Copilul – o șansă pentru adult
A absolvit Facultatea de Psihologie la Universitatea „Titu Maiorescu”, Programul de Specializare Postuniversitară în Psihodiagnostic, Consiliere și Psihoterapie Experiențială a Unificării la Societatea de Psihoterapie Experiențială Română și Masterul în Psihoterapii Cognitiv-comportamentale la Universitatea ”Titu Maiorescu.”
Adulții se simt de cele mai multe ori superiori copiilor lor, pe care încearcă să-i canalizeze după propria dorință și pricepere în viață. Uită însă un lucru esențial – și anume că aceștia sunt mai complecși, mai sofisticați și mai inteligenți, așa încât uneori este nevoie să nu faci greșeli în preajma lor, mai degrabă decât să vii cu experiența personală drept exemplul cel mai potrivit. Dincolo de acest aspect, adulții pot învăța foarte mult de la proprii copii, relația putând deveni o veritabilă împărtășire de idei, temeri, strategii, idealuri, nu doar o simplă transmitere de informații, ci o relație de comuniune. Și … chiar mai mult decât atât, privind cu maturitate către inocență, adulții au șansa renașterii, șansa regăsirii ”copilului interior”, dătător de speranță și încredere.
De cele mai multe ori se vorbeşte despre datoria şi responsabilitatea pe care o are adultul in creşterea si dezvoltarea copilului său. Se vorbeşte despre nevoia de dragoste, siguranţă şi suport a acestuia, despre modelele cu care se va identifica în drumul său către maturizare.
Dacă părintele este cel care oferă iar copilul cel ce primeşte, atunci se presupune desigur, educarea copiilor în a fi ascultători şi necritici la sfaturile, sugestiile şi chiar cerinţele stricte ale celor mai în vârstă. Copilul neascultător, ermetic la mesajele din exterior, mai mult decât atât, opozant şi chiar agresiv în maniera de a se revolta induce în “mentorul” său sentimentul inutilităţii, al eşecului, al iresponsabilităţii şi mai ales al lipsei controlului. Un copil care nu se supune este des calificat ca fiind încăpăţânat. În astfel de situaţii, există tendinţa de a recăpăta controlul şi dreptul de decizie asupra copilului prin dominare, frică şi culpabilitate. (“Dacă tu nu mă vrei, eu te vreau!”) Pedepsele sunt o modalitate la îndemână pentru părinţi. Aceştia o cunosc pe propria lor piele, din vremurile în care teama de a nu pierde iubirea şi privilegiile era un puternic mijloc de a fi supuşi. Chiar dacă această strategie nu mai funcţionează, aceştia nu cunosc alte metote de abordare a educaţiei. Ei se feresc să mai pedepsească, dar nici aşa nu merge. Părinţii care permit prea multe ajung rapid la zicala: “Dacă întinzi un deget, ei îţi iau toată mâna!” Copiii învaţă lesne să folosească libertatea de care dispun, ajungând să-şi domine şi să-şi manipuleze părinţii, ajungând ca ei să deţină controlul în familie.
Lumea liberă vestică trăieşte o puternică criză educaţională în care delicvenţa juvenilă ia proporţii din ce în ce mai mari. Majoritatea părinţilor au ajuns a pune sub semnul întrebării atât metodele vechi de educație, cât şi pe cele noi, moderne. Copiii şi adolescenţii se revoltă pentru că se simt nedreptăţiţi în această abordare coercitivă, menită să frângă orice iniţiativă care nu concordă cu sistemul de valori promovat de către adulţi. Neînţelegerea nevoilor lor îi determină să se refugieze într-un anturaj, de multe ori nepotrivit din punct de vedere moral. Pe de altă parte se manifestă cu agresivitate pentru că li se permite acest lucru, iar beneficiile libertăţii de acţiune le confirmă puterea în raport cu ceilalţi, chiar dacă comportamentul lor haotic provoacă multă suferinţă. De multe ori, respingerea sprijinului părintesc, în sensul dobândirii şi afirmării unui comportament independent, presupune un preţ prea mare, până la pierderea acestei libertăţi. Atunci când soluţia la aceste probleme întârzie să-şi facă apariţia este lesne de înţeles că se caută un “ţap ispăşitor”. Dacă eu, ca individ, nu pot să educ acest copil, iar relaţia noastră este o permanentă stare de conflictualitate, atunci situaţia mă depăşeşte şi vinovată se face societatea datorită schimbărilor negative şi influenţelor acestora. Este clar că modul în care societatea îşi pune amprenta în educaţia copiilor are o mare importanţă, dar problemele lor încep acasă.
Pentru a face faţă schimbărilor care promovează o educaţie în spiritul libertăţii şi al drepturilor omului, părinţii şi profesorii vor avea nevoie să se adapteze cerinţelor şi nevoilor de acum. Astăzi, copilul este mai complex, mai sofisticat şi mai puţin submisiv. El nu mai poate fi ascultător, ci doar cooperant. Afirmarea şi dezvoltarea unei voinţe puternice este baza încrederii în forţele proprii, a curajului şi iniţiativei, a devenirii şi afirmării într-o lume competitivă. Creşterea lui personală se bazează pe dreptul său de a se opune, de a fi diferit, de a face greşeli, de a cere mai mult de la viaţă. Experienţa este modul natural prin care copilul învaţă să trăiască mai frumos, mai curat şi mai bine, nu preluând nişte tipare de viaţă, un standard oferit artificial sau chiar impus de către adulţi. Încercarea de a face ordine creează dezordine pentru că armonia apare firesc, într-un ritm specific fiecărui individ. Fără o înţelegere a modului natural de dezvoltare, adulţii trăiesc inutil frustrările eşecului lor în educaţia copilului.
Responsabilitatea vis-à-vis de creşterea şi dezvoltarea acestuia implică de cele mai multe ori sentimente de vinovăţie şi îngrijorare, ataşament neadecvat până la o relaţie de interdependenţă care blochează cursul firesc evolutiv. Fiecare copil este unic şi se naşte cu un destin pe care îl urmează conform voinţei şi puterii lui. Noi nu putem schimba nimic din ceea ce este dat, nu putem să-l facem mai bun şi mai puternic decât este deja. Nu putem să-l modificăm ca şi cum ar fi o bucată de plastilină modelabilă după bunul nostru plac. Se spune că meseria de părinte este cea mai grea. Dificultatea acesteia rezidă tocmai în neamestecul în creşterea şi devenirea naturală a copilului. Pare paradoxal şi totuşi e destul de dificil să rămâi pasiv atunci când alternativa ta este mai bună şi să laşi celuilalt libertatea de a exprima propria lui alegere, de a merge pe drumul său personal.
Ocazia de a experimenta, de a învăţa din propriile încercări, de a eşua şi de a verifica pe propria piele este singura modalitate autentică de maturizare. Lăsând copiii să fie ei înşişi le oferim posibilitatea de a creşte în contact cu provocările vieţii şi de a fi pregătiţi pentru a se adapta adecvat interacţiunilor de orice natură. Când spun “adaptare” mă refer la “mulare” pe situaţie, la echilibrarea relaţională, la o armonie a contactului cu noutatea şi în nici un caz nu susţin conformismul automat, necritic ce duce la uniformizare şi la pierderea unicităţii în exprimare. Menirea “celor mari” este de a-i susţine pe “cei mici” în activarea potenţialului lor unic, admirabil, cu care au fost înzestraţi şi nu a-i bloca într-o lume care nu l-e aparţine. Copiii au un simţ natural în a face faţă dificultăţilor şi de a trece peste toate obstacolele ce se ivesc. Asistarea şi încurajarea acestui demers este tot ce poate face un părinte. Pare puţin şi e totuşi fantastic de mult. Este un efort uriaş să asculţi nevoile reale ale copilului, să-ţi faci timp pentru a-l cunoaşte şi a-l înţelege mai bine, să participi alături de el la succesele şi eşecurile din viaţa lui, să-l încurajezi şi atunci când greşeşte, să-l susţii în ceea ce-i place lui să facă. Este extrem de dificil să te înfrânezi în a-i rezolva tu problemele, doar ca să nu te mai simţi vinovat de neştiinţa lui, să renunţi la încercarea de a-l schimba pentru a fi la fel ca tine şi a duce mai departe roadele muncii tale, să încetezi să-l critici într-o situaţie, care nu întâmplător te caracterizează.
Copilul nu poate fi decât ceea ce este! Atunci când adultul este hiperprotectiv cu copilul său, îi transmite neâncrederea în puterea lui de a face faţă dificultăţilor. Acesta din urmă îţi asumă prescripţia neputiinţei, devenind dependent de ajutorul altora, sau dimpotrivă, se revoltă şi-şi cere dreptul în a avea propriile decizii fără a mai ţine cont de sprijinul paternal. Întrebări ce se impun aici sunt: “Ce-l determină pe părinte să se considere omniprezent, omnipotent, omniscient, omni… în viaţa copilului său?”; “Ce-l face să fie “centrul universului”, “buricul pământului”, personajul fără de care copilul nu poate să crească şi să trăiască în acord cu un sens al său propriu şi personal?” şi mai ales “Ce-l face să se îndoiască de forţa, talentul, bunătatea ţi corectitudinea unei fiinţe care încă n-a avut şansa de a-şi pune în valoare zestrea cu care a venit pe lume?”
De multe ori adulţii încearcă să treacă peste probleme ale căror rădăcini ajung până în copilăria lor. În relaţiile cu copiii, în mod inconştient recuperează sau resemnifică propriile lor legături cu părinţii. În situaţiile în care suferinţa înăbuşită de trecerea anilor încolţeşte odată cu reactualizarea aceluiaşi tip de relaţionare, în mod paradoxal, aceleaşi patternuri se repetă iar mecanismul suferinţei îşi găseşte noi victime. Se întâmplă ca, descoperind realitatea celuilalt, să trăieşti cu frustrarea că acesta nu se ridică la nivelul aşteptărilor interioare. Şi în tine se află un copil trezit din somnul ignoranţei, pe care îl credeai dispărut şi care, privit doar cu ochii minţii, ţi se dezvăluie într-o imagine din ce în ce mai clară. Copilul “interior” rezonează cu cel căruia i-ai dat viaţă, mai mult sau mai puţin armonios şi observi cât de mult îţi seamănă sau dimpotrivă, se diferenţiază. Chiar dacă a trecut atâta timp, el încă îşi mai cere drepturile, avid de afecţiune, în competiţie cu ceilalţi , speriat că va fi abandonat sau dorind să se descurce singur. Cui îi refuzi de fapt plăcerea de a mânca cu mâna: copilului din faţa ta sau celui din tine care a fost aspru pedepsit şi a învăţat să se conformeze bunelor maniere, indiferent de situaţie? Cui îi cumperi jucării: lui sau ţie? (Îţi aduci aminte când tânjeai după jucăriile altor copii pentru că tu nu aveai destul de multe şi de frumoase!) Cui îi faci tu temele: copilului tău, sau celui care acum mai bine de 20 de ani credea că nu este în stare de nimic şi nu se poate descurca singur? Se spune că “aşchia nu sare departe de trunchi” şi tot un proverb afirmă că “nu există două frunze identice”. Copilul nu este ceea ce au fost părinţii lui dar nici ceea ce nu au fost ei! Nevoia de a-i schimba destinul este de fapt încercarea de a reabilita imaginea copilului “interior”. Este situaţia nefericită în care părinţii încearcă să se împlinească prin copiii lor, îşi asumă deopotrivă eşecurile şi succesele acestora, îşi parazitează copiii cu propriile lor ambiţii nesatisfăcute la momentul respectiv. (Dacă eu nu am reuşit în acest domeniu, măcar copilul meu să reuşească!) Paradoxal eşecul se repetă! Copilul nu a avut şansa să se împlinească, să crească şi să devină în acord cu propriile lui nevoi, ci “şansa” de a veni în întâmpinarea aşteptărilor şi nevoilor parentale. Cine de cine are acum nevoie? Nu cumva este vorba despre o dependenţă a adultului faţă de copil? Frecvent copilul se erijează în rolul de părinte pentru copilul “interior ” al adultului. Această inversare de roluri duce la pierderea controlului şi autorităţii părinţilor, poate determina supraresponsabilizarea copilului sau îndepărtarea acestuia în plan emoţional simţindu-se manipulat sau controlat de sentimente negative.
Așa cum copilul nu trebuie să se simtă responsabil pentru nefericirea părinţilor, n-ar trebui nici să creadă că prin emoţiile şi dorinţele lui îi poate domina pe aceştia. Schimbarea le la exterior către interior este o iluzie, trăită din nefericire în multe familii în care copilul reface în mod inconştient trecutul părinţilor lui. A schimba pe altcineva este absurd, a trăi pentru altcineva este la fel de absurd, a te erija în roluri care nu îţi aparţin, la fel. Existenţa stării permanente de inhibiţie şi frustrare în faţa eşecului se explică prin încercarea de a face aceste lucruri nefireşti şi deci imposibile. Schimbarea însă, se poate produce din interiorul fiinţei către persoanele din exterior şi relaţiile acestora. Adevărata schimbare o faci tu, cu tine şi pentru tine. Renunţând să trăieşti în trecut, să-ţi faci planuri de viitor, vei simţi în sfârşit căt de împlinit eşti în prezent. Schimbându-ţi stilul de viaţă,vei constata cum şi ceilalţi se schimbă, indirect, prin relaţia pe care o au cu tine. Fiind diferit, unic, liber în manifestare, ai şansa de a fi autentic în raporturile cu tine dar şi cu lumea înconjurătoare. Nevoia de a-i transforma pe cei de lângă noi este de fapt nevoia de autotransformare. Ne oglindim în ceilalţi prin intermediul asemănărilor mai mult sau mai puţin conştientizate, admirând sau criticând părţi deghizate din noi înşine. Din interacţiunea cu celălalt avem şansa de a conştientiza, reevalua şi resemnifica propria noastră existenţă, şansa de a ne debloca din capcana ignoranţei şi a inerţiei. Autotransformarea creatoare se referă la recuperarea hranei emoţionale a resurselor motivaţionale şi voliţionale, la resemnificarea relaţională şi refacerea imaginii de sine – iar toate acestea într-un cadru de creştere şi dezvoltare personală şi nu într-o manieră manipulativă şi constrângătoare.
Din întâlnirea cu un copil, adultul învaţă să să-şi deblocheze resursele copilului său “interior” să-şi externalizeze conţinuturile latente ale disponibilităţii către joc ceea ce înseamnă o restructurare creativă şi spirituală, o reconectare la libertatea şi naturaleţea trăirilor, gândurilor şi gestului spontan. Învăluiţi într-o varietate de roluri şi măşti constrângătoare, oamenii cred că se adaptează eficient la o lume atât de complexă şi provocatoare. Paradoxal, tocmai aceste condiţionări ale egoului determină suferinţă şi eşec, prin îndepărtarea de sine, de potenţialul unic, creator, de şansa de a se manifesta diferit, în conformitate cu limitele şi resursele înzestrării tale. Tocmai prin această diversitate, omul îşi aduce contribuţia la unificarea şi păstrarea filonului uman.
Copilul ştie cel mai bine să fie spontan, autentic, natural, în acord cu nevoile lui interioare. Copilul este unificat. El ştie să se bucure de momentul prezent, să aprecieze şi cele mai mici evenimente care ar putea să-l înveselească. E sensibil în trăire ţi direct în exprimare. Copilul experimentează prezentul cu intensitate, emoţie şi curiozitate, preţuind fiecare fărâmă, cât de mică, din universul cunoaşterii. Deschis către o permanentă schimbare evolutivă, însetat în căutarea unor noi sensuri şi semnificaţii, se joacă, râde, creează, se întreabă, este entuziast, cere, se miră, e cinstit, cu alte cuvinte îşi trăieşte viaţa de la sine, în contact strâns cu toate evenimentele, energiile şi provocările informaţionale de care are parte. Conectat armonios cu forţele universale care-l susţin şi-l instigă evolutiv, conţine în aceeaşi măsură profanul şi divinul.
Cât de mult vă regăsiţi în această descriere? Cât de mult v-aţi “maturizat”? Doar redevenind propriul nostru copil, vom fi disponibili pentru cei din exterior şi vom avea acces la darul măreţiei!
Cuvinte cheie: copil, adult, comuniune, resemnificare, potențial, autentic, unificat
Accesări: 1.092




Ministerul Educaţiei