Copilăria și școala

Profesor de limba și literatura romană, director. A participat la numeroase cursuri de formare continuă. Are preocupări în domeniul pedagogiei și al tradițiilor și obiceiurilor locale.

SCOALA GIMNAZIALA DRAGANESTI VLASCA ()

Copilăria și școala merg împreună până la terminarea copilăriei, chiar dacă unii sunt copii toată viața. În acest articol, voi încerca să evidențiez legătura dintre ele.

Motto: „Şcoala nu poate avea decât două scopuri. Primul e să dăm copilului cunoştinţele generale de care, bineînţeles, va avea nevoie să se servească: aceasta este instrucţia. Cealaltă e să pregătim copilul de azi pentru omul de mâine, şi aceasta este educaţia.” Gaston Berger

Copilăria și școala sunt două tărâmuri al căror stăpân este copilul.
Copilăria este timpul în care copilul descoperă lumea în primul rând sub aspectul ei material. El este curios, atinge totul, desface, sparge nu cu un scop prestabilit ci dintr-o imensă și pură curiozitate. Este astfel curiozitatea un mijloc de progres, un vector ce aduce cunoaștere, evoluție. Copilul explorează,minunea lumii din jur care  îi provoacă simțurile. Într-o nostalgie a perfecțiunii,a frumuseții,el vede perfecțiunea și frumusețea lumii în care a pășit.

Frumusețea vârstei este evocată de mințile lumii: Imensa nevoie de mirare (Victor Hugo). De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o tară (Antoine De Saint-Exupery). Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea este veselă şi nevinovată şi, drept vorbind, acesta-i adevărul (Ion Creanga). Un copil poate să învețe oricând un adult trei lucruri: cum să fie mulțumit fără motiv, cum să nu stai locului niciodată și cum să ceară cu insistență ceea ce își dorește (Paulo Coelho).
Copilăria – tărâmul în care mama vibrează la fiecare achiziție a vlăstarului ei, tresaltă la fiecare mișcare ezitantă a puiului de om, tărâmul în care tata privește protector fiecare unduire a firavului corp. O lume în care uimiți toți de puritatea din om se implică, sprijină, protejează.

Copilul are o singură sarcină, să crească frumos. Dobândește treptat cele două achiziții fundamentale care îl vor ajuta să cucerească lumea – mersul și vorbirea. Camera, casa și curtea nu mai sunt suficiente și astfel copilul intră tot mai mult în lumea socială, influențele asupra sa se diversifică, felul de a fi privi devine tot mai diferit și el învață o altfel de adaptare – adaptarea la om, la aspectul social, spiritual al lumii. Această descoperire este mult mai complexă în timp și spațiu.

Cei șapte ani de acasă, care au inspirat prin farmecul lor numeroși scriitori, vor rămâne temelia unei viitoare influențe ce se va diversifica. Educația începută se va desăvârși mai departe formal și informal.

Școala, tărâmul  în care copilul pășește firesc, trebuie să înțeleagă prin oamenii ei că Măria-Sa omul, stăpânul tărâmului, i-a trecut pragul. Curiozitatea lui, dorința lui de cunoaștere înțeleasă și susținută asigură reușita școlară. Contrar acesteia, insuccesul școlar vine dintr-o tratare necorespunzătoare. Nativ, copilul este căutător, doritor de cucerire.

Este adevărat, școala este condusă spre finalități impuse prin legi: ideal educațional, competențe generale și specifice, strategii, evaluări, iar dascălul trebuie să-și dirijeze activitatea în funcție de acestea. De-a lungul timpului, sistemele au căutat forma perfectă a școlii, a planurilor ei, au inventat și noțiunea de reformă, și în paralel au făcut statistici ale abandonului școlar, ale analfabetismului sau ale analfabetismului funcțional.

Poate lumea modernă, teoreticienii educației, noi ca adulți ar trebui să urmăm natura umană care are în ea germenii evoluției și doar să o urmăm, să avem puterea doar de a conserva, de a păstra curiozitatea și setea copilului de cunoaștere. Încorsetându-l cu interdicții, cu multe „nu-uri”, cu teorii abstracte, ajungem de multe ori la realități negative.

Școala se transformă uneori într-o realitate rece, străină și nu de puține ori se întâmplă ca în povestirea Otiliei Cazimir, copiii fiind ca și personajul acesteia nevoiți să afirme „A murit Luchi…”

Prima condiție pentru a nu greși în înțelegerea față de copii este să nu pierdem raportul dintre ceea ce trebuie și ceea ce poate el să facă. Trebuie să avem în vedere că de multe ori copiii pot auzi o cerință, dar o pricep foarte puțin, nu pot merge cu procesul rațional până la înțelegerea sensurilor majore ale cerinței. Superficialitatea înțelegerii, dublată de slaba sa voință și consecvență în susținerea efortului pot fi piedici în parcursul său școlar.

Copilul nu are la debutul școlarității voința atât de puternică încât să trezească în el o rezistență emoțională în fața jucăriilor, a plăcerilor copilărești, a jocului. De aici se impune adoptarea jocului mai ales în clasele de debut al școlarității, ca principală metoda de abordare a lecției. Jocul este esența copilăriei, este mișcare, explorare, socializare, exercițiu, observare, imitare disciplinare, apropiere.

Blaga scria „Copilul râde:/ Înțelepciunea și iubirea mea e jocul.” În joacă, el descoperă totul și totul i se descoperă mai ușor.

Apariția sancțiunii față de copil trebuie să fie întotdeauna asociată cu explicarea acesteia. Copilul nu înțelege în ce constă greșeala și gravitatea ei și, în ciuda sancțiunii, în absența explicației, o va repeta, considerând că are dreptate, dar se va ascunde de adult.

O altă fațetă a înțelegerii față de copil este acordarea cu generozitate a afecțiunii, a căldurii sufletești și a încurajării. Astfel, copilăria și școala intră într-o relație sinergică, iar noi avem deschis drumul către sufletul copilului și, astfel, cuvintele Regelui Carol II devin concrete „Școala nu este un institut de învăţătură, ci un templu ai cărui preoţi sunt profesorii”.

Cuvinte cheie: școală, copilărie, educație timpurie
Accesări: 2.404