Evaluarea – o veșnică problemă

Discuțiile despre evaluare sunt nesfârșite, mai ales la finalul anului școlar. Avem criterii diferite, viziuni diferite, dar cel mai important lucru este să știm să ne autoevaluăm și să nu luăm rezultatului unui concurs sau examen drept etichetă definitivă și unică.

Suntem în perioada evaluărilor naționale și la sfârșitul unui an școlar, când se face un bilanț al realizărilor și, inevitabil, unele ierarhii. Și din nou apar discuții cu privire la legitimitatea unor calificative, la valoarea reală a acestora, la impactul asupra celor evaluați.

Motivul pentru care s-au introdus calificativele în locul notelor la clasele I-IV a fost eliminarea competitivității negative. Dacă în cataloage calificativul „foarte bine” este aproape o regulă, competitivitatea s-a mutat în pletora de competiții, cu sau fără taxă. Inevitabil, copilul își numără diplomele, vede punctajele, deci se valorizează în funcție de aceste aspecte și nu în funcție de calificativul pe care îl are aproape toată clasa. Drama se produce în clasa a V-a când notele nu sunt uniforme, când la prima evaluare se trece în  catalog o notă, fără posibilitatea de a o „negocia”, de a o îndrepta. De asemenea, preamultul primilor ani se transformă într-un refuz de a mai participa la ceva în plus sau de condiționarea participării de recompense materiale sau note mari. Astfel, încep să apară notele maxime, obținute pentru cântatul la acțiunea x, date la discipline precum limba română sau altele. Este o recompensare a elevilor pentru că au sprijinit o activitate extrașcolară pe care nu și-a dorit-o, dar pe care tradiția sau profesorul o consideră indispensabilă. Din aceste situații rezultă uneori diferențele mari dintre media la clasă și rezultatele la evaluările naționale.

Un alt aspect cu care se confruntă evaluarea este acela al criteriului de notare. O grilă uniformă duce la anumite rezultate, în timp ce notarea în funcție de progresul elevului duce la cu totul alte note. Acel simplu cinci înseamnă uneori efortul elevului de a scrie și de a citi, în condițiile în care el se află deja în clasa a VIII-a. Se va pune problema cum a fost posibil să se ajungă în această situație. Tocmai centrarea pe elev este răspunsul. S-a apreciat efortul, dorința de a rezolva cerința, faptul că  a adus diferite materiale etc. Și de aici un „pat al lui Procust” al notării, când vrem să vedem doar ce ne convine, când cerem în același timp o obiectivitate absolută și o subiectivitate legată de individ.

Elevii și părinții au, de asemenea, o percepție diferențiată asupra rezultatelor. Cer și disprețuiesc în același timp acel zece dat cu ușurință. Sunt conștienți că au obținut prea ușor un calificativ mare și, în același timp, par să îl considere ca o dovadă a valorii lor. De aici urmează o serie de discuții neplăcute despre rezultatele de la examene și de la competițiile în care se confruntă elevi din școli diferite și la care performanța este singurul criteriu de evaluare.

Pentru dascăli este și o problemă legată de ce evaluăm. Conținuturile predate la clasă, exercițiul uneori extrem de obositor prin repetitivitate, nu se regăsesc în cazul unor evaluări naționale. Exemplul cel mai apropiat este cel al clasei a VI-a. La evaluarea de anul acesta, nici un item nu a avut în vedere morfologia și sintaxa, în timp ce aceste domenii acoperă aproape tot anul școlar la limba română. De asemenea, nu a contat deloc ortografia și punctuația. La examenul de la finalul clasei a VIII-a există niște cerințe legate de gramatică, dar apare a altă contradicție. Textele suport sunt fie non-ficționale, fie literare, dar din literatura mai nouă, în timp ce clasele de gimnaziu propun texte literare mai ales din secolul XIX, cu limbaj arhaic și/sau regional, cu subiecte care nu mai sunt de actualitate pentru majoritatea elevilor, cu o sensibilitate care nu își găsește corespondent la tinerii de astăzi. (Elevii ajung la concluzia că la școală se fac doar lucruri care nu îi interesează și pe care nu le înțeleg, cu un  limbaj pe care nu îl pot utiliza în viața reală. Se va spune că vocabularul tinerilor de astăzi este destul de limitat tocmai pentru că nu studiază suficient, dar nici texte din care nu înțeleg cuvintele și nu au unde să folosească acele cuvinte nu ajută la dezvoltarea vocabularului.)

Sunt lucruri cunoscute de toată lumea, iar discuția va rămâne deschisă pentru multă vreme. Indiferent de soluția propusă, se vor găsi glasuri care să susțină altă variantă. Pentru ocuparea unui loc  la un liceu bun sau la facultate, va exista nevoia departajării cu ajutorul unor criterii obiective, deci un examen serios este binevenit. Dar astfel se anulează ideea evaluării personalizate, care ia în considerare alte criterii, iar un elev  care a primit calificative  bune în funcție de progresul  personal este pus în fața unui obstacol în care  contează doar competența în anumite domenii – iar concurența este mare.

În concluzie, cunoașterea  reală a propriilor calități și slăbiciuni, autoevaluarea și evaluarea responsabilă sunt necesare pentru gestionarea parcursului școlar și a carierei viitoare. Multitudinea de situații de evaluare, cu criterii diferite, sunt ocazii de verificare și în comparație cu ceilalți, dar nu trebuie considerare etichete ale performanțelor elevului.