Creativitatea – o reală provocare la lecțiile de limba și literatura română (Studiu de specialitate în domeniul învățământului preuniversitar)

Termenul creativitate provine de la latinescul „creare”,ceea ce înseamnă a „zămisli”, „a făuri”, „a naşte”. În limbajul psihologic, termenul a fost adaptat iniţial pentru a defini capacitatea de creaţie artistică. Epoca în care trăim cere fiecărui individ să se adapteze la situaţii mereu noi, să rezolve numeroase probleme sociale şi profesionale, să găseacă soluţii variate, ingenioase, originale.
Termenul de „creativitate” este foarte general. A crea înseamnă a produce ceva nou în raport cu ceea ce este vechi, cunoscut, uzual. Între conceptul de creativitate şi talent nota comună o constituie originalitatea. Dovedeşte talent cel ce demonstrează o originalitate crescută. Deci, talentul corespunde creativităţii de nivel superior. Toţi oamenii sunt în diverse grade creativi şi numai unii dintre ei sunt talentaţi. Conceptul nou de creativitate admite o mare contribuţie a influenţelor de mediu şi ale educaţiei în formarea creativă a fiecăruia.

Şcoala contemporană, centrată pe elev, are un rol bine precizat în dezvoltarea uriaşului potenţial intelectual, reprezentat de inteligenţă şi creativitate care, pus în valoare, va asigura neîntrerupt progresul socio-uman. În educaţie, s-a crezut mult timp că activitatea creatoare este apanajul exclusiv al unor oameni excepţionali, special înzestraţi, dar, de fapt, nu trebuie decât să observăm multitudinea de idei dezvoltate la copii, fantezia lor fiind o garanţie perfectă că posedăm cu toţii creativitate încă din cea mai fragedă copilărie.

Învăţarea creativă se bazează pe capacitatea elevului de a elabora ceva nou, original, valoros, important şi util pentru sine şi pentru mediul în care activează. Procesul dat stimulează imaginaţia şi curiozitatea, iniţiativa şi încrederea în forţele proprii, independenţa în găsirea variatelor soluţii-atitudini atât de solicitate în societatea contemporană. Produsele create de elevi la lecţiile de limba şi literatura română sunt foarte diverse:  idei, probleme, teste, proiecte, utilizarea computerului, lucrări literare (poezii, proză, jocuri didactice, şarade, triade), lucrări grafice (desene, scheme de reper) etc.

Educarea creativităţii elevilor reprezintă obiectivul prioritar în întreg ansamblul procesului de învăţămînt,  deoarece procesul de modernizare a învăţămîntului urmăreşte  dezvoltarea gîndirii creatoare a elevilor. Kant susţinea că „…gîndirea umană există numai prin creativitate”.

Eficienţa educării creativităţii la elevi este dependentă de pregătirea  profesorului, de perceperea lui de a dirija în mod judicios activitatea elevilor, de a subordona totalitatea mijloacelor sale didactice obiectivelor propuse. Actul creaţiei constituie un component al gîndirii şi se realizează mai întîi de toate în momentul pregătirii profesorului de lecţie.
Elementele principale ale creativităţii sunt: ingeniozitatea, originalitatea, flexibilitatea, senzitivitatea, fluența.

• Ingeniozitatea este un semn al unei minţi agere capabile să găsească soluţii ne-ordinare în orice împrejurări. Ingeniozitatea evită gîndirea stereotipă.
• Originalitatea presupune însuşirea de a adopta operaţii personale. Individul nu va reproduce şi nu va copia modul de gândire al altora.
• Flexibilitatea este posibilitatea individului de a adapta gândirea la situaţii noi în găsirea soluţiilor optime ale problemelor ce apar în diferite etape ale cunoaşterii.
• Senzitivitatea înseamnă însuşirea de a simţi, care depinde de spiritul de observaţie a elevului,  care se educă prin participarea lui la realizarea diferitor procedee proiectate şi dirijate de profesor în diferite etape ale lecţiei. Elevul antrenează senzitivitatea prin urmărirea nemijlocită, atentă şi sistematică a realităţii înconjurătoare, dar şi pe parcursul orelor, ca rezultat al diferitor exerciţii.
• Fluența este proprietatea de exprimare cursivă şi fluentă, posibilitatea de a exprima ceea ce doreşti să spui.

O activitate instructivă va contribui la dezvoltarea creativităţii dacă profesorul va orienta gândirea elevului spre rezolvarea sarcinii puse în faţa lui de sinestătător, original, descoperind ingeniozitatea copilului, dorinţa şi posibilitatea de a crea. Dacă elevul este constrâns să răspundă doar la întrebările profesorului, gândirea lui va rămâne la gradul reproductiv. Misiunea profesorului este de a utiliza diferite metode şi procedee menite să dezvolte creativitatea copiilor, să-i facă dornici de a-şi exprima părerea proprie, de a face deducţii, de a-şi confirma poziţia şi opinia personală.

E important ca metodele şi procedeele folosite la lecţii să nu fie selectate la întîmplare, ci în concordanţă cu obiectivele puse, etapele lecţiei, vîrsta elevilor, contingentul clasei. Toate acestea vor  realiza eficienţa metodelor şi procedeelor alese spre utilizare. Îmbinarea a mai multor categorii de metode oferă cât mai multe şanse de stimulare a activităţii creative.

Învăţarea creativă, în cadrul lecţiei de limba şi literatura română, reprezintă acea formă a învăţării care are ca scop final realizarea unor componente individuale şi colective orientate spre căutarea, aflarea şi aplicarea noului.

Activităţile şcolare şi extraşcolare pot constitui un cadru favorabil  dinamizării  creativităţii prin: munca independentă şi în grup, rezolvarea temelor pentru acasă, expoziţii ale elevilor, concursuri, olimpiade, etc.

Dintre metodele de învăţămînt care dezvoltă creativitatea, importante sunt cele active-participative, printre care cităm: învăţarea prin problematizare şi descoprire semidirijată, metoda modelării  şi exerciţiile  creative  din  manualele şcolare  la sfîrşit de capitol  sau după un grup de capitole.  Învăţarea creativă are loc atunci cînd elevii participă activ la lecţie, cooperează în perechi şi grupuri, căutând, aflând  şi aplicând elemente noi de cunoştinţe, capacităţi şi aptitudini, prin intermediul metodelor active, cum sunt descoperirea, problematizarea, modelarea, exerciţiile creative, jocul de rol etc.

Exerciţiile creatoare sunt activităţi educaţionale care solicită o acţiune cu intervenţii substanţiale în dezvăluirea unui conţinut instructiv. O selecţie riguroasă a conţinutului inclus în realizarea acestora oferă un strat formativ cu variate consistenţe educaţionale. Aceste exerciţii pun la contribuţie gîndirea fundamentală, inventivă, ingenioasă.

Exerciţii creative în baza conţinutului textului: continuarea textului; modificarea subiectului; dialogul; interviul cu personajele textului; redactarea unor eseuri prin analogie cu cele citite; redactarea unor eseuri pe baza unor întâmplări văzute sau auzite; exprimarea opiniilor personale cu privire la personaje, evenimente, fapte; redactarea unor alte versiuni cu privire la finalul textului; răspunsul la întrebările de tipul Ce s-ar întîmpla dacă…? Cum ai fi procedat tu?

Astfel de exerciţii stimulează creativitatea elevilor, le dezvoltă abilităţile de gândire (vorbire), contribuie la transferul de cunoştinţe acumulate în timpul lecturii. Sunt binevenite exerciţiile care îl pun pe elev în situaţia de a povesti despre întâmplări imaginare, în care ei îşi atribuie un rol (personaj activ sau spectator).

Dacă profesorul  utilizează un exerciţiu de modificare a subiectului le va cere elevilor să construiască un text sau o relatare în care să apară un personaj cu însuşiri morale şi fizice contradictorii personajului din textul propus.

Creativitatea, ca structură definitorie de personalitate, îmbracă, din punct de vedere evolutiv, un caracter procesual supus influenţelor de mediu. Formele organizate de instruire îşi aduc în mod diferenţiat aportul în dezvoltarea potenţialului creator al individului, în funcţie de conţinutul activităţii, de tipurile de metode utilizate, de pregătirea şi gradul de angajare al cadrelor didactice participante la acţiunile educative.

În predarea limbii române, în structura metodelor activ-participative (brainstorming-ul, cubul, metoda celor şase pălării, etc), îşi găsesc cu maximă eficienţă locul, jocurile didactice, care constituie o punte de legătură între joc ca tip de activitate dominantă în care este integrat copilul  şi activitatea specifică şcolii – învăţarea. Jocurile didactice sunt metode active care solicită integral personalitatea copilului.

Jocurile didactice au ca punct de plecare noţiunile obţinute de elevi la momentul respectiv, iar prin sarcina dată, aceştia sunt puşi în situaţia să elaboreze diverse soluţii de rezolvare, diferite de cele cunoscute, potrivit capacităţilor lor individuale, accentul căzând astfel nu pe rezultatul final cît pe modul de obţinere al lui, pe posibilităţile de stimulare a capacităţilor intelectuale şi afectiv motivaţionale implicate în desfăşurarea acestora.

Considerarea jocului didactic ca metodă de stimulare şi dezvoltare a creativităţii se argumentează prin capacităţile de antrenare în joc a factorilor intelectuali şi nonintelectuali. Jocurile didactice cuprind sarcini didactice care contribuie la modificarea creatoare a deprinderilor şi cunoştinţelor achiziţionate la realizarea transferurilor între acestea, la obţinerea prin mijloace proprii de noi cunoştinţe. Prin intermediul jocului didactic se pot asimila noi informaţii, se pot verifica şi consolida anumite cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, se pot dezvolta capacităţi cognitive, afective şi volitive ale copiilor, se pot educa trăsături ale personalităţii creatoare, se pot asimila modele de relaţii interpersonale, se pot forma atitudini şi convingeri.

Copiii pot învăţa să utilizeze bine informaţiile, timpul spaţiul şi materialele puse la dispoziţie, li se poate dezvolta spiritul de observaţie, spiritul critic şi autocritic,  divergenţa şi convergeţa gândirii, flexibilitatea şi fluenţa. Poate fi solicitată capacitatea elevilor de a se orienta într-o anumită situaţie, de a propune soluţii, de a le analiza şi opta pentru cea optimă,  de a interpreta şi evalua anumite experienţe, fenomene, situaţii.

Jocurile didactice, în majoritatea lor, au ca element dinamic întrecerea între grupe de elevi sau chiar între elevii întregului colectiv, făcându-se apel nu numai la cunoştinţele lor, dar şi la spiritul de disciplină, ordine, coeziune, în vederea obţinerii rezultatelor dorite. Întrecerea prilejuieşte copiilor emoţii, bucurii, satisfacţii.

Bibliografie
1. Cucoş Constantin, Introducere (Ghid de utilizare) în Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, Iași, 1998;
2. Oprea Crenguţa Lăcrămioara, Pedagogie, Alternative metodologice interactive, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003;
3. Pintilie Mariana, Metode moderne de învăţare, Editura Didactică, Cluj- Napoca, 2003.