Eu și școala incluzivă

Școala incluzivă înseamnă conform tuturor datelor existente, o școală în care este recunoscut dreptul oricărui copil la educație. Aceasta presupune, de fapt, înțelegerea diferențelor de adaptare și învățare specifice fiecărui copil în parte. Pentru aceasta cadrul didactic implicat într-o astfel de școală trebuie să învețe să colaboreze și să lucreze în echipă pentru a eficientiza activitățile de predare-învățare la nivelul fiecărui elev.
Articolul constituie o reflecție (și o invitație la reflecție) asupra importanței școlii incluzive și, mai ales, asupra relației în care mă aflu eu, ca profesor al unor elevi cu cerințe educaționale speciale, cu acest tip de școală.

În sprijinul profesorului sunt anunțate programe de sprijin și remediere școlară susținute de profesor de sprijin, de profesor itinerant, de psiholog, logoped și nu în ultimul rând de familie. Aceasta este noutatea sistemului de învățământ, noutate pe care o analizez și o studiez de ceva timp. Sunt formată în școala tradițională, dar doresc să mă transform într-un profesor al școlii incluzive.

Acest tip de școală are nevoie de TIMP, de tehnici noi de abordare și mai ales de multă răbdare. Ea abordează procesul de predare-învățare într-un mod dinamic, atractiv și se constituie într-un factor esențial al incluziunii sociale, ajutând la eliminarea prejudecăților legate de apartenență la un anumit mediu, la o anumită religie, sau la desființarea barierelor existente. Până aici, totul pare de fapt o școală cu profesori dedicați și care își desfășoară activitatea în folosul și spre interesul elevului, o școală care abordează procesul de predare-învățare într-un mod dinamic și atractiv și care se constituie într-un factor de bază al incluziunii sociale, contribuind la eliminarea prejudecăților legate de apartenența la un anumit mediu și la spargerea barierelor existente între diferitele grupuri din interiorul unei comunități.

În acest context, eu nu mă simt în largul meu ca și cadru didactic, nu pentru că aș avea ceva împotriva elevilor cu cerințe educative speciale sau împotriva unei anumite categorii sociale sau etnice, ci pur și simplu pentru că în momentul acesta nu sunt pregătită să fac față unei astfel de provocări. Pregătirea de care am beneficiat în timpul facultății nu a fost îndreptată spre acest domeniu, iar perfecționarea postuniversitară nu există la nivelul la care ar fi necesară. Cursurile oferite de Casa Corpului Didactic sunt insuficiente pentru a pregăti un cadru didactic reticent să facă față acestei provocări care înseamnă, de fapt, pregătirea unui astfel de elev pentru viață. Să-ți asumi integrarea unui elev cu cerințe educative speciale fără o pregătire specializată este o permanentă încercare și supunerea unui elev defavorizat deja unor experimente despre care nu știi ce rezultate vor avea.

Obiectivele educației incluzive presupun asigurarea unui start egal în viață tuturor educabililor și combaterea abandonului și a eșecului prin demersuri specifice. Cum să reușesc să realizez aceste obiective dacă posibilitatea perfecționării în acest domeniu lipsește, colaborarea cu cadre didactice specializate este aproape inexistentă, iar familia elevilor, subiect al acestei educații, nu recunoaște problema sau o ignoră, utilizând problema copiilor doar pentru a intra în posesia sumei de bani pe care statul o plătește pentru susținerea acestora.

Consider că prezența acestor elevi în colectivul școlilor de masă nu este realizată corect din punct de vedere legal. Această incluziune a fost introdusă în școala românească pe principiul formelor fără fond, lucru care nu are cum să aibă rezultate bune. Acești elevi sunt, fără îndoială, izolați, evitați, excluși. Aceasta este realitatea crudă, mult diferită de ideal. Abia acum, în ultimii ani, școlile încep să se implice în încercarea de a forma cadrele didactice pentru ca nivelul de profesionalism al acestora să crească și ele să poată rezolva problemele cu care se confruntă la clasă și să transforme școala tradițională într-o școală prietenoasă pentru toți copiii.

În acest moment, absolvind cursul „Educație incluzivă”, propus de CCD Buzău, consider că am devenit mai echilibrată, deoarece am observat că fenomenul devine din ce în ce mai răspândit, însă nu pot afirma cu tărie că am devenit pro educație incluzivă așa cum este ea realizată în acest moment.

Am fost mereu împotrivă! M-a schimbat  cursul urmat? Nu cred. Am însă senzația că sunt mai deschisă la informații legate de acest subiect.

Putem face educație incluzivă și altfel: cu ajutor de specialitate permanent în școală și cu sprijin total din partea familiei fiecărui elev în parte. Acești elevi, in primul rând cei cu cerințe educaționale speciale – pentru că în privința lor educația incluzivă se face foarte greu – au nevoie de logoped, de psiholog, de profesor de sprijin, toți aceștia într-o colaborare permanentă cu cadrul didactic.

Atât timp cât acest lanț este alcătuit dintr-o singură zală – cadrul didactic de la clasă – rezultatele nu vor exista, deci educația incluzivă nu va exista!