Factorii ce pot bloca creativitatea elevilor

În general, copiii sunt creativi, având o imaginaţie bogată, fiind capabili să exploreze, să testeze anumite soluţii de rezolvare, dând dovadă de o gândire divergentă. Din momentul intrării în mediul şcolar, gândirea lor divergentă se transformă într-o gândire convergentă, ce presupune un singur mod de a rezolva o problemă. Acest lucru înseamnă că elevul trebuie să caute o singură variantă, cea aşteptată de profesor, pentru a răspunde la problema dată.

În manifestarea creativităţilor elevilor, se pot identifica mai multe categorii de factori blocanți, cum ar fi:

a) Factori de natură cognitivă

Inerţia psihologică este determinată de cunoştinţele, priceperile, deprinderile pe care elevul tinde să le folosească în orice situaţie.

Rigiditatea funcţională se manifestă în tendinţa elevului de a utiliza anumite strategii de rezolvare numai în situaţii şi scopuri precise. În activitatea şcolară elevul învaţă să folosească anumite metode şi să abordeze într-un anumit fel temele propuse. El aplică formula, iar singurul efort cognitiv este găsirea analogiei în volumul de informaţii.

Activitatea didactică i-a înarmat pe elevi cu anumite metode care îi determină să nu mai fie creativi. Profesorul trebuie să îndemne la continua îmbunătăţire a răspunsurilor elevilor, să-i stimuleze în a-şi dori mai mult de la propria persoană. Profesorul nu trebuie să aibă o atitudine rigidă, neacceptând de la elev altă formă şi provocându-i nesiguranţă permanentă, neîncredere în sine.

Conformismul are în vedere tendinţa ca toţi elevii să se comporte şi să gândească la fel, dorinţa de a se adapta valorilor şi modelelor sociale. Cei cu idei neobişnuite sunt priviţi cu suspiciune, cu dezaprobare, ceea ce determină descurajarea acestor elevi.

Există situaţii în care elevul ce manifestă conformism este considerat inteligent, cu rezultate foarte bune, un model demn de urmat de ceilalţi, dar şi creativ, fapt ce vine în contradicţie cu ideea de creativitate. Elevul creativ se va manifesta nonconformist, va ieşi din tiparele cunoscute.

Tendinţa de a reacţiona conform principiului „totul sau nimic”. Astfel, în activitatea didactică, este foarte important ca elevii să fie încurajaţi să aibă idei originale, să fie diferiţi de ceilalţi, să aibă strategii diferite de rezolvare a problemelor.

b) Factori de natură emoţională

Percepţia de sine devalorizantă, surprinsă în afirmaţii de genul „Nu sunt o persoană creativă”, „Nu am făcut niciodată nimic deosebit”. Profesorul trebuie să-i încurajeze pe elevi să-şi reconsidere aceste autoevaluări negative recurgând la alternative de genul „Sunt original”, „Nu-mi pasă de ceea ce gândesc alţii despre modul cum văd eu lucrurile” pentru a creşte creativitatea elevilor. Elevii trebuie învăţaţi că în anumite situaţii pot acţiona în diferite moduri, fapt ce va determina stimularea gândirii creative, creşterea stimei de sine şi reducerea nivelului de anxietate în cazul rezolvării unor sarcini slab structurate.

Frica de ridicol are efect paralizant asupra elevilor. Din dorinţa de a nu face greşeli, de a nu fi criticaţi, unii elevi preferă să nu răspundă, să nu îşi exprime părerea.

Teama de eşec, de a nu fi tolerat de ceilalţi. Este necesar ca profesorul să-i determine pe elevi să-şi dezvolte toleranţa faţă de nou, de unic, chiar pentru ideile ciudate.

Graba de a accepta prima idee este greşită, deoarece rareori soluţia apare chiar la început. Unii se descurajează rapid, mai ales că munca de creaţie, de inovaţie este dificilă şi necesită timp îndelungat. Tendinţa de a-i întrece pe alţii implică evitarea ideilor prea deosebite şi dăunează procesului de creaţie. Oprirea prematură la prima idee care apare sau neîncrederea faţă de colegi, profesori, precum și dependenţa excesivă faţă de părerea altora sunt, de asemenea, factori blocanți în manifestarea și dezvoltarea creativității.

Pentru a dezvolta creativitatea elevilor, consider că este foarte important ca profesorul să manifeste o atitudine de încurajare a elevilor, să combată încercarea elevilor de a se manifesta ironic, critic faţă de ideile originale ale colegilor, care par „ciudate” pentru ceilalţi.

c) Factori de natură volitivă: lipsa voinţei şi a obişnuinţei de a duce un lucru până la capăt, comoditatea, descurajarea etc.

d) Factori de natură perceptivă

• Incapacitatea de a se interoga asupra evidentului.
• Dificultatea de a defini o problemă sau refuzul de a sesiza.
• Dificultatea de a diferenţia între fapte şi probleme.
• Incapacitatea de a utiliza toate sensurile care îl pun pe elev în contact cu mediul.
• Dificultatea de a percepe relaţii neobişnuite între idei şi obiecte.
• Incapacitatea de a defini lucrurile.

e) Factori educativi

Orientarea elevilor mai ales asupra succesului, în sensul atingerii performanţelor şcolare cât mai înalte.
Utilizarea de către profesor a unor fraze de genul „Asta nu e logic”, „Cine ştie răspunsul corect?”
Accentul pus în şcoală pe reproducere, neapreciindu-se originalitatea. Există astfel două categorii de profesori: profesori care încurajează autoexprimarea, disponibili şi în afara orelor şi profesori inhibitivi, lipsiţi de entuziasm, rigizi, critici, conservatori. Una dintre căile greşite de acumulare a informaţiilor este învăţatul pe de rost sau memorarea informaţiilor, fără înţelegerea legăturilor dintre ele. Cunoştinţele de acest fel pot fi utile doar în cazul unor teste grilă, dar vor fi inutile în cazul unor activităţi creative.

Consider că profesorul trebuie să-l facă pe elev să aibă o gândire mai flexibilă, să utilizeze o varietate de stiluri de învăţare, să se manifeste creativ.

Accentul pus pe competiţie poate inhiba libera exprimare a elevului, deoarece elevul mai slab se blochează din cauza convingerii că nu se va încadra în timp sau nu va fi la înălţimea concurentului, iar elevul dotat se va concentra mai mult asupra întrecerii în sine, neglijând calitatea. Cea mai evidentă formă de competiţie este concursul, la care este oferit un premiu pentru cea mai bună compunere.  Profesorul trebuie să-i determine pe elevi să colaboreze pentru a rezolva sarcinile, împărtăşindu-şi ideile şi contribuind la realizarea activităţii. Copiii trebuie să înţeleagă faptul că oamenii au „viteze” diferite, că fiecare persoană este unică, are o anumită capacitate şi un anumit nivel de dezvoltare. Elevii trebuie încurajaţi prin afirmaţii de genul „Dacă te vei strădui, te vei situa la nivelul care îţi este propriu. Fiecare învaţă în mod diferit”. Dar societatea în care trăim este una a competiţiei, iar elevii se compară unii cu alţii şi încearcă să concureze, chiar dacă nu sunt implicaţi de profesor într-o astfel de acţiune.

Accentul pus pe colaborare îl poate determina pe elev să-şi modeleze ideile îndrăzneţe pentru a se încadra în gândirea curentă a grupului. Există tendinţa profesorilor de a pune accent pe armonia grupului mai mult decât pe progresul celui care învaţă individual. Pentru a dezvolta creativitatea elevilor este necesar ca profesorul să determine o stare tensionantă, de încordare a relaţiilor în cadrul grupului având în vedere informaţiile transmise.

Critica prematură  este contraindicată distrugând creativitatea elevilor, mai ales că se poate învăţa din greşeli. Ea îmbracă forma observaţiilor critice, restrictive şi distructive din partea altora sau forma autocenzurării şi a reprimării ideilor chiar înainte de a prinde contur. Am constatat că la elevi se manifestă un blocaj determinat de atitudinea profesorului, fapt ce le poate diminua încrederea în sine. Ideile elevilor pot părea extravagante şi ciudate, la prima vedere, dar, la o analiză mai atentă, pot fi originale, greu acceptate de gândirea logică. Atitudinea profesorului faţă de răspunsurile elevilor este primul indicator care are o influenţă foarte mare asupra formării elevilor, fapt de care ar trebui să ţinem cont în activitatea didactică.

Unii profesori induc elevilor necesitatea lucrurilor sigure, prin obiceiul de a insista până când obţin răspunsul anticipat de ei, în forma dorită. Învăţământul are un caracter autoritar, orientând elevii să înveţe ceea ce alţii au descoperit deja. Informaţiile sunt transmise „de-a gata”, cu o formă expozitivă.

Stilul autoritar al cadrului didactic pune accent pe respectarea unor direcţii, determinând elevii să facă ce li se spune, rezolvând problemele cu răspunsuri fixe. De multe ori, elevul intervine, iar intervenţia lui este considerată o greşeală, fiind sancţionat pentru a nu se mai repeta şi altă dată. Treptat, acesta se inhibă şi îi este teamă să încerce ceva nou pentru a nu mai greşi. Horst Siebert(2001) vorbeşte despre „lauda greşelii”  şi despre necesitatea învăţării prin tatonări şi erori. Altfel, curajul îl va părăsi, gustul riscului se stinge şi odată cu acesta şi curiozitatea, dorinţa de a fi inovativ.

Sistemul de evaluare poate inhiba creativitatea elevilor prin cum, cât şi când este realizată. De multe ori nota devine o modalitate de a constrânge elevul, de a-l motiva să înveţe. Pentru a-i determina pe elevi să se exprime liber, profesorul trebuie să desfăşoare activităţi fără teama de evaluare. Ştiind că nu va fi sancţionat, elevul îşi va expune propriile puncte de vedere, idei creative la care poate ajunge datorită detaşării.

Cercetările au arătat că atunci când copiii se concentrează asupra recompensei ca imbold pentru a realiza ceva, motivaţia lor intrinsecă şi creativitatea se diminuează. Cele mai bune recompense pentru munca efectuată în clasă, după părerea Teresei Amabile, sunt cele „intangibile”, cum ar fi un zâmbet, un semn de aprobare, o mângâiere pe umăr, un cuvânt de încurajare, ocazia de a afişa rezultatele activităţii. O altă recompensă poate fi posibilitatea de a-şi exprima mândria pentru munca lor.

Profesorul poate desfăşura o activitate de genul „Ora autorilor”, când elevul stă pe „scaunul autorului” şi citeşte în faţa clasei recentele producţii literare. Clasa realizează comentarii şi sugestii pe care le foloseşte autorul la revizuirea creaţiei. Procesul implică, astfel, un sprijin reciproc, fapt ce creşte motivaţia intrinsecă şi creativitatea.

Pentru a demonstra efectul negativ al recompensei am efectuat diferite cercetări. Unui grup de elevi i-am cerut să inventeze poveşti, plecând de la unele imagini, recompensa fiind nota. Unui alt grup „nerecompensat” i-am cerut să facă diferite desene şi să realizeze povestiri pe baza lor. Am constatat că povestirile elevilor nerecompensaţi au fost mai creative decât povestirile celor recompensaţi.

Bibliografie
1. Stoica, Ana, Creativitatea elevilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;
2. Mih, Viorel, Psihologia educaţiei, vol. I, Editura ASCR, 2010;
3. Barna, Andrei, Antohe, Georgeta, Curs de pedagogie. Teoria educaţiei şi teoria curriculumului, Editura Sinteze, Galaţi, 2003;
4. Oprea, Creanguţa-Lăcrămioara, Strategii didactice interactive, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009.