”Dezorientarea” în calea cunoașterii: profilul și mobilitatea cadrului didactic

Articolul evidențiază consecințele mobilității personalului didactic la nivelul comunității de elevi, aceștia fiind afectați de schimbarea dascălilor din an în an la diverse materii. Se urmărește, în mod special, creșterea interesului pentru profesia practicată, cu scopul de a crea o imagine agreabilă elevilor.

Este binecunoscut faptul că în timpul desfășurării unei lecții, pe lângă metodele activ-participative folosite de cadre didactice, contează foarte mult și înfățișarea pe care o are profesorul, precum și modul în care își desfășoară viața personală, întrucât elevii se raportează la profesori atunci când sunt întrebați dacă și-au ales modele în viață. Mi-am propus să evidențiez anumite aspecte cu privire la calitatea procesului de învățământ, pornind de la o serie de situații regăsite recent într-un roman (Zaharia Stancu, Desculț, editura „Eminescu”, București, 1982). Cum orice ficțiune are la bază crâmpeie din realitate, mi-au atras atenția câteva pasaje relevante cu privire la consecințele schimbării dascălilor în fiecare an.

În primul rând, întâlnirea la prima vedere cu elevii este marcată de aspectul fizic al profesorului. Cu siguranță, prima dată povestesc despre cum arată „doamna”/„domnu”, cum zâmbește, cum vorbește etc. Ideal este ca profesorul să aibă o îmbrăcăminte adecvată statutului pe care îl deține, pentru a servi drept exemplu pentru elevii săi: „Nu ne-a plăcut cum arăta la înfățișare. Avea o față gălbuie, trasă, ochii mult prea triști. Ne-a răspuns la „bună dimineața”. S-a așezat sfios la catedră, a strigat catalogul. Vorbea pe nas, fonf, ca Bâca lui Tebe, și trebuia să ne ascuțim auzul ca să pricepem ce spune. Am prins numaidecât a ne mișca, a ne da cu coatele, a vorbi tare.  Pe loc am băgat de seamă că e surd. Am început să facem lecțiile. Noul nostru dascăl nu cunoștea cine știe ce carte… Asta s-a văzut îndată” (ibidem: 273).  De multe ori, aceștia se apropie de profesori prin complimente precum: „Ce frumoasă sunteți astăzi, doamna!”, „Ce pantofi frumoși aveți!”, „Ce bine vă stă părul!”, „V-ați schimbat oja?” etc. Procesul instructiv-educativ se bazează pe o relație optimă între cadrul didactic și elev. Astfel, lecția trebuie văzută drept un joc de roluri sau o piesă de teatru, în care actorii se deghizează în costume adecvate rolului pe care îl joacă, iar spectatorii empatizează sau nu cu personajele. Așa cum actorul își duce la îndeplinire rolul, indiferent de situație sau de starea pe care o are, tot așa și profesorul trebuie să întrebuințeze cu dibăcie metodele care pun în lumină noțiunile ce se intenționează a fi însușite de către elev. Acum, nu se dorește să se creadă că profesorul  mediocru trebuie să se ascundă în spatele unui costum elegant, iar lecțiile să fie o „prezentare de modă”. În zadar se folosesc metode activ-participative, dacă profesorul adoptă o ținută neobișnuită, intervenind astfel distanțarea și lipsa de respect.

Elevii sunt niște critici desăvârșiți și speculează orice gest, mișcare, atitudine, ca mai apoi să le distragă atenția tuturor: „Am aflat curând că învățătorul Iliescu studiase… o clasă de liceu. Treceam prin apropierea catedrei: ne lovea în nas duhoarea care izvora din trupul și din hainele lui. Băieții spuneau: << Mă, acesta nu s-a spălat de la botez, de când l-a cufundat popa de trei ori în cristelniță. Miroase ca un hoit de cal >>”(ibidem: 274). Iată cum elevii sunt „victime” ale unui proces instructiv defectuos: „Îi spun tatii: << Ne-a venit un dascăl nou. L-am văzut pe linia satului. Nu ne învață nimic. Mi se pare că nici nu știe ce să spună și cum să se poarte în clasă. De ce ni l-or mai fi trimis? >> << O fi având proptele, tată.>>” (ibidem).

În al doilea rând, alături de aspectul fizic, se află comportamentul moral al dascălului și devotamentul față de profesia pe care o practică. Elevii care au frați mai mari realizează comparații între dascăli noi și vechi. Spre exemplu, elevului îi rămâne întipărită în minte imaginea cadrului didactic care l-a ajutat foarte mult, s-a implicat în educația acestuia și a depus efort pentru a-l vedea ajuns cât mai departe: „În casa noastră învățase carte, mai înainte, frate-meu Gheorghe. Învățase cu sete. Fusese pe atunci învățătoare o femeie bălană, venită de dincolo de munți, de prin țara Moților. Berta o chema. … A terminat frate-meu școala. Învățătoarea a plecat toamna cu el la București, la rudele ei, și l-a dus pe frate-meu la examen, la seminar. A trecut examenul și a rămas la oraș să învețe carte.” (ibidem: 275);  „Dascălul și-a pus lacăt la ușa odăii lui și a plecat la oraș. Iliescu nu citea decât jurnale. Am trecut în clasa a treia. A plecat și Iliescu. Ne-a fost trimis alt învățător.” (ibidem: 282); „Ne-a venit alt dascăl, unul tare bătrân, trecut, poate, de șaptezeci de ani. Abia își târăște picioarele. Poartă barbă și ochelari prinși după ureche. Are nas lung, subțire, căzut peste mustață. Aude ca o pisică, numai de văzut nu vede bine. Haine ponosite, ghete scâlciate, căciula roasă pe margini – iată tot ce are domnul Inocenți Cocuz.” (ibidem: 284). Viața personală poate fi un impediment în realizarea optimă a procesului instructiv-educativ: „Ăsta are altă boală: umblă seara prin sat după muieri, după fete. Îl ciomăgesc flăcăii, îl ciomăgesc bărbații. Fusulan vine la școală bătut măr. Strigă catalogul. Ne dă să scriem ceva. Pe urmă, ne lasă singuri. Pune pe unul din clasa a cincea să ne noteze, dacă facem, cumva, nebunii. Cine e notat de monitor că n-a fost cuminte e deznodat în bătăi de Dudu Fusulan. Învățătorul se îndeletnicește cu altceva. În cafeneaua de peste drum de școală, în cafeneaua țaței Lenca, învățătorul, cu notarul, cu popa, cu agentul de percepție joacă. Uneori câștigă, și, când câștigă, bea tot ce a câștigat. De cele mai multe ori pierde. Se întoarce furios în clasă. << A vorbit cineva?>> <<Ăștia, domnule!>> răspunde monitorul și-i dă lista. Ia nuiaua, strigă băieții, îi scoate lângă tablă, îi bate de-i zvântă. Ne dă drumul să ne întoarcem acasă. Din nou merge la cafenea învățătorul” (ibidem: 282).

În concluzie, elevii din mediul rural sunt, în general, cei privați de un proces instructiv-educativ de calitate. Schimbarea cadrelor didactice atrage după sine dezorientarea în calea cunoașterii: „Nu învățăm nimic. Mi-e sete de cărți” (ibidem: 284). Dacă au neșansa să le vină un cadru didactic care nu manifestă interes față de profesia pe care o are, se trezesc pe la mijlocul anului școlar că rămân fără profesor/învățător, pur și simplu abandonați în mijlocul universului necunoscut: „Pe la mijlocul iernii, dascălul nostru s-a făcut nevăzut. Unii au spus că s-ar fi înecat în gârlă, că s-a rupt gheața sub el, noaptea, când a vrut să treacă după muieri, în cătun. Alții, că și-a luat lumea-n cap…” (ibidem: 284). Afecțiunea elevilor se limitează la întrebarea: „Mai veniți și la anul?”, urmată de enunțul „Noi am vrea să fiți tot dumneavoastră.” și argumentele de rigoare. Se urmărește, în mod special, creșterea interesului pentru profesia practicată, cu scopul de a crea o imagine agreabilă elevilor, întrucât aceștia sunt „victime” ale mobilității personalului didactic și rămân cu un gust amar atunci când un dascăl îndrăgit îi părăsește. Ideal este ca profesorul să reușească să introducă în practica zilnică a elevului un regim de învățare sănătos, să știe cum să folosească manualele și să sintetizeze informațiile.

Bibliografie:
1. Gherguț, Alois; Ceobanu, Ciprian; Diac, Georgeta; Curelaru, Verșavia; Marian, Andrei; Criu, Roxana (2010). Introducere în managementul clasei de elevi, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași.
2. Sălăvăstru, Dorina (2004). Psihologia educației, Editura Polirom, Iași.
3. Stan, Emil (2005). Managementul clasei, Editura Aramis, București.
4. Stancu, Zaharia (1968). Desculț, Editura pentru Literatură, București.
5. Frățilă, Alina-Mihaela (2004). Valorile morale ale cadrului didactic. În: ”iTeach: Experiențe didactice”, Numărul 39 / noiembrie 2014. Online: http://iteach.ro/experientedidactice/valorile-morale-ale-cadrului-didactic