ce guvernează relaţiile dintre indivizi.

La nivelul actorilor, al participanţilor la conversaţie, putem vorbi de mai multe aspecte: poziţionare; modalităţi de intrare sau ieşire din rol; modalităţi de gestionare a paşilor strategici; modalităţi de provocare a celuilalt; controlul asupra activităţii discursive şi asupra tăcerilor. Aspectele legate de poziţionare explică dinamica relaţiilor dintre participanţi. Teoria poziţionării pleacă de la ideea că rolul pe care îl joacă individul reprezintă un concept cu un caracter mult prea static pentru a susţine o analiză serioasă a relaţiilor sociale; ca urmare a acestui fapt, conceptul de „poziţie” vine să suplinească pe cel de „rol”.

Poziţionarea reciprocă este recunoscută printr-o gamă variată de elemente ce aparţin conversaţiei: activitatea verbală şi nonverbală de implicare şi autoimplicare în interacţiune; întregul set de conduite identificabile pe parcursul jocului, registrul limbii, utilizarea taxemelor de poziţie. Poziţia ocupată de fiecare participant, alături de forţa ilocuţionară a actelor produse, devin elemente cu importanţă deosebită în activitatea de producere a sensului, antrenând, în acelaşi timp, un joc al imaginii ce priveşte reprezentările pe care participanţii şi le fac despre ei înşişi sau despre ceilalţi, precum şi despre situaţia care condiţionează permanent derularea schimbului. Fiecare participant la jocul conversaţiei devine conştient de propria poziţie şi de poziţia pe care este situat (vorbim de propria poziţionare şi de poziţia pe care i-a conferit-o partenerul său), precum şi de poziţia pe care s-a situat partenerul.

Aşadar, un joc conversaţional are la bază o multitudine de mişcări: de iniţiere, de ofertă, de reformulare, de contracarare sau de respingere, de manipulare, de încheiere etc., care se fac simţite din primul moment al interacţiunii, până în momentul în care scopul a fost îndeplinit sau abandonat.