Deficiențe de învățare

Pentru copiii care au dificultăţi severe de învăţare, deci o formă de cerinţe speciale legate de învăţare în general, este firesc să căutăm şi să oferim alternative şcolare inclusiv şcolarizarea în unităţi speciale. Metodele de predare-învăţare sunt adaptate şi este de dorit ca aceşti elevi sa participe împreună cu colegii din clasele obişnuite la anumite ore. În toate aceste cazuri trebuie consultaţi părinţii şi, în măsura posibilităţii, şi elevii.
Ar fi bine să nu uităm că a creşte un copil sub un pahar protector, fie el şi din cristal, nu îi este de folos în momentul în care îi dai drumul în lume.

Există o preocupare enormă în lume pentru a rezolva problemele de învăţare ale copiilor, fie că sunt simple dificultăţi, fie că sunt dizabilităţi sau dificultăţi specifice. Ca forme de şcolarizare, copiii cu dificultăţi de învăţare se găsesc fie în şcolile obişnuite fie în structuri speciale.

Există, şi forme de combinare între participarea lor parţial la programul şcolii obişnuite şi parţial la cel al şcolii speciale, prin combinarea unui orar flexibil. Să nu uităm că şcolile speciale sunt unităţi de învăţământ şi parte integrantă a sistemului. La nivelul acestora este firesc să găsim mereu căile şi soluţiile cele mai adecvate pentru învăţare. Nici o şcoală nu este perfectă ci perfectibilă,  adică şi în aceste şcoli profesorii se pregătesc continuu şi învăţă cum să rezolve probleme diferite. Şcolarizarea în şcoli obişnuite a copiilor cu dificultăţi de învăţare presupune şi o colaborare între acestea şi şcolile speciale pentru că fiecare şcoală trebuie să aibă asigurat sprijinul necesar pentru a aborda dificultăţile de învăţare a elevilor săi.

Legislaţia din România precizează nevoia de a integra fiecare copil în şcoala cea mai potrivită pentru el şi pe cât posibil în comunitatea din care face parte. De aici e nevoie să găsim împreună căile de acţiune şi colaborările pentru a stabili sprijinul.

În întreaga lume există o preocupare pentru a şcolariza toţi copiii şi a răspunde adecvat problemelor cu care se confruntă copiii care au dificultăţi de învăţare. De exemplu. în Marea Britanie, Legea Învăţământului (Educaţional Act) din 1981 preciza dreptul tuturor copiilor de a fi integraţi în şcoli obişnuite în măsura în care se îndeplinesc următoarele condiţii :

• Părinţii cunosc şi acceptă acest lucru.
• Educaţia este eficientă pentru toţi copiii şcolii.
• Resursele existente se folosesc cât mai eficient posibil.

Istoric vorbind, asistenţa elevilor în dificultate s-a realizat la început în clase specializate. Această alegere de servicii se realiza pornind de la teza conform căreia educaţia copiilor este mai eficientă într-un mediu acceptant, care oferă un învăţământ specializat, promovat de specialişti pregătiţi anume (Epps şi Tindal, 1988). Aceste clase se găsesc atât în instituţii speciale denumite şcoli speciale,  cât şi ca forme specifice de sprijin,  în interiorul unor şcoli obişnuite prin specialişti pregătiţi pentru intervenţie. În ambele cazuri este vorba de clase specializate.

Clasele cu elevi în dificultate sunt organizate pentru copiii cu dificultăţi de învăţare pentru un număr mai mic de elevi. În aceste clase numărul elevilor este de 8-12 şi există posibilitatea unui profesor de sprijin.

La finele anilor ’60, acest model de intervenţie a fost tot mai mult discutat şi pus la îndoială. S-a pornit de la teza conform căreia relaţiile din clasă, în special relaţiile cu egalii (ceilalţi copii), sunt importante în învăţarea şcolară, legat de stimularea dezvoltării sociale şi cognitive a copiilor. Principiul Normalizarii specifică nevoia de o viaţă cât mai aproape de normal, nu în afara acesteia. Orientarea către integrarea şcolară a realizat şi o critică a inconvenientelor claselor speciale, în special referitor la segregarea elevilor.

Susţinătorii integrării şcolare au demonstrat inconvenientele clasei specializate în principal datorită segregării elevilor şi excluderii lor din mediul original. Ca reproşuri la acest tip de servicii, se exprima faptul că ca învăţământul specializat stigmatizează, etichetează elevii şi contribuie la dezvoltarea slabă a respectului de sine precum şi a unui sentiment de inferioritate. Practic, creşterea într-un “mediu paralel” vieţii obişnuite, oricât ar fi de bun acesta, construieşte persoane care trăiesc într-o lume “paralelă”.

Unii copii pot face faţă în clasa obişnuită dacă învăţătorii/ profesorii fac apel la metode alese cu grijă. Alegerea şi organizarea materialului didactic în funcţie de nevoile de învăţare specifice fiecărui elev, la începutul procesului şi pe parcursul activităţilor didactice poate fi sprijinită în acest caz de un consilier pedagog sau un profesor consilier. Activitatea în clasele obişnuite se organizează pornind de la o pedagogie mai flexibilă, deschisă, incluzivă care antrenează resursele tuturor actorilor actului didactic pentru a sprijini învăţarea copiilor. Folosirea unor strategii de învăţare adecvate şi a individualizării actului didactic sunt primele cerinţe ale acestui model.

În general, în lume, se face distincţia între două modalităţi de intervenţie în dificultăţile de învăţare la nivelul clasei obişnuite:
1. Dezvoltare internă: prin perfecţionarea şi orientarea strategiilor didactice în interiorul clasei;
2. Prin activităţi suplimentare de sprijin, în afara clasei.

Pentru a înlătura efectele negative menţionate şi a realiza un cadru cât mai aproape de normalitate, au fost dezvoltate clasele (unităţile) flexibile /resursă. În cadrul acestora, elevii (care frecventează o clasă obişnuită) primesc un serviciu suplimentar specializat, în afara orelor obişnuite. Acest lucru se realizează de câteva ori pe zi, sau de doua-trei ori pe săptămână.

Activităţile se desfăşoară individualizat: pe grupe mici sau personalizat. Acest model de intervenţie este utilizat, cu precădere, la elevii învăţământului primar, pentru elevii cu dificultăţi de învăţare. Prin acest model, se consideră că au nevoie de sprijin parţial în afara clasei de elevi. Acesta se realizează în grupuri mici sau individual. La acest nivel poate interveni un consilier şcolar sau un cadru didactic de sprijin sau chiar un ajutor de învăţător/ profesor.