Cyberbullyingul – un fenomen nou într-un mediu nou

În ultimii ani, mass-media, educatorii și părinții, dar și comunitatea de cercetare au fost preocupați de o formă relativ nouă de agresiune printre elevi și tineri, denumită generic cyberbullying. Cyberbullyingul este un fenomen care ia amploare în toată lumea, direct proporțional cu accesul la noile canale de comunicare. În linii mari, cyberbullyingul este definit ca hărțuirea efectuată prin mijloace electronice, cum ar fi telefoanele mobile sau pe internet. Tabloul general creat în mass-media și adesea de către cercetătorii fenomenului este că cyberbullyingul este foarte frecvent, că a crescut dramatic de-a lungul timpului și că această nouă formă de agresiune a creat multe victime și agresori noi, pe lângă agresorii și victimele implicați în „tradiționala” intimidare – bullying. În plus, adesea se argumentează sau se lasă de înțeles că cyberbullyingul este dificil de descoperit și contracarat printre adolescenți, creând un sentiment de neputință care afectează dramatic imaginea de sine a adolescenților. Un nou fenomen, ce poartă denumirea de „răzbunarea tocilarilor” aduce în atenție inversarea de roluri: victimele din offline (cei cu competențe digitale avansate – „tech savvy victims”) devin agresori în mediul online.

Există deja studii despre hărțuirea cibernetică (de ex, Mora-Merchan&Jager, 2010; Smith&Slonje, 2010; Tokunaga, 2010), însă și zona online se dezvoltă foarte rapid, odată cu noile tehnologii și descoperiri în domeniu, dar și cu extinderea rețelelor sociale. Studiile din ultimii ani fac referire mai ales la  cyberbullyingul în rândul tinerilor.

De asemenea, o mare parte din literatura de specialitate (deși nu toată) provine dintr-o perspectivă psihologică și s-a construit pe o tradiție de 30 de ani de cercetare a ceea ce se numește hărțuire tradițională (bullying) sau hărțuire offline și include atât definiții timpurii ale hărțuirii cibernetice (cyberbullying), dar și tipurile de subiecte urmărite (cum ar fi caracteristicile agresorilor și ale victimelor). Cu toate acestea, zona aceasta de cercetare (a cyberbullyingului) prezintă câteva provocări și, de asemenea, oportunități pentru cercetare.

Bullying-ul este, în general, văzut ca un comportament intenționat de a răni pe celălalt, în mod repetat, în cazul în care este dificil pentru victimă să se apere singură (Olweus, 1999); se bazează pe un dezechilibru de putere și poate fi definit ca un abuz sistematic de putere (Rigby, 2002; Smith&Sharp, 1994). Bullyngul tradițional este, prin urmare un act de violență intenționată și repetată de un tânăr de-a lungul timpului, asupra unei persoane mai mici sau de aceeași vârstă. Violența manifestată este de trei feluri: fizică (palme, pumni, șuturi, bătăi etc), violența verbală (insulte, atribuirea de porecle ofensatoare) și violență relațională (caracterizată prin excluderea din grupuri sau prin răspândirea de bîrfe și zvonuri). Prin extinderea definiției bullyingului tradițional, cyberbullyingul este definit ca  „un act de agresiune sau comportament care este efectuat prin mijloace electronice de către un individ sau un grup, în mod repetat și în timp, asupra unei victime care nu se poate apăra cu ușurință.” (Smith et al., 2008). Multe dintre caracteristicile clasice ale bullyingului se regăsesc și la cyberbullying, dar există anumite diferențe clare.

Deși definiția menționată mai sus este destul de frecvent folosită pentru cyberbullying, unele aspecte definitorii fac încă obiectul dezbaterilor. Două criterii separă în mod special bullyingul de agresiunea generală (adică intenția de provoca dauna). Acestea sunt aspectele repetiției și ale dezechilibrului de putere. Ambele pot fi considerate relativ clare pentru hărțuirea tradițională, dar având mai multe dificultăți în aplicarea la cyberbullying. În primul rând, repețiția în cadrul cyberbullyingului nu este atât de semnificativă; un simplu act de hărțuire cibernetică, considerat un act de control inițial al agresorului, datorită tehnologiei utilizate, este ca un „bulgăre ușor de zăpadă”, care, ulterior, se transformă într-o „avalanșă”. Un exemplu este o imagine (fotografie) trimisă sau încărcată pe o rețea socială, care, într-o etapă ulterioară, este distribuită de către alte persoane (altele decât agresorul inițial). Astfel, un singur act al unui singur făptuitor poate fi repetat de multe ori de către alții și experimentat de multe ori de către victimă.

Întrebarea firească  este dacă poate fi considerat agresor cel care a inițiat fapta, chiar dacă nu a repetat-o. Slonje și colab. (2012), intervievând terții (elevii cărora li s-au trimis sau li s-au arătat informații) cu privire la ce au făcut cu materialul (imaginea) primit, au concluzionat că, deși majoritatea (72%) dintre aceștia nu a făcut nimic mai departe pentru a distribui materialul, un procent de 9% au trimis totuși materialul către alți prieteni, in timp de 6% au trimis materialul direct victimei cu scopul de a intimida. Într-o notă pozitivă, 13% au declarat că au trimis materialul victimei pentru a o ajuta.

A doua problemă de definiție este cea a dezechilibrului de putere. Olweus (1993), făcând referire la conceptul de „dezechilibru de putere”, a descris victima ca fiind „slabă”, această „slăbiciune” fiind înțeleasă nu doar ca slăbiciune fizică, ci și ca slăbiciune psihologică. În plus ar putea fi vorba și de un dezechilibru de putere datorat minorității numerice, ori popularității sau respingerii într-un grup de egali. Astfel de forme de dezechilibru de putere în contextul hărțuirii cibernetice nu sunt atât de clare.

Forța fizică nu este necesară pentru săvârșirea unui act de hărțuire cibernetică.
În cyberbullying, ca forme ale dezechilibrului de putere, sunt demne de luat în considerare: anonimatul și abiliățile tehnice/ competențele digitale ale celor implicați. Vandebosch, H. & Van Cleemput, K. (2008) au susținut că o cunoaștere bună a TIC poate contribui la un dezechilibru de putere; ei au constatat că elevii cu abilități avansate în utilizarea internetului sunt mai expuși la experiențe deviante în mediul online. Agresorii din mediul online sunt, cel mai probabil, experți în internet. In timp ce unele acte de agresiune în online (cum ar fi trimiterea unui mesaj text cu conținut jignitor) sunt la îndemâna oricui, alte tipuri de agresiune cibernetică (cum ar fi, de exemplu, furtul de identitate pe un site web sau uzurparea identității) necesită ceva mai multe competențe digitale.

Vandebosch, H. & Van Cleemput, K. (2008) au susținut, de asemnea, că anonimatul poate contribui la dezechilibrul de putere. Studiile (Slonje, R., & Smith, P. K., 2008) au arătat că adesea, în online, victima nu știe cine o agresează, nu cunoaște identitatea reală a celui care înfăptuiește actul de hărțuire. E dificil să răspunzi eficient dacă nu știi cine te agresează, dacă nu știi identitatea făptuitorului. Atunci când au fost rugați să spună primele trei cuvinte care le vin în minte când aud de „cyberbullying”, participanții la studiu au indicat în mod clar „anonimatul”. În schimb, dacă victima îl cunoaște pe făptuitor, revin în joc criteriile convenționale (forța fizică/psihică, popularitatea). Adică o victimă s-ar putea să aibă rețineri în a reacționa în fața unui elev mai puternic sau mai popular care ar putea oricând să se răzbune și offline.

Un alt aspect diferit în ceea ce privește dezechilibrul de putere în cyberbullying a fost sugerat de Dooley, Pyzalski și Cross (2009). Aceștia au arătat că, din moment ce materialul există în spațiul online și este mai greu de eliminat sau de evitat, acest lucru poate face victima să se simtă mai neputincioasă.

Știrile despre tineri care au folosit internetul și rețelele sociale pentru a hărțui sau insulta colegii de clasă au fost destul de frecvente în ultimii ani. Atât mediul academic cât și autoritățile statului responsabile cu protecția copilului și protecția datelor cu caracter personal au încercat să dezvolte programe și strategii de prevenție a fenomenului cyberbullying.Cu toate acestea, cercetările rămân în mare măsură fragmentare cu privire la profilurile agresorilor și victimelor.

Studiile existente nu oferă o imagine clară asupra diferențelor de gen în rândul agresorilor. Deși Aricak și colab (2008), Li (2006) și Slonje&Smith (2007) au identificat mai mulți băieți printre agresorii cibernetici, alții (Patchi&Hinduja, 2006; Smith și colab., 2008) nu au găsit diferența de gen ca fiind semnificativă în cyberbullying. Într-un studiu al lui Kowalski și Limber (2007), fetele care hărțuiau online erau mai multe decât băieții. Faptul că fetele, care sunt mai rar identificate ca agresoare în cazul bullyingului tradițional, sunt mai multe ca băieții în cyberbullying, ar putea fi explicat prin caracterul ascuns și indirect al hărțuirii cibernetice (anonimatul) (Griffin și Gross, 2004; Stassen Berger, 2007).

În ceea ce privește vârsta agresorilor, nu există un consens. Pe de o parte, unii autori au descoperit că tinerii prezintă un risc crescut de cyberbullying în comparație cu adolescenții mai tineri. (Raskauskas și Stoltz, 2007; Smith și colab., 2008). Pe de altă parte, Patchin și Hindua (2006) nu au găsit vreo diferență semnificativă de vârstă pentru agresorii cibernetici. Totuși, într-un studiu realizat de Williams și Guerra (2007) printre elevii de clasa a V-a, a VIII-a și a XI-a, s-a demonstrat că hărțuirea pe internet a atins apogeul în clasa a VIII-a (14 ani) și a scăzut spre clasa a XI-a (17 ani). Slonje și Smith (2007) au constatat, de asemenea, un nivel mai scăzut de hărțuire cibernetică printre adolescenții de 15-18 ani decât printre cei de 12-15 ani.

Caracteristicile psihosociale care au fost asociate cu profilul agresorilor cibernetici sunt: aprobarea morală a agresiunii, interesul scăzut pentru școală, lipsa suportului emoțional din partea apropiaților (William și Guerra, 2007), dar și rezultate școlare sub medie (Li, 2007).

În ceea ce privește timpul de utilizare a internetului, s-a crezut inițial că agresorii cibernetici sunt, în general,  tinerii care își petrec foarte mult timp pe internet (Li, 2007; Smith et al., 2008, Ybarra, 2004) și folosesc chat-ul (programele de mesagerie instant) în special.  Cu toate acestea, Aricak et al (2008)  au dovedit că există o slabă corelație între timpul petrecut pe internet și comportamentele de agresiune cibernetică. În studiul lui Ybarra și Mitchell (2004), agresorii cibernetici se auto-evaluează ca fiind „experți” în utilizarea tehnologiei digitale și  raportează niveluri mai scăzute de monitorizare parentală.

În cele din urmă, pare să existe o suprapunere puternică între agresori și victime (Li, 2007) și între implicarea în cyberbullying și bullyingul tradițional. Astfel, în mediul online, agresorii sunt, uneori, victimele din offline, victimele bullyingului tradițional. Fenomenul poartă denumirea de „răzbunarea tocilarilor”  și aduce în atenție exact această inversare de roluri: victimele din offline (cei cu competențe digitale avansate – „tech savvy victims”) devin agresori în mediul online.

Bibliografie

Aricak, T., S. Siyahhan, A. Uzunhasanoglu, S. Saribeyoglu, S. Ciplak, N. Yilmaz and C. Memmedov (2008) ‘Cyberbullying among Turkish Adolescents’, Cyberpsychology and Behavior 11(3): 253–61

Dooley, J. J., Pyzalski, J., & Cross, D. (2009). Cyberbullying versus face-to-face bullying: A theoretical and conceptual review. Zeitschrift für Psychologie/Journal of Psychology, 217, 182–188

Li, Q. (2006) ‘Cyberbullying in Schools. A Research of Gender Differences’, School Psychology International 27(2): 157–70.

Kowalski, R.M. and S.P. Limber (2007) ‘Electronic Bullying among Middle School Students’, Journal of Adolescent Health 41(6): S22–30.

Olweus, D. (1993). Bullying at school: What we know and what we can do. Oxford, UK and Cambridge, MA: Blackwell.

Patchin, J.W. and S. Hinduja (2006) ‘Bullies Move Beyond the Schoolyard. A Preliminary Look at Cyberbullying’, Youth Violence and Juvenile Justice 4(2): 148–69.

Slonje, R., Smith, P. K., & Frisen, A. (2012). Processes of cyberbullying, and feelings of remorse by bullies: A pilot study. European Journal of Developmental Psychology, 9, 244–259

Smith, P. K., & Slonje, R. (2010). Cyberbullying: The nature and extent of a new kind of bullying in and out of school. In S. R. Jimerson, S. M. Swearer, & D. L. Espelage (Eds.), Handbook of bullying in schools: An international perspective (pp. 249–262). New York: Routledge

Vandebosch, H., & Van Cleemput, K. (2008). Defining cyberbullying: A qualitative research into the perceptions of youngsters. CyberPsychology & Behavior, 11, 499–503