Există vreo meserie mai frumoasă?

Emoții, la fiecare început de an școlar…
Primele zile de muncă m-au umplut de bucurie, deși chiar mi-a fost frică de grupa mică… Reacții pline de toată frumusețea pământului m-au fermecat. La înscriere, întreb copilul care o ținea strâns de mână pe mamă: ”Cum te cheamă?” Și el se uită disperat în ochii mamei: “Mamă, cum mă cheamă?”.

Când începe anul școlar (și nu numai), suntem atacați de la școală cu cereri de tot felul: avize, tabele, procese verbale etc. etc. Și noi, cuminți, le facem pe toate și așezăm dosărelul plin cu hârtii doveditoare pe masa secretarei. Avem pe față un rictus de toată frumusețea. Dacă avem timp, dacă avem xerox, hârtie sau alte materiale de birou nu ne întreabă conducerea școlii, nici a inspectoratului, nici a onor Ministerului. Dar noi știm că cel mai important este copilul din fața noastră, el nu poate aștepta: trebuie să i se șteargă lacrimile, să fie îmbrățișat așa cum face mama și tatăl lui, să i se spună unde să-și așeze scăunelul, sau gentuța, cum să țină creionul, pensula…

Constatăm că sunt tot mai mulți copii triști prin grupele noastre: familii plecate la muncă în străinătate, bunici care se străduie să dăruiască mai multă iubire ca să suplinească lipsa părinților, părinți necăjiți că nu au suficienți bani pentru copiii lor.

În prima zi, un copil, a plâns, a plâns, a plâns după bunica lui. L-am luat în brațe și m-a ținut strâns cu capul pe umărul meu. Îmi tot promitea că nu mai plânge, dar suflețelul lui nu putea. Eu trebuia să-i  bucur și pe ceilalți cu o jucărie, cu o surpriză, cu un cântecel. Să mă împartat la 18 copii este greu, aproape imposibil! La un moment dat a ridicat brațele, și a strigat: “Doamnă, îmbrățișează-mă!” Am înțeles disperarea, frica din el, că ar putea fi uitat și de mine… A doua zi, copilul s-a liniștit, este un băiețel de toată frumusețea, spre lauda bunicii, care a pus acolo și suflet și minte.

Un copil, îi spune mamei: “Să nu plângi… că eu nu plâng!”.

Alt copil, spune a doua zi: “Eu vreau să fie două doamne C., și nu vreau o doamnă M. (femeia de serviciu). Și eu cum să mă multiplic?  Nu avem decât o femeie de serviciu la două  grădinițe. Ministerul nu știe?  Se face că plouă!

A doua zi, o fetiță drăguță a plâns după mama ei, firesc. Mă sună mama să vadă ce face fetița. Ea tocmai își cauta geaca, gentuța să plece acasă. Mi se sugerează să-i dau să picteze. Mă conformez să văd reacția… După zece minute, fetița îmi spune: “Gata, nu mai plâng!” – iată, cel mai simplu antidot, dar până să-l găsești la fiecare copil, trebuie ceva timp.

La plecare, ne salutăm ca toți oamenii politicoși, și ei vin și-mi dăruiesc din iubirea lor. Ne risipim în mii de bucățele ca să le fie lor bine, ca mai apoi să ne-adunăm în toată splendoarea și puritatea iubirii de copil.

Există vreo meserie mai frumoasă?