Copilul cu „Asperger”, slabe competențe sociale

În sinteză, literatura de specialitate arată că puberul și adolescentul care prezintă Sindrom Asperger are dificultăți de înțelegere a modalităților de interacțiune socială. În trecut, acestui sindrom i se spunea și autism înalt funcțional. După 2008, literatura de specialitate evită utilizarea acestui termen, cel de autism înalt funcțional, folosind numai termenul de Sindrom Asperger. Specificitatea acestui sindrom este dată de imaturitate socioafectivă și tulburări de conduită iar interacțiunea socială deficitară este un efect al acestora.

Statistic, incidenţa acestei boli este 3:1000, adică din 1000 de copiii născuţi, există riscul major ca 3 dintre aceştia să prezinte acestă tulburare globală de dezvoltare. Ceea ce face dificilă intervenţia psihoterapeutică este faptul că persoanele care au acest sindrom au simptoame variate ca şi intensitate, de la uşoare până la severe, iar prezenţa acestora poate fi secvenţială, episodică sau concomitentă.

Riscul izolării şi anxietăţii pentru aceşti puberi și adolescenți este major. Reprezintă o luptă pierdută de ei cu boala? Dincolo de discuţiile suculente despre cum să îi ajutăm pe aceştia să se integreze, finalitatea este, în cele mai multe cazuri, crearea unei mediu de muncă şi existenţial care necesită interacţiuni sociale minime și activități rutiniere, dar posibil cu nivel de dificultate foarte ridicat. Grupul de prieteni şi cunoscuţi este restrâns, concentrarea este pe un singur domeniu de activitate, este amplă şi ca atare, aceştia sunt capabili de performanţe deosebite în domenii ce activează inteligenţa (mai puţin inteligenţa emoţională) şi lucru individual. Pot performa în domenii precum cercetarea, artistic-creator sau inventică.

Ca o picanterie, articolele de specialitate despre Sindromul Asperger notează, în repetate rânduri, că personalităţi precum Wolfgang Amadeus Moyart, Albert Einstein, Marie Curie şi Thomas Jefferson au fi prezentat acestă tulburare de dezvoltare. Totuşi, acest fapt nu poate fi argumentat ştiinţific ca urmare a faptului că depistarea, tabloul clinic şi definirea conceptului nu se realizase la acea vreme, deci toate aceste informaţii au un caracter speculativ, dar nu sunt în mod necesar false.

Puberul și adolescentul care prezintă acestă tulburare de dezvoltare nu poate face faţă exigenţelor specifice competenţelor psihosociale precum: (M. Argyle (1998) a propus un model descriptiv şi explicativ al competentelor sociale, în care diferențiază şapte componente):

⇒ Asertivitatea reprezintă „susţinerea drepturilor personale şi exprimarea gândurilor, sentimentelor şi credinţelor proprii, într-un mod direct, onest şi potrivit, fără a viola drepturile altei persoane” (Constantinescu: 1998)

⇒ Gratitudinea şi sprijinul sunt cheia prieteniei şi atracţie interpersonale ca răspuns a trei nevoi fundamentale pe care toţi oamenii le au: acceptarea, aprobarea şi aprecierea.

Sprijinul constă în „susţinerea celorlalţi într-o situaţie sau relaţie” (Argyl, 1998). În opinia lui Constantinescu (2011. apud Robu: 2011), „gratitudinea şi sprijinul constituie o abilitate socială deosebită, necesară în educaţia copiilor în general, şi a copiilor incorigibili sau incontrolabili, în special”. În opinia lui Paul Popescu-Neveanu (1978:302), gratitudinea se defineşte ca „sentimentul de ataşament, îndatorire şi bunăvoinţă faţă de o persoană care te-a ajutat, ţi-a făcut mult bine”.

⇒ Comunicarea nonverbală este cea mai apropiată de realitatea emitentului, la care nu au acces persoanele cu tulburări de dezvoltare din spectrul autist/ sindrom Asperger şi este dominantă, permiţând observarea anumitor aspecte şi sentimente neexprimate verbal. (Mehrabian, Weiner apud Constantinescu 2004) face referire la limbajul trupului, mina feţei şi tonalitatea vocii. Spre deosebire de sociolingvistică şi neurolingvistică, psihologia nu diferenţiază conmunicarea nonverbală de comunicarea paraverbală (probabil este o chestiune de timp până la reoperaţionalizarea acestor două concepte).

În fapt, şi alte discipline din spaţiul socio-uman recunosc în mod evident cele două tipuri de comzunicare (verbală şi nonverbală), inar comunicarea paraverbală (tonalitatea şi muzicalittaea vocii) o consideră un spaţiu de interferenţă între cele două forme de comunicare.

⇒ Comunicarea verbală este surprinsă dintr-o amplă perspectivă în literatura de specialitate şi, în sinteză, reprezintă procesul de schimb de informaţii utilizând vorbele.

Poate fi sau nu mediată de tehnică analogică sau digitală, directă sau indirectă, mijlocită prin aparate specifice. Acesta are un conţinut informaţional privind date, sentimente, opinii, etc. Sunt cazuri când, prin intervenţia selfului social, conţinutul informaţional emis prin vorbe este în disonanţă mai mare sau mai mică cu realitatea

⇒ Empatia şi cooperarea sunt componente importante în interacţiunea dintre indivizi. Astfel, David (2006) spune că empatia se referă la faptul că celălalt „înţelege cele comunicate ca şi cum ar fi în locul acestuia, ca şi cum ar fi acesta, fără a se identifica cu acesta” empatia generează încredere reciprocă oferind un cadru interpersonal cald, tolerant şi înţelegător. În opinia lui Paul Popescu- Neveanu (1978:233), empatia este „un proces complex de trăiri conştient/ inconştient”.

⇒ Cunoaşterea şi rezolvarea problemelor

⇒ Prezentarea de sine.

Bibliografie
1. Arseni, C (1980) (coord.), Tratat de neurologie, vol. II. Sindroamele neurologice, Bucureşti: Editura Medicală.
2. Attwood, T. (2010), Asperger’s Sindrom: a guide for parents an profesisionals, London: Atheneum Press.
3. Attwood, T. (2007), The complete guide to Asperger’s synderome, London: Atheneum Press.29. Pavelcu V. (1974), Culmi şi abisuri ale personalităţii , Bucureşti: Ed. Enciclopedică.
4. Dragomir, C. (2018), Asperger la școală- un copil privind prin vitralui. Tablou clinic, elemente de psihodiagniză și psihoterapie, psihofarmacologie aplicată, Timișoara: Raimbow print.
5. Predescu M. (1995) – Elemente de psihodiagnostic, Timişoara,Tipărit la Universitatea De Vest.
6. Yin R., (1989) Case Study and Research, Design and Methods, London: Sage Publication.
7. Vianu I. (1975), Introducere în Psihoterapie, Cluj: Ed.Dacia.