Diferențele dintre copii și educația cerințelor speciale

Toți cei implicați în sistemul de învățământ trebuie să conștientizeze că cerințele educative speciale nu sunt greu de înțeles. Trebuie doar să accepte că fiecare copil are nevoie de educație, că prin educație se dezvoltă și poate deveni membru integrat al societății lui, dar și că această educație oferită trebuie să fie potrivită fiecăruia, pentru a-și atinge țintele.
Un lucru important de la care trebuie pornit este acceptarea faptului că fiecare este diferit. Fiecare om are particularitățile sale, nu suntem identici, lucru valabil și în cazul elevilor noștri. Nu există doi oameni identici, nu există doi copii identici. Atunci, cum să-i tratăm pe toți la fel?

Pentru un profesor este un adevăr evident, fiecare elev este în felul său. Fiecare copil este unic şi niciun copil nu este identic cu altul. Sunt diferenţe pe care le vedem cu ochiul liber şi altele pe care le observăm mai greu sau avem nevoie de metode speciale ca să le evidenţiem.

Copiii diferă între ei prin particularitățile individuale și de vârstă. Unii sunt mai grași, alții mai slabi, unii mai înalți, alții mai scunzi, mai sensibili sau mai puternici, mai lenți sau mai rapizi, mai talentați la un sport sau la altul, mai cuminți sau mai năzdrăvani și putem continua.

Diferențele pot fi date de trăsăturile lor fizice, de reacțiile emoționale, de temperament, de ritmul de dezvoltare, de ritmul cu care învață, de pasiuni, da aptitudini și talente dar și de comportamentele pe care le manifestă fiecare.

Unii copii  se nasc cu anumite caracteristici pe care le vor avea toată viaţa:  nu văd bine, sau nu aud, au deformări, lipsa unui membru, sau un creier care nu se dezvoltă la fel cu al celorlalți, ceea ce noi considerăm deficiențe. Nu există clase în care să nu avem măcar un astfel de elev.

Dacă creșterea și dezvoltarea unor copii sunt afectate  de mediul în care trăiesc, spunem că ei sunt deprivați. Înseamnă că mediul este dăunator sau nu asigură cele necesare bunăstării copilului. Exemple: lipsa hranei, locuința insalubră, neglijarea lor în familie, violența și abuzul, despărțirea părinților, copii refugiați sau supraviețuitori ai unui război (vezi războiul din Ucraina, dar nu numai). Nu mai vorbim despre copiii care trăiesc pe stradă, care sunt exploatați prin muncă ( copiii din mediul rural sărac sau cei luați de părinți peste hotare o lună două, apoi se reîntorc în țară și o iau de la capăt în anul următor ), despre cei bolnavi de boli cronice sau, mai grav, de cei care consumă droguri.

Uneori se întâmplă (în cazuri rare, dar se întâmplă) ca unii copii să fie priviți diferit în funcție de familia din care provin, mai bogată sau mai săracă, de apartenența la o comunitate culturală, națională, religioasă sau etnică. Aceste apartenenţe îi fac sa fie diferiţi în anumite privinţe, în comportamente, obiceiuri sau stiluri de viaţă şi răspuns la rezolvarea unor probleme.

Toate aceste diferenţe se traduc în activitatea şcolară cu a înţelege că succesul predării și învăţării depinde de cum identificăm diferenţele dintre copii, dar şi de valoarea pe care o dăm acestor diferenţe, adică le vedem ca cerinţe faţă de activitatea noastră.

Practic, noi profesorii suntem importanţi şi pentru felul în care acceptăm şi valorizăm diferenţele dintre copii. Trebuie să privim aceste  diferenţe ca o provocare pentru a ne îmbunătăţi practicile nu  ca defecte sau probleme care îi privesc doar pe copii. Diferenţele impun existenţa unor cerinţe faţă de educaţie. Aceste cerinţe sunt mai mult sau mai puţin speciale, în funcţie de cum trebuie adaptată educaţia către fiecare beneficiar.

Indiferent de diferenţele pe care le manifestă copiii unii faţă de alţii,  când vin la şcoală ei trebuie sprijiniţi să înveţe. Mulți copii se confruntă cu probleme la un anumit moment al vieții lor. Unele probleme se rezolvă, altele necesită sprijin continuu.

Pentru noi, profesorii, este important să ştim că toți copiii trebuie să beneficieze de educație şi să găsim calea pentru a face acest lucru posibil. Trebuie să considerăm că toți copiii pot învăța, condiția fiind ca ei să frecventeze școala.

Analiza diferenţelor dintre elevi nu se poate opri la a le recunoaşte, ci trebuie să trecem mai departe să identificăm că accentuarea acestor diferenţe duce la discriminare. Din păcate, se pare că discriminarea continuă să fie problema cea mai importantă a educaţiei şi a şcolii.

Discriminarea se referă la diferenţele care nedreptăţesc, etichetează şi marginalizează, chiar exclud pe unii copii în favoarea altora. Eliminarea şanselor unor copii în favoarea altora este discriminare.  Tratarea  diferită cât şi părtinitoare care lezează atât pe cei implicaţi cât şi pe ceilalţi membrii ai societăţii este discriminare.

Dacă recunoaştem că şcoala face discriminări e nevoie să vedem remedii la aceste probleme. Un remediu este educaţia integrată. Ea se referă la faptul că toţi copiii trebuie să înveţe împreună,  în medii cât mai aproape de contextul normal al vieţii şi nu în medii separate.

Educaţia integrată  a devenit o mişcare care se opune politicilor şi practicilor exclusiviste. Ea se referă la faptul că fiecare copil trebuie integrat într-un program adecvat de educaţie şi că fiecare copil are dreptul să meargă la şcoala unde merg toţi copiii din vecinătatea sa şi care răspunde nevoilor sale educative. Această mişcare  a devenit metoda preferată pentru a răspunde nevoilor educative a tuturor elevilor, şcolilor şi claselor obişnuite. De ce se întâmplă acest lucru?

Pentru că toţi copiii au dreptul de a fi educaţi împreună, oricare ar fi dizabilitatea/ handicapul sau dificultăţile de învăţare. Pentru că educaţia integrată este un drept în respectarea căruia este vorba de educaţie bună şi de bunul simţ social.

Există o dezbatere continuă asupra avantajelor includerii copiilor cu cerințe educative speciale în structurile educative alături de covârstnicii lor. Integrarea şcolară a copiilor cu cerinţe educative speciale creează discuţii, dispute între părinți. Educaţia incluzivă cuprinde această discuţie dar şi în plus, orientarea spre calitate şi eficienţă a întregului sistem educativ, formal şi nonformal.

Unii părinţi, profesionişti şi chiar persoane cu dizabilităţi argumentează că unei persoane care este impiedicată să participe împreună cu egalii săi în şcolile generale i se neagă dreptul fundamental la educaţie. Alţii, dimpotrivă, afirmă că prin integrarea în şcolile generale, multor copii cu cerinţe speciale nu li se asigură satisfacerea nevoilor lor.

Argumentele celor din urmă se bazează pe nevoia de curriculum şcolar adaptat, resurse şi atitudini pozitive a personalului din şcoli, dar şi pe nevoia de formare a unor deprinderi pentru profesori şi părinţi în aşa fel încât aceşti copii să fie incluşi în adevăratul sens al cuvântului. De aceea, de multe ori, incluziunea se confundă cu integrarea deplină sau integrarea de calitate.

De asemenea, unii văd includerea tuturor copiilor în şcoli obişnuite sau speciale ca imposibilă, nerealistă şi aşa de pretenţioasă în resurse încât încalcă principiul folosirii raţionale şi echitabile a resurselor pentru toată populaţia şcolară, că cerinţele speciale nu pot fi asigurate decât cu rezerve speciale adică discriminative.

Trebuie să înțelegem că incluziunea nu este un simplu concept care să poată fi redus la  integrarea copilului cu cerinţe speciale în şcoală. Aceasta trebuie să acopere adecvat  nevoile individuale ale copiilor. Creşterea accesului în şcoala generală este un scop important, dar el nu reprezintă totul şi nu se obţine spontan. Este nevoie de planificare activă şi de promovarea  unei abordări mai deschise şi mai flexibile asupra educaţiei.

Flexibilitatea este cuvântul de ordine pentru a înţelege educaţia incluzivă.  Principiile educaţiei incluzive cer să se aibă în vedere importanţa satisfacerii nevoilor/cerinţelor individuale ale copiilor, să se lucreze în parteneriat cu elevii şi cu părinţii/persoanele care fac educaţie, să se implice profesorii şi şcolile în dezvoltarea acestei abordări.
Educaţia incluzivă este legată de o societate incluzivă, care promovează valorile democratice şi ascultă vocile tuturor membrilor ei. Societatea pluralistă, multiculturală şi democratică este bază de dezvoltare a educaţiei incluzive.

Educaţia incluzivă este o educaţie bazată pe şcoală ca partener al familiilor şi comunităţii şi pe înţelegerea comunităţii ca principalul susţinător şi partener al acesteia. Este o adevărată provocare pentru şcoală, dar şi pentru educaţie în general. Este un drept uman. Este educaţie bună, de calitate, care dă o orientare pozitivă, democratică tendinţelor dezvoltării practicilor educative.

Copiii sunt speranţa noastră şi, de modul în care creştem, educăm şi sprijinim dezvoltarea lor,  va depinde configuraţia şi dimensiunea democratică a lumii de mâine. De felul în care aceştia învaţă să-şi construiască societatea şi să descopere soluţiile necesare problemelor ce se ivesc permanent depinde lumea de mâine. De aceea este necesar ca educaţia să se adreseze tuturor copiilor.

Societatea de azi trebuie să-şi propună valorizarea tuturor oamenilor şi să ofere şanse la dezvoltare şi educaţie tuturor.

Faptul ca suntem atât de diferiţi este o şansă a dezvoltării şi nu o limită.

Bibliografie
Declaraţia de la Salamanca şi direcţiile de acţiune în domeniul educaţiei speciale: Acces şi calitate, Salamanca, Spania, iunie 1994, tradusă şi editată în limba română prin grija Reprezentanţei Speciale UNICEF în România
UNESCO, Să înţelegem şi să răspundem la nevoile copiilor la clasă, UNESCO, UNICEF, traducere RENINCO, Bucureşti, 2002
Johnsson T. – Noi strategii în educaţia copiilor cu cerinţe educative speciale,  Simpozionul “Educaţie şi Handicap”, Bucureşti, 1991