Formele educației și interdependența acestora

În cadrul existenței sale, fiecare persoană este supusă unor influențe educative care pot acționa concomitent, succesiv sau în forme variate. Unele acționează spontan, altele au un caracter organizat și sistematic, provenit din partea școlii sau a altor instituții extrașcolare. Ca urmare, distingem acțiunile educative de informațiile educative, prin modul în care sunt organizate și gradul de eficiență pe care îl au, totuși ambele având o finalitate educativă și contribuind la formarea personalității umane.
Educația se poate obiectiva în trei ipostaze: educația formală, educația nonformală și educația informală, în funcție de varitatea situațiilor de învățare și de gradul diferit de intenționalitate acțională.

Educația formală cuprinde ansamblul acțiunilor intenționat educative, realizate în mod planificat, sistematic, în cadrul instituțiilor școlare și universitare, structurate și ierarhizate în trepte școlare și pe ani de studiu. Educația formală include ansamblul acțiunilor intenționate, organizate și realizate în mod planificat, sistematic și în cadrul instituțiilor școlare prin intermediul sistemului de învățământ structurat și ierarhizat pe trepte școlare și pe ani de studiu.  Prin educația formală se asigură o formare intensivă, cu obiective clar precizate, eșalonate pe baza unor programe de studii, sub conducerea unui corp profesoral specializat și care se adresează unui public ce beneficiază de un statut aparte – elevi sau studenți. Această formă a educației permite asimilarea cunoștințelor, ca sistem din vaste sisteme ale experienței umane, ale științei și tehnologiei, ale literaturii și filosofiei, ale artei și eticii, oferind concomitent și un cadru metodic al exersării și dezvoltării aptitudinilor și capacităților umane. Educația formală reprezintă un autentic instrument de integrare socială, fiind întotdeauna evaluată social.
Cucoș (2014) afirmă că „educația și instruirea sunt explicite în virtutea unor obiecte clar formulate, iar procesul se caracterizează prin intensitate, concentrare a informațiilor și continuitate. Scopul acestui tip de educație îl constituie introducerea progresivă a elevilor în paradigmele cunoașterii și instrumentalizarea lor cu tehnici culturale care le vor asigura o anumită autonomie educativă”.

Educația nonformală (extrașcolară) cuprinde ansamblul acțiunilor educației neșcolare, structurate și organizate într-un cadru instituționalizat, dar situate în afara sistemului școlar (activităţi situate în afara clasei – cercuri, întreceri, competiţii, concursuri, olimpiade şcolare; activităţi situate în afara şcolii – excursii, vizite, tabere, cluburi, universităţi populare, vizionări de spectacole, expoziţii, cursuri de perfecţionare, reciclare – cu programe speciale de educaţie permanentă).

Acțiunile de educație și instrucție extrașcolară se subdivid în: parașcolare (desfășurate în medii socio-profesionale, de perfecționare, recalificare, de formare civică sau profesională) și perișcolare (realizate în medii socio-culturale, de autoeducație și de loisire, de refacere a echilibrului psihic și fizic prin relaxare). Întâlnim acțiuni ale educației nonformale atât în școală, dar înafara orelor de curs, cât și în cluburi ale copiilor și elevilor, organizații nonguvernamentale (organizații de părinți, organizații confesionale), cluburi sportive, teatre, muzee, biblioteci, excursii, emisiuni radio și televiziune (cele care oferă conținuturi educative special structurate de pedagogi), cinematograf, presă (reviste sau ziare care se adresează explicit elevilor), Internet (soft-uri educaționale) etc. Această formă a educației prezintă o mare flexibilitate, cuprinde programe variate în funcție de vârstă, sex, categorii socio-profesionale, religioase, etc. Este voluntară, opțională și bazată pe interesele și aptitudinile indivizilor. Se află în raport de complementaritate cu educația formală.

Educația informală (incidentală) cuprinde ansamblul influențelor cu efecte educative care rezultă din contextul situațiilor și activităților cotidiene și nu își propune în mod deliberat atingerea unor scopuri de ordin educativ. Această formă a educației provine din mediul de viață, din ambianța familială, civilizația urbană, viața satului, grupuri de vârstă sau din meseria practicată, din participarea la viața socio-culturală și este în afara cadrului organizat, instituționalizat. Este mijlocită de miile de contacte spontane ale existenței cotidiene, ceea ce face ca fiecare individ să achiziționeze în decursul vieții sale informații, să interiorizeze valori, să adopte atitudini, să exteriorizeze comportamente, care îmbogățesc, pe neobservate, profilul său spiritual. Prin urmare, educația informală deși are un caracter spontan și difuz, ocupă ponderea cea mai mare în timp și ca influență extensivă asupra diferitelor laturi ale ființei umane.

Fiecare formă a educației are rațiunea ei de a fi și câmpul ei de acțiune în procesul de educație. Educația formală și cea nonformală au puncte comune în sistemul organizat de societate, în scopul facilitării și a grăbirii achizițiilor cunoașterii, interiorizării valorilor culturii, modelării comportamentelor. Ambele se realizează în forme instituționalizate, diferențiate prin cadrul și modalitățile de realizare.

Educația formală beneficiază de modalitățile educației informale, deoarece școala nu mai poate ignora bogăția de informație și experiențele inedite acumulate de elevi în timpul lor liber. Educația formală orientează, completează și corectează achizițiile obținute prin intermediul educației nonformale și ocazionale, exercitând o funcție integrativă, de sinteză, a diferitelor experiențe trăite. (Crețu, D., Nicu, A., 2009)
Pe lângă faptul că educaţia formală corectează şi completează achiziţiile obţinute prin celelalte două forme ale educaţiei, ea exercită o „funcţie integrativă a experienţelor trăite. „Experienţa acumulată în cadrul educaţiei şcolare, adaptată şi valorificată în mod corespunzător este în măsură să contribuie la creşterea celorlalte forme de educaţie.” (Cerghit, 1988, p. 29).

Articularea celor trei forme ale educației trebuie să se desfășoare conform finalităților educației formale. Educația nu se mai poate reduce la instruirea de tip școlar (formal), instituțiile de învățământ pierzând dacă s-ar izola de contactul cultural educativ (specific nonformal) sau dacă nu s-ar angaja în lupta pentru impunerea valorilor și pentru contracararea unor influențe sau orientări dăunătoare (aspect informal).

Școala nu își mai poate permite să ignore mesajele celorlalte tipuri de educație, informațiile și experiențele acumulate de elevi în timpul liber. Acestea vin în întărirea activității desfășurate în procesul instructiv-educativ.

În același timp, educația formală ghidează, completează și cercetează achizițiile obținute prin intermediul educației nonformale și informale, exercitând o funcție de sinteză pentru cele trei forme ale educației. Sunt așadar vizate experiențele trăite.

George Văideanu propune variate modalități de articulare ale celor trei forme de educație:

1. Lecții tematice sau cu deschidere spre informațiile obținute de către elevi în cadrul activităților extracurriculare.
2. Lecții ținute de către echipe de profesori care se axează pe informațiile obținute informal.
3. Ore de educație moral-civică/ dirigenție care abordează probleme concrete.
4. Unele activități extrașcolare care pot servi aceluiași scop.

„Relația cu copilul nu reprezintă un dat absolut și imuabil. Ea constituie un construct circumstanțial de ordin acțional-axiologic generat de caracteristicile fundamentale ale copilului (preșcolar și școlar mic) în calitate de beneficiar al educației. Pentru a deveni optime, eficiente, raporturile copil-cadru didactic se pot modela, se pot construi/ reconstrui după necesitățile contextuale… Orice intervenție formativă a adultului asupra unui copil care are nevoie imperativă de date referitoare la personalitatea acestuia. Cunoscându-și partenerul, profesorul va știi cum să procedeze pentru a scoate la lumină din individualitatea lui ceea ce are mai bun, raportând ceea ce este la ceea ce ar putea fi, nu numai la ce ar trebui să fie. De altfel, domeniul teoretic al pedagogiei vârstei mici afirmă că principiul distinct al acțiunii paideice este acela al cunoașterii copilului.” (Stan, L., 2014, p.45)

Bibliografie

Bocoș, M., Jucan, D. (2008). Fundamentele pedagogiei. Teoria și metodologia curriculum-ului. Repere și instrumente didactice pentru formarea profesorilor, Pitești: Editura Paralela 45
Chiș V. (2014). Fundamentele pedagogiei. Cluj-Napoca: Editura Eikon
Crețu, D., Nicu, A. (2009). Pedagogie pentru definitivat și gradul didactic II. Sibiu: Editura Universității „Lucian Blaga”
Cucoş, C. (2002). Pedagogie. Iași.: Editura Polirom
Stan, L. (2014). Pedagogia preșcolarității și școlarității mici. Iași: Polirom