Definirea conceptelor de metodologie, metodă, procedeu, tehnică, forme de organizare si mijloace de învățământ

Dacă avem în vedere etimologia cuvântului, conceptul de metodologie presupune „știința metodelor”. Conceptul vine din limba greacă, de la cuvintele „methodos” (metodă) și „logos” (știință).Când vorbim de metodologie ne referim la un cumul de principii, reguli și procedee ce pot fi aplicate în cadrul diferitelor discipline, precum și o serie de forme de instruire specifice acestor discipline. Uneori, termenul este extins la nivelul întregii didactici generale, ceea ce dă sensul larg al acestui concept. Sensul restrâns, al acestui concept se referă la “modalitățile practice de valorificare a procedeelor și mijloacelor didactice în vederea eficientizării activității de predare-învățare-evaluare” (Cristea, 1998, pp. 306-307). Definind, clasificând și valorificând metodele, procedeele, mijloacele didactice, metodologia are rolul de a îmbunătăți permanent demersul de predare-învățare-evaluare.

Conceptul de metodă

Conceptul de metodă este înțeles ca o cale pe care o urmează gândirea în investigațiile ei. Sensul etimologic al conceptului vine de la cuvintele grecești “meta” (către) și “odos” (cale, drum). Astfel metoda devine calea de urmat în căutarea adevărului (Palicica, 2002, p. 85). Dacă interpretăm conceptul din punctul de vedere al didacticii, atunci îl putem considera ca o cale de urmat în vederea atingerii obiectivelor educaționale, o cale pe care cadrele didactice o urmează pentru a înlesni munca copiilor.

Metoda didactică este selectată de către cadrul didactic în funcție de nivelul clasei, necesitățile elevilor, stilurile de învățare, etc. Este aplicată atât în cadrul activităților formale, cât și în cadrul celor non-formale. De cele mai multe ori metodele didactice sunt aplicate în diferite variante și în cele mai multe cazuri ele generează o mai bună cooperare între elevi și o mai bună înțelegere a cunoștințelor. Metodele didactice derivă din cele de cercetare sau științifice, dar se diferențiază esențial unele de altele.

Despre metodele didactice nu putem spune că au o valoare fixă, ele capătă valoare atunci când sunt folosite corect și în concordanță cu particularitățile copiilor. Deoarece procesul didactic este foarte complex, el presupune metode variate, fiecare metodă fiind necesară în anumite condiții. De asemenea, metodele pot fi utilizate independent sau în asociație cu alte metode didactice.

Cele mai bune metode didactice sunt cele active care solicită implicarea copilului în descoperirea noilor cunoștințe, dar nu se pot utiliza numai metode active, fiind necesară o îmbinare a acestora cu cele tradiționale.

În activitatea didactică, cadrele didactice au tendința de a dirija întregul demers, iar acest exces devine dăunător. Este necesar ca elevul să poată acționa independent pentru o productivitate sporită, dar trebuie avut în vedere că el este prea mic pentru a învăța singur. Astfel, înțelegem necesitatea realizării unui echilibru între cele două mari categorii de metode, cele activ-participative și cele pasive, tradiționale. Educatoarea intervine în activitatea didactică pentru a-l face pe copil să înțeleagă secvențele mai dificile.

Procesul de învățământ în general folosește o gamă variată de metode didactice, iar în grădiniță educatoarea utilizează variante mai simple ale acestora: observarea spontană sau dirijată de către un adult; observarea pe baza unui algoritm; explicația sub forma unei descrieri; demonstrația; conversația euristică; modelarea; etc.

Metoda trebuie înțeleasă și în raport cu personalitatea educatoarei. Sunt situații în care metodele sunt subestimate și situații în care metodele sunt supraestimate. Astfel, majoritatea cercetătorilor consideră că o educatoare pricepută poate să obțină cele mai bune rezultate indiferent de metoda pe care o folosește, în timp ce o educatoare slabă nu poate obține rezultate bune chiar și dacă folosește cele mai bune metode didactice. De asemenea, aceeași metodă folosită de educatoare diferite, dă rezultate diferite. Nu se poate prezenta un model standard al metodelor didactice care să dea aceleași rezultate pentru toate educatoarele și în orice condiții. În același timp, o educatoare cu o pregătire teoretică de excepție se poate dovedi neputincioasă dacă nu stăpânește metode și mijloace didactice moderne (Cerghit, 1976, p. 21).

Funcțiile metodelor didactice

După Sorin Cristea, funcțiile metodelor didactice au rolul de a evidenția „valoarea acestora de modele pedagogice, situate la diferite poluri de referință” (Cristea, pp. 302-304). Principalele funcții ale metodelor didactice sunt:

• Funcția normativă;
• Funcția cognitivă;
• Funcția formativă;
• Funcția operațională;
• Funcția motivațională.

Funcția normativă prezintă resursele metodelor didactice, atît cele interne cât și cele externe. Prin aceasta, se are în vedere permanenta îmbunătățire a activităților didactice printr-o raportare la documentele de proiectare curriculară. Funcția cognitivă se referă la metodele didactice implicate în cadrul activității de predare-învățare-evaluare printr-o raportare la obiectivele/ competențele specifice și cele operaționale. Prin funcția formativă, înțelegem aportul metodelor didactice în îmbunătățirea activităților de învățare ale preșcolarilor. Valoarea instrumentală a metodelor didactice este reliefată de funcția operațională, astfel că de la obiectivele finale la rezultatele așteptate, cele finale, se trece cu ajutorul acestor instrumente numite metode didactice. Funcția motivațională presupune deșteptarea și dezvoltarea curiozității în cadrul procesului de cunoaștere.

Procesul didactic

În cadrul demersului didactic, metoda impune o interacțiune continuă cu conținutul, printr-un tratament special aplicat materialului necesar studiului. De asemenea, conținuturile solicită anumite metode didactice, adică pe acelea care sunt capabile să determine acțiuni de interiorizare ale elevilor. Activitatea de predare-învățare confirmă sau infirmă folosirea anumitor metode prin acea conexiune inversă. Relația subiect-obiect se îmbunătățește cu ajutorul metodelor determinând ameliorarea, modificarea sau chiar refacerea proiectului didactic propus de educatoare.

În activitatea didactică, vorbim de o permanentă îmbunătățire a metodelor didactice, dar și despre apariția unor metode didactice noi, în conformitate cu noile cerințe educaționale. În aceste condiții, necesitatea clasificării metodelor didactice apare ca un demers pe deplin justificat. Clasificarea nu este demers simplu, presupune alegerea unor criterii de clasificare, înțelegerea caracterului de sistem al metodelor didactice. Printre cele mai utilizate criterii de clasificare sunt:

• Criteriul vechimii care divide metodele în tradiționale (clasice) și moderne (noi);
• Criteriul nivelului de generalitate ce impune metode generale (aplicabile în cadrul tuturor disciplinelor sau etapelor învățământului) și metode particulare (pliabile anumitor discipline și etape ale învățământului);
• După forma de organizare distingem metode individuale, metode specifice microgrupurilor, metode frontale;
• Din punct de vedere psihologic distingem metode de raționament (inductiv-deductiv-analogic), metode de analiză, de sinteză, metode euristice etc.

Sunt situații în care demersul de predare-învățare-evaluare nu mai este tratat unitar și în aceste condiții apar metode didactice de predare, metode de învățare și metode de evaluare. Vorbind despre metode de predare, de învățare, de transmitere a cunoștințelor, de formare a unor priceperi și deprinderi, nu mai respectăm cerințele învățământului actual, care abordează sistemic demersul didactic.

Sorin Cristea distinge patru categorii de metode abordate sistemic:

• Metode didactice bazate pe comunicare: comunicare orală expozitivă (expunerea, narațiunea, explicația, prelegerea); comunicare orală interogativă (conversația euristică, problematizarea etc.); comunicare scrisă (lectura);
• Metode didactice ce propun cercetarea directă sau indirectă a realității (observare directă-observația sistematică și independentă, experimentul; observare indirectă-demonstrația, modelarea);
• Metode didactice dominate de acțiunea practică (exercițiul, jocul didactic, jocul de rol);
• Metode didactice bazate pe acțiunea de programare (instruirea asistată de calculator). Aceste metode sunt mai puțin folosite în grădiniță, având în vedere vârsta preșcolarilor.

În funcție de fiecare categorie de metode, se poate contura o anumită strategie didactică, dar calitatea metodelor didactice poate fi evidențiată în cadrul proiectării didactice. Pentru o utilizare cât mai bună este necesar ca metodele didactice să fie corelate cu obiectivele/ competențele generale-specifice-operaționale, cu particularitățile mediului școlar și extrașcolar și mai ales cu particularitățile clasei de elevi.

Procedee didactice

Prin procedeu înțelegem modalitatea de acțiune, de investigare, de utilizare a instrumentelor, care nu sunt altceva decât unelte materiale (fișă de observație) de care se folosește educatoarea. De asemenea, prin procedeu mai înțelegem o parte componentă a metodei sau chiar o particularizare a metodei, ce determină calitatea acesteia.

Legătura strânsă între metodă și procedeu este explicată și prin aceeacă o metodă poate deveni imediat procedeu, iar un procedeu poate deveni metodă atunci când situația o cere. Metodele care se pot transforma cel mai repede în procedee sunt conversația, observarea, demonstrația, jocul.

Avem și situații când metodele sunt procedee în cadrul altor metode didactice. De exemplu, demonstrația este procedeu în cadrul metodei explicației, dar și explicația poate deveni procedeu în cadrul metodei demonstrației. Situația este asemănătoare și pentru alte metode/procedee didactice, cum ar fi problematizarea și conversația. În acest context vorbim de „interșanjabilitatea metodă-procedeu” (Surdu, 1995, pp. 208-209).

Tehnici didactice

Prin tehnici, înțelegem acele forme concrete pe care le pot adopta metodele, existând situația ca una și aceeași metodă să poată fi realizată pe baza unor tehnici diferite. De multe ori nu s-a făcut distincția clară între metodă și tehnică și în această situații s-au realizat anumite confuzii. Dificultățile de explicare a metodelor și a tehnicilor au fost depășite de unii cercetători printr-o soluție de evitare a delimitării clare a celor două concepte și astfel au apărut multiple lucrări cu denumirea de “metode și tehnici”. Aceleași dificultăți au făcut ca termenul de “tehnică” să fie folosit mai rar, iar atunci când este folosit să i se acorde semnificații mai largi. Dacă raportăm tehnica la procedeu, atunci spunem că tehnica poate fi și o îmbinare de mai multe procedee pentru îndeplinirea activităților didactice. Pentru a pune în practică tehnicile, avem nevoie de o serie de probe și de aceea spunem că probele de învățare-evaluare au rolul de a materializa tehnica.

Strategii didactice

Strategia didactică asigură orientarea, desfășurarea și finalitatea educației pe termen lung, fiind un sistem global axat pe principiile didactice. Într-o strategie didactică sunt incluse mai multe metode și procedee didactice, îmbinate într-o structură operațională, pentru a realiza obiectivele/ competențele generale, specifice și operaționale.

Strategiile didactice au un caracter sistemic pentru că între componentele sale există conexiuni. O strategie didactică presupune parcurgerea unor etape, operații, respectarea unor reguli, asumarea unor decizii. Dinamica strategilor este dată de înlănțuirea situațiilor de învățare. Orice strategie am alege, nu avem în vedere doar obținerea unor performanțe imediate, ci un proces al instruirii văzut ca un ansamblu. Trebuie să înțelegem că strategiile didactice nu asigură reușita tuturor activităților didactice în procent de 100%, pentru că sunt multe variabile care intervin. Chiar dacă au un caracter normativ, strategiile didactice sunt caracterizate de flexibilitate.

Există și o taxonomie a strategiilor didactice ce are în vedere acțiunea predominantă în cadrul activității de predare-învățare-evaluare. Astfel, distingem strategii didactice bazate pe acțiunea de comunicare, altele bazate pe acțiunea de cercetare, strategii bazate pe acțiuni practice și strategii axate pe acțiunea de programare (instruirea asistată de calculator, mai puțin utilizată în învățământul preșcolar).

Mijloace de învăţământ

Mijloacele de învăţământ  reprezintă ansamblul de obiecte, instrumente, produse, aparate, echipamente şi sisteme tehnice care susţin şi faciliteaza transmiterea unor cunostinte, formarea unor deprinderi, evaluarea unor achiziţii şi realizarea unor aplicaţii în cadrul procesului instructiv-educativ.

Funcţiile pedagogice ale mijloacelor de învăţământ sunt:
a.      Funcţia de instruire;
b.      Funcţia de motivare a învăţării şi de orientare a intereselor profesionale ale elevilor;
c.       Funcţia demonstrativă;
d.      Funcţia formativă şi estetică;
e.      Funcţia de şcolarizare substitutivă sau de realizare a învăţământului la/de la distanţă;
f.        Funcţia de evaluare a randamentului elevilor.

Mijloacele de învăţământ pot fi grupate în două mari categorii:
a) mijloace de învăţământ care cuprind mesajul didactic:
– obiecte naturale, originale – animale vii sau conservate, ierbare, insectare, diorame, acvarii, materiale;
– suporturi figurative şi grafice – hărţi, planşe, albume, panouri;
– mijloace simbolic-raţionale – tabele cu formule sau simboluri, planşe cu litere, cuvinte, scheme structurale sau funcţionale;
– mijloace tehnice audiovizuale – diapozitive, filme, suporturi audio şi/sau video;
b) mijloace de învăţământ care facilitează transmiterea mesajelor didactice :
– instrumente, aparate şi instalaţii de laborator;
– echipamente tehnice pentru ateliere;
– instrumente muzicale şi aparate sportive;
– maşini de instruit, calculatoare şi echipamente computerizate;
– jocuri didactice obiectuale, electrotehnice sau electronice;
– simulatoare didactice, echipamente pentru laboratoare fonice.

Forme de organizare a activității didactice

a.      activităţi frontale;
b.      activităţi de grup ;
c.       activităţi individuale.

a. Activităţile frontale cuprind: lecţia, seminarul, laboratorul, activităţile în cabinetele pe specialităţi, vizita, excursia, spectacolul etc.

Predarea frontală

• se bazează pe principiul tratării nediferențiate, a muncii egale cu toţi elevii din aceeaşi clasă.
• profesorul are rolul principal, organizează, conduce şi dirijează activitatea elevilor.
• predominantă este activitatea profesorului – bazată exclusiv pe expunere, pe transmitere de cunoştinţe unei clase întregi de elevi => reduce învăţarea la achiziţionarea pasivă de cunoştinţe şi limitează foarte mult activitatea colectivă propriu-zisă.
• elevii execută în acelaşi timp şi în acelaşi sistem, aceleaşi sarcini, dar fiecare lucreaza strict individual, fără a se stabili legaturi de interdependenţă între ei. => comunicarea între colegi şi posibila invaţare prin cooperare sunt reduse la maximum, ele având loc numai în afara predării, în pauze şi în timpul liber.
•  este totuşi de preferat atunci când se intenţionează expunerea unor noţiuni fundamentale, sintetizarea unei informaţii mai cuprinzătoare, efectuarea unor demonstraţii, sensibilizarea şi câştigarea adeziunii pentru o idee, ori atunci când se caută modelarea unor opinii şi atitudini prin abordarea unor teme profund caracter emoţional-educativ.

b. Activităţile de grup dirijate cuprind: consultaţii, meditaţii, exerciţii independente, vizita în grupuri mici, cercul de elevi, întâlniri cu specialişti (oameni de stiinţă, scriitori), concursuri şi dezbateri  şcolare, sesiuni de comunicări şi referate, reviste şcolare.

c. Activităţile individuale cuprind : studiul individual, efectuarea temelor pentru acasă, studiul în biblioteci, lectura suplimentara şi de completare, întocmirea de proiecte, referate, desene, scheme, alte lucrări scrise, comunicări ştiinţifice, alte proiecte practice.
• pun accentul pe munca independentă, fară supraveghere directă şi consultanţă din partea profesorului;
• există mai multe variante de organizare individuală a activităţii alevilor:
– cu sarcini de instruire comune pentru toţi elevii;
– cu teme diferenţiate pe grupe de nivel;
– cu teme diferite pentru fiecare elev.
• profesorul va organiza activităţile didactice astfel încât să sporeasca şansele de reuşită a atingerii obiectivelor propuse, adoptând  o varietate de activităţi la specificul şi potenţialul elevilor săi.